Dosar nr. 298/230/2012
54. Decizie civilă. Recurs admis. Casare trimitere cu rejudecare în vederea calificării obiectului acţiunii, precum şi a temeiului juridic al acesteia, raportat la starea de fapt pe care reclamanţii au înţeles să o invoce.
R O M Â N I A
TRIBUNALUL DOLJ
SECŢIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 594/2013
T R I B U N A L U L
Asupra recursului civil de faţă:
Prin acţiunea civilă înaintată Judecătoriei Filiaşi la data de 06.03.2012 şi înregistrată sub nr. 298/230/06.03.2012, reclamanţii G. I. şi G. Gh. l-au chemat în judecată pe pârâtul G. I. F., pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa , să se dispună rezoluţiunea contractului autentificat sub nr. 2848/24.08.2010 de Biroul Notarului Public Jianu Georgeta Cristina .
In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în fapt, în luna august 2010 pârâtul a venit din Spania şi în urma unei vizite făcute la domiciliul lor, ocazie cu care a constatat că ei se descurcă greu, i-a propus lui G. I., să îl întreţină cu toate cele necesare, iar când va deceda să îl înmormânteze creştineşte.
A arătat reclamantul G. I. că pârâtul l-a luat în imobilul construit de pârât, iar a doua zi i-a comunicat că va discuta şi cu fratele său, reclamantul G. Gh. zis “Porumbel” pentru a împărţi prin notariat terenul intravilan deţinut în devălmăşie.
A mai arătat reclamantul G. I. că notarul public Jianu Georgeta Cristina s-a prezentat la domiciliul pârâtului, interesându-se de provenienţa terenului şi a celor două case existente pe acesta, a discutat şi cu fratele său G. Gh., iar ulterior, într-o altă zi, le-a cerut să semneze mai multe înscrisuri despre care ei, lipsiţi de cunoştinţe le-au semnat. Pârâtul i-a comunicat că, întrucât urma să îl întreţină şi să îl înmormânteze nu poate să îi dea şi bani.
A arătat reclamantul G. I. că actele notariale le-a luat pârâtul, astfel că, doar cu prilejul dezbaterii succesiunii după defuncta sa soţie a aflat că actul notarial încheiat cu pârâtul nu este act de întreţinere ci, act de vânzare-cumpărare.
In drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 112 C.pr.civ., art. 1365-1366 C.civ. rap. la art. 1020 C.civ. şi art. 1073 din C.civ.
In dovedire, reclamanţii au depus la dosar copia contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2848 din data de 24.08.2010.
Acţiunea a fost timbrată corespunzător, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Instanţa a dispus efectuarea unei adrese către B.N.P. Jianu Georgeta Cristina, pentru a înainta în copie actele întocmite în cadrul dosarului notarial în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2848/24.08.2010.
Actele au fost înaintate cu adresa nr. 640 din data de 08.05.2012 şi ataşate la filele 1927 la dosar.
La termenul de judecată din data de 15 mai 2012, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, proba testimonială şi proba cu interogatoriul luat pârâtului .
La data de 19.09.2012 reclamanţii au formulat precizare la acţiune, prin care au arătat că un act juridic îşi produce efectele doar în situaţia în care, cu ocazia perfectării sale au fost respectate cumulativ condiţiile esenţiale pentru validarea unei convenţii, iar la data autentificării actului de vânzare-cumpărare – 24.08. 2010, aceste condiţii erau prevăzute de art. 948 din vechiul Cod civil, astfel încât urmează a fi avute în vedere.
Au mai precizat că, în cadrul procesului de partaj, promovat de ceilalţi fraţi şi surori ai pârâtului (Dosar nr. 10/230/2012), a aflat că deşi fiul, respectiv nepotul pârât îi asigurase în luna august 2010, că încheie un act de întreţinere, ei au semnat un contract de vânzare-cumpărare al imobilului compus din teren şi casa situată pe acesta, pârâtul folosindu-se de neştiinţa lor de carte şi precaritatea vederii, în propriul său interes.
Pentru cele mai sus arătate, reclamanţii au solicitat să se dispună desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2848/24.08.2010, ca fiind lovit de nulitate absolută.
In drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 948 pct. 2 coroborat cu art. 953, art. 960, art. 977 din Codul civil.
Proba cu interogatoriu luat pârâtului de către reclamanţi şi proba testimonială, cu martorii G. V. şi P. A., propuşi de către pârât, au fost administrate la termenul de judecată din 19 iunie 2012( filele 46-47, 50-52 la dosar).
Având în vedere precizarea apărătorului pârâtului T. D. în sensul că pârâtul s-a aflat în ţară pe perioada verii, însă în prezent nu se mai află, în baza art. 223 C.pr.civ. i-a pus în vedere mandatarului să depună la dosar răspunsul pârâtului dat în cuprinsul unei procuri speciale şi autentice.
La data de 25 septembrie 2012, s-a dispus amânarea pronunţării în prezenta cauză în vederea depunerii de concluzii scrise, însă ulterior cauza a fost repusă pe rol, instanţa socotind necesară suplimentarea probei cu martori pentru a se dovedi plata preţului menţionat în contractul de vânzare-cumpărare, sens în care au fost audiaţi martorii A. D. şi N. C.
Prin sentinţa civilă nr. 993/04.12.2012 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost admisă acţiunea formulată şi precizată ulterior de reclamanţii G. I. şi G. G., în contradictoriu cu pârâtul G. I. F..
S-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 2848/24.08.2010 de Biroul Notarului Public Jianu Georgeta Cristina .
A fost obligat pârâtul G. I. F. să plătească reclamanţilor suma de 920 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că la data de 24 august 2010, între reclamanţii G. I. şi G. Gh. şi pârâtul G. F. s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare prin care reclamanţii au vândut pârâtului imobilul proprietatea acestora situat în comuna Brădeşti, sat Tatomireşti, jud. Dolj constând în Lotul nr. 1 (Corp de proprietate 1) compus din teren intravilan în suprafaţă de 1070 m.p. din acte la măsurătorile cadastrale rezultând suprafaţa de 1154 m.p. aflat în tarlaua 37 parcelele 640, 641, 642, 643 , având vecinătăţile identificate în documentaţia cadastrală împreună cu C1 una casă de locuit având o suprafaţă construită la sol de 50 m.p., fiind înregistrat în C.F. la nr. 646/1.
Imobilul descris mai sus este proprietatea reclamanţilor dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în baza TDP nr. 380 – 46147 eliberat la data de 06.01.1994 de Comisia Judeţeană Dolj pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi prin contribuire fără a deţine autorizaţie de construcţie în baza certificatului nr. 4749/2008 eliberat de primăria comunei Brădeşti, jud. Dolj, în baza contractului de dezmembrare nr. 2845/2010 autentificat de B.N.P. Jianu Georgeta Cristina.
Iniţial reclamanţii au solicitat “rezoluţiunea contractului”, deşi în finalul cererii au invocat anularea acestuia, pentru neplata preţului vânzării şi a neprestării întreţinerii la care părţile s-ar fi înţeles anterior semnării actului .
Ulterior, ca urmare a punerii în discuţie a obiectului acţiunii, respectiv ” rezoluţiune ” sau ” anulare “, reclamanţii au formulat o precizare la acţiune, solicitând anularea acestuia, pentru neplata preţului, pentru inducerea în eroare cu privire la natura contractului încheiat de părţi, învederând că au înţeles să încheie iun contract de întreţinere cu pârâtul şi nu unul de vânzare-cumpărare.
Dacă privitor la neplata preţului, instanţa constată că acesta este un motiv de rezoluţiune a unui contract de vânzare-cumpărare, eroarea asupra naturii contractului, cunoscută sub denumirea ” error in negotium ” este un motiv de nulitate absolută.
Privitor la plata preţului, deşi în contractul de vânzare-cumpărare se fac menţiuni că acesta s-a plătit, instanţa constată că plata nu s-a făcut în prezenţa notarului public, pentru ca în această situaţie contractul încheiat de notar să fie înscris autentic, inclusiv pentru dovada plăţii, ambele părţi menţionând că plata s-a făcut la o dată anterioară.
Cum reclamanţii au afirmat în faţa notarului că plata s-a făcut în data autentificării contractului, iar pârâtul a afirmat în faţa aceluiaşi notar că plata s-a făcut până în data autentificării, deci anterior acestei date, instanţa a considerat necesar ca dovada plăţii sumei de 8800 lei, ca act juridic trebuie produsă în cadrul procesului, contractul încheiat de părţi, nefiind decât un început de dovadă scrisă, ce trebuie întregită cu alte mijloace de probă, inclusiv prin declaraţii de martori, conform dispoziţiilor art. 1169 din vechiul Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului.
Pârâtul, deşi a afirmat în interogatoriul luat că poate aduce martori privind plata preţului, ulterior nu a prezentat nicio persoană care ar fi fost de faţă sau ar fi cunoscut despre plata acestui preţ. Mai mult, martorii semnatari ai contractului încheiat de părţi, respectiv P. A. şi G. V., nu au cunoscut nimic cu privire la plata preţului.
În consecinţă, instanţa a constatat că plata preţului de 8800 lei, invocată în contractul dintre părţi nu s-a efectuat anterior, concomitent sau ulterior semnării contractului.
Privitor la inducerea în eroare a reclamanţilor cu privire la natura contractului încheiat de aceştia, instanţa a apreciat ca fiind întemeiate următoarele prezumţii simple:
Reclamanţii sunt persoane în vârstă, cu probleme de sănătate majore, de vreme ce nu s-au putut prezenta la notar, fiind nevoie de deplasarea acestuia la domiciliul lor pentru încheierea actelor.
Din declaraţia martorului P. A. rezultă că contractul nu a fost semnat concomitent de ambii reclamanţi, cum susţine notarul, iar martorul G. V. nu a fost de faţă atunci când au semnat părţile, cum de asemenea, se afirmă în contract.
În aceste condiţii, evident că se poate trage prezumţia că deşi notarul le-a citit conţinutul actului, reclamanţii nu au înţeles ce act semnează, fiind lipsiţi şi de sprijinul unui reprezentant al autorităţii tutelare, reprezentant pe care niciuna dintre părţi şi nici notarul nu l-a solicitat, împrejurare în care instanţa apreciază cu atât mai evidentă prezumţia că reclamanţii nu au înţeles natura convenţiei încheiate.
Cum din declaraţia martorului A. D. rezultă că anterior evenimentului nunţii pârâtului şi, implicit, a semnării contractului dintre părţi, reclamantul G. I. a fost luat de către pârât în casa sa nouă, iar după nuntă s-a întors la casa bătrânească, este posibil ca voinţa internă a părţilor să fi fost aceea a unui contract de întreţinere.
În concluzie, nefiind dovedită plata preţului, având în vedere relaţiile dintre părţi anterior şi ulterior semnării contractului, instanţa constată că reclamanţii au fost în eroare la momentul semnării acestui contract, fiind convinşi că este vorba de un contract de întreţinere şi nu unul de vânzare-cumpărare.
Cum eroarea asupra obiectului contractului este un motiv de nulitate absolută, având în vedere dispoziţiile art. 948 din vechiul Cod civil sub care s-au născut relaţiile contractuale dintre părţi, instanţa a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 2848/24.08.2010 de Biroul Notarului Public Jianu Georgeta Cristina.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul G. F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că reclamanţii au indicat drept temei al cererii art. 1365 C.civil, dar nu au arătat care este motivul de rezoluţiune a contractului, că după precizarea acţiunii au invocat dolul şi că a instanţa a repus cauza pe rol deşi reclamanţii nu au invocat cu privire la preţ.
Recurentul mai arată că din depoziţia martorului P. A. rezultă că notarul a citit părţilor actul încheiat, că nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 1169 din vechiul Cod civil privind sarcina probei şi că instanţa a anulat contractul în baza unor prezumţii, fără să aibă probe care să răstoarne un înscris autentic.
Intimaţii G. I. şi G. Gh. au formulat întâmpinare, arătând că instanţa de fond a reţinut în mod corect că aspectul legat de neplata preţului este un motiv de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare, iar cel vizând eroarea asupra naturii contractului este motiv de nulitate absolută, ambele aspecte invocate fiind reale.
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.129, alin.6 C.proc.civ, “în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”; acest text de lege reglementează obligaţia instanţei de judecată de a se pronunţa în limitele învestirii sale, pe care o fac părţile litigante, conform principiului disponibilităţii.
De asemenea, potrivit art.129, alin.4 C.proc.civ, “cu privire la situaţia de fapt şi la motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întîmpinare”; textul de lege citat este o aplicaţie a principiului rolului activ al instanţei în procesul civil, principiu în virtutea căruia instanţa este datoare să-şi clarifice propria învestire, să lămurească eventualele neconcordanţe dintre obiectul unei cereri şi temeiul juridic al acesteia, să realizeze o corectă calificare juridică a cererii etc, în vederea pronunţării unei sentinţe temeinice şi legale.
O primă observaţie ce se impune este aceea că instanţa de fond a pronunţat o soluţie de anulare a contractului de vânzare-cumpărare dedus judecăţii, ceea ce ar presupune existenţa unui motiv de nulitate relativă a acestuia, a cărei sancţiune e reprezentată de anulare, iar în considerente se dă eficienţă juridică unui motiv de nulitate absolută, şi anume eroarea-obstacol la încheierea actului, a cărei sancţiune ar fi fost constatarea nulităţii, şi nu anularea.
Prin modificarea acţiunii făcută la data de 19.09.2012, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului, indicând drept temei juridic al cererii lor dispoziţiile art. 948 pct. 2, raportate la art. 953, 960 şi 977 din vechiul Cod civil. Aceste texte coroborate duc la concluzia că reclamanţii au invocat dolul, drept motiv de nulitate a contractului, înştiinţând că acesta nu a fost valabil încheiat.
Tribunalul observă că obiectul acţiunii modificate (constatarea nulităţii contractului) nu concordă cu temeiul juridic al acesteia, prin care se reclamă existenţa dolului, deoarece dolul este o cauză de nulitate relativă, a cărei sancţiune juridică este anularea, şi nu nulitatea.
Instanţa era datoare să clarifice această neconcordanţă ce ţine de problematica de drept substanţial dedusă judecăţii şi de mijlocul procesual ales, pentru a se evita orice confuzii şi contradicţii cu privire la propria sa învestire şi pentru a putea realiza o analiză corectă şi riguroasă a speţei.
Aşadar, reclamanţii şi-au modificat acţiunea, obiectul acesteia fiind reprezentat de constatarea nulităţii actului juridic, invocând însă un motiv de nulitate relativă, iar instanţa de judecată a pronunţat o soluţie de anulare a actului juridic, reţinând în considerente o cauză de nulitate absolută, alta decât cea invocată drept temei juridic al acţiunii.
Tribunalul mai ia act de faptul că teoria dreptului substanţial civil şi jurisprudenţa au consacrat modul diferit în care se pot contura, ca ipoteze de lucru, cele două motive de nulitate a unui act juridic menţionate anterior, eroarea-obstacol, ca motiv de nulitate absolută, şi dolul, ca motiv de nulitate relativă.
De remarcat faptul că ambele cauze de nulitate vizează formarea valabilă a acordului de voinţă al părţilor, văzută prin prisma consimţământului, ca element obligatoriu al actului juridic.
Eroarea-obstacol, mai exact error in negotio, eroarea asupra naturii actului juridic (deoarece în speţă interesează această formă a erorii-obstacol) presupune, prin ipoteză, că o parte crede că încheia un anumit act juridic, iar cocontractantul crede, la rîndul lui, că încheie un alt act juridic.
De altfel, în materia actului juridic civil, eroarea este definită drept falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui asemenea act.
Spre deosebire de eroare, dolul presupune o ipoteză de lucru diferită, în sensul că acest viciu de consimţământ constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un act juridic.
Cu alte cuvinte, dolul este o eroare provocată, şi nu una spontană, aşa cum este eroarea propriu-zisă (pentru care şi eroarea asupra naturii actului juridic), această diferenţă dintre cele două cauze de nulitate asigurând caracterul specific al fiecăreia dintre ele.
Premisele faptice ale celor două cauze de nulitate diferă în mod esenţial, întrucât eroarea asupra naturii actului presupune o reprezentare diferită a părţilor între care se încheie contractul cu privire la natura actului, eroarea fiind proprie fiecărui contractant, şi nu provocată de cocontractant, pe când dolul presupune o acţiune conştientă de inducere în eroare de către o parte contractantă faţă de cocontractantul său. Mai exact, dolul reclamă, întotdeauna, un element intenţional, care aparţine părţii care uzează de mijloacele viclene, pe când eroarea priveşte convingerea greşită a părţii, fără existenţa unui element intenţional al cocontractantului de a provoca eroarea respectivă.
Potrivit art.960, alin.1 din vechiul Cod civil, “dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat”.
Textul de lege citat face vorbire despre “mijloace viclene”, despre “maşinaţii”, formularea având, oarecum, un caracter generic, care reclamă o analiză de la speţă la speţă a stării de fapt ce s-ar încadra în motivul respectiv de nulitate.
Tribunalul observă că asemenea mijloace viclene constau într-o captaţie şi o sugestie de natură a altera libertatea de voinţă a cocontractului, determinându-l să încheie un act juridic pe care nu l-ar fi încheiat în situaţia în care un factor exterior (utilizarea mijloacelor dolosive) nu ar fi acţionat asupra voinţei sale.
Premisa faptică a dolului este utilizarea acestor mijloace viclene, care alterează libertatea de manifestare a voinţei de către subiectul faţă de care sunt utilizate, în contextul în care subiectul respectiv încheie actul fără a fi în eroare asupra naturii juridice. Cu alte cuvinte , partea ştie că încheie un anumit act juridic, de o anumită natură ( o anumită specie de contract), dar a fost supusă captaţiei sau sugestiei, voinţa sa juridică fiind alterată pentru acest considerent.
Cu totul altfel se pune problema în situaţia în care o parte contractantă încheie un act juridic având convingerea că încheie un alt act juridic, de o altă natură, iar această eroare i-a fost provocată în mod intenţionat de cocontractant, care a profitat de o anumită situaţie ce i-a facilitat inducerea în eroare.
Într-o atare ipoteză nu poate fi vorba nici despre error in negotio, dar nici despre dol. Error in negotio presupune, aşa cum s-a arătat, o eroare spontană a ambilor cocontractanţi, fără ca unul să intenţioneze a-l induce în eroare pe celălalt; dolul presupune utilizarea unor mijloace viclene, mijloace ce servesc la convingerea cocontractantului să încheie actul respectiv, fără ca acest viciu de consimţământ să aibă legătură cu greşita reprezentare a naturii actului juridic., determinînd-o să creadă e vorba de un act de o altă natură), există doar o parte, doar “jumătate” din ipoteza de lucru specifică erorii asupra naturii actului ( error in negotio), în sensul că doar o parte crede că încheie un alt act juridic; cealaltă parte, care acţionează în mod fraudulos asupra libertăţii de voinţă a celeilalte părţi, va ajunge să încheie un act juridic lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală (art.966 din vechiul Cod civil), întrucât scopul mediat este contrar normelor moralei, privite ca norme convieţuire socială. Cu alte cuvinte, este imoral ca un subiect de drept să inducă în eroare pe un alt subiect de drept, făcându-l să încheie un act cu convingerea că actul are o altă natură juridică, astfel încât scopul mediat al actului este unul imoral, iar actul va fi lovit de nulitate pentru cauză juridică imorală. Error in negotio, care există doar parţial, doar în privinţa uneia dintre părţi, va fi absorbită de cauza imorală, ca motiv de nulitate absolută, iar această cauză imorală este un motiv de nulitate absolută, mai puternic decât motivul de nulitate relativă reprezentat de dol, care presupune, aşa cum s-a arătat, doar o captaţie sau o sugestie în vederea încheierii actului.
Faţă de cele ce preced, Tribunalul constată că în cauză se impune clarificarea obiectului acţiunii, precum şi a temeiului juridic al acesteia, raportat la starea de fapt pe care reclamanţii au înţeles să o invoce, această clarificare fiind absolut necesară în vederea unei juste soluţionări a cauzei.
În temeiul art.312 alin.5 C.proc.civ., recursul va fi admis, iar sentinţa pronunţată de Judecătoria va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
