Contract de împrumut în valută. Prematuritate cerere de restituire.
Obligaţiile împrumutatului.
8. Reclamantul ……….a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul ………
(1) obligarea pârâtului la restituirea sumei de 100.000 euro – nominal în euro sau în echivalent lei la data plăţii efective, conform cererii introductive, respectiv în sumă de 421.570 lei, conform precizării din data de 31.07.2013 (a se vedea supra, pct. 1.4.)-, sumă de bani (pretins) acordată pârâtului cu titlu de împrumut la data de 29.06.2011;
(2) obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente acestei sume, în cuantum de 60.245,20 lei, calculată pentru perioada 31.12.2011-15.07.2013;
(3) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Că acesta este obiectul cererii de chemare în judecată pendinte în cauză reiese fără dubiu din cererea de chemare în judecată (filele 2-3), astfel cum a fost precizată – la solicitarea instanţei, exprimată, în baza art. 200 alin. 1 C.proc.civ., prin rezoluţia din data de 16.07.2013 (fila 9-dosar)-, prin adresa înregistrată la Tribunalul Buzău la data de 31.07.2013 (filele 13-14-dosar).
9. Se observă, în continuare, că, din probele administrate în pricină, apreciate de instanţă cu respectarea exigenţelor impuse de art. 264 C.proc.civ., reiese fără echivoc, că, între reclamantul………, în calitate de împrumutător, şi pârâtul…….., în calitate de împrumutat, s-a încheiat la data de 29.06.2011 un contract de împrumut de consumaţie cu privire la suma de 100.000 euro, respectiv 421.570 lei la cursul de schimb de la acea dată.
10. Astfel, în această privinţă, trebuie remarcat, în primul rând, că, prin întâmpinarea depusă la data de 26.11.2013 (filele 38-39) şi întocmită de un avocat angajat de către pârât conform împuternicirii avocaţiale nr. 1595111/17.11.2013 (fila 48):
– pârâtul a recunoscut că reclamantul i-a virat, prin dispoziţie de plată, suma de 100.000 euro, consemnată de bancă ca „împrumut”;
În acelaşi sens – al plăţii sumei amintite prin virament bancar din contul reclamantului în cel al pârâtului- este, de altfel, şi actul anexat de către reclamant cererii introductive de instanţă (fila 6), intitulat „dispoziţie/declaraţie de plată externă” emis de Raiffeisen Bank Agenţia…….., având nr. 670/29.06.2011 şi purtând semnătura reclamantului şi ştampila instituţiei de credit respective.
– pârâtul a susţinut că instanţa trebuie să stabilească scadenţa împrumutului, căci „nu există înscris privind scadenţa restituirii sumei împrumutate” şi că nu s-ar fi împlinit „termenul de scadenţă a rambursării împrumutului”;
Prin aceste afirmaţii, este evident că, implicit, pârâtul a recunoscut faptul că a existat un contract de împrumut încheiat cu reclamantul privind suma de bani sus-evocată.
11. Apoi, în al doilea rând, Tribunalul constată că, chiar pârâtul personal, răspunzând la termenul din data de 23.01.2014 la interogatoriul propus de către reclamant (filele 70-71), a recunoscut existenţa contractului de împrumut încheiat în anul 2011 cu reclamantul din cauza de faţă cu privire la suma de 100.000 euro.
Relevante în acest sens sunt răspunsurile date de către pârât la întrebările nr. 2 – că nu i s-a pretins vreo dobândă la suma împrumutată-, nr. 4 şi 6 – că reclamantul i-a solicitat pârâtului de mai multe ori în anul 2012 şi în anul 2013 să-i restituie suma împrumutată-, nr. 8 – că, până în prezent, nu i-a restituit nicio sumă reclamantului din cea împrumutată- şi nr. 9 – că nu este de acord cu restituirea sumei împrumutate în termen de 30 zile de la această dată şi că îi va restitui suma „atunci când o să am (nota redactorului pârâtul) bani, întrucât şi eu (nota redactorului pârâtul) l-am împrumutat pe dânsul (nota redactorului reclamantul) cu diferite sume de bani, în mai multe rânduri”.
Mai mult, procedându-se de instanţă, în temeiul art. 354 alin. 2 C.proc.civ., la luarea din oficiu (la acelaşi termen din data de 23.01.2014) a interogatoriului pârâtului (fila 74-verso, paragraful ultim), se observă că acesta, personal, a declarat că este adevărat că „a primit suma de 100.000 euro în anul 2011 de la reclamant”, ca „împrumut” şi că nu i s-a cerut „dobândă de către reclamant pentru împrumutul acordat”.
12. În al treilea rând, este de remarcat că, concordante cu probele expuse mai sus (pct. 10-11), sunt şi cele declarate în faţa instanţei, sub prestare de jurământ şi cu respectarea art. 318-323 C.proc.civ., de către martorii audiaţi nemijlocit de Tribunal la termenul din data de 23.01.2014.
Astfel, martorul ……….a arătat (fila 73) că, în luna iunie 2011, a asistat la o discuţie purtată în prezenţa sa, la o pizzerie din localitatea ……….de cele două părţi litigante, în sensul că reclamantul „urma să-l împrumute pe pârât cu suma de 100.000 euro”, fără dobândă, „în scopul ca pârâtul să facă investiţii” şi că, după ce părţile s-au înţeles, martorul a plecat cu acestea la bancă „şi reclamantul i-a făcut viramentul bancar” în contul pârâtului.
Totodată, martorul ………..a relevat (fila 72) că, în luna iunie 2011, în timp ce se afla în localitatea……., la o pizzerie, stând la o masă cu cele două părţi litigante şi cu numitul………., s-a purtat o discuţie între reclamant şi pârât, ocazie cu care pârâtul l-a întrebat pe reclamant „dacă poate să-i dea împrumut suma de 100.000 euro”, iar reclamantul „a arătat că este de acord, că îi va da această sumă, nepunând nicio condiţie”, că discuţia relatată a fost auzită personal de către martor, că „înţelegerea a fost în sensul ca împrumutul să fie fără dobândă” şi că „după această discuţie părţile au mers împreună la bancă, însă nu ştiu ce s-a întâmplat ulterior, am auzit de la dl. ………(nota redactorului: reclamantul din cauza de faţă) că i-a dat banii”.
13. Rezultă, prin urmare, că probele administrate în cauză, evaluate prin prisma art. 264 C.proc.civ., sunt concordante, neîndoielnice şi neechivoce, de natură a crea convingerea fermă a instanţei în sensul că, între reclamantul…….., în calitate de împrumutător, şi pârâtul…….., în calitate de împrumutat, s-a încheiat la data de 29.06.2011 un contract de împrumut de consumaţie cu privire la suma de 100.000 euro, respectiv 421.570 lei la cursul de schimb de la acea dată.
Aşa fiind, sunt îndeplinite, în speţă, cerinţele art. 1576 C.civ. (1864) – act normativ aplicabil cauzei de faţă, în raport de data la care s-a încheiat contractul, respectiv 29.06.2011, de prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011, conform cărora „Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor” şi de împrejurarea că, potrivit art. 220 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011-, conform cu care „împrumutul este un contract prin care una dintre părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate”.
14. Fiind, în speţă, în prezenţa unui contract de împrumut de consumaţie (mutuum), trebuie aplicate dispoziţiile art. 1584 C.civ. (1864), care stipulează în sensul că principala obligaţie a împrumutatului (a pârâtului din prezenta pricină, Vasile Sorin) este de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceleaşi calitate cu cele împrumutate.
Mai mult, este de reliefat că, în doctrină (a se vedea, de exemplu, F.Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, 1999, p. 387-388) şi în jurisprudenţă (a se vedea, de exemplu, decizia civilă nr. 722/1972 a fostului Tribunal Suprem), s-a statuat unanim că „împrumutatul este obligat să restituie lucrurile împrumutate chiar dacă această obligaţie nu ar fi prevăzută în înscrisul constatator al contractului deoarece ea trebuie să fie subînţeleasă ca o consecinţă firească, o dată ce se dovedeşte că predarea s-a făcut cu titlu de împrumut”.
15. Or, în cauză, se observă, pe de o parte, că s-a făcut dovada (a se vedea supra, pct. 10-12) că suma de 100.000 euro a fost predată pârâtului de către reclamant la data de 29.06.2011 cu titlu de împrumut, iar, pe de altă parte, că nu există un înscris constatator al contractului, în care să se prevadă obligaţia împrumutatului de a restitui suma respectivă.
Prin urmare, trebuie apreciat că pârâtului, în calitatea sa de împrumutat, îi incumbă obligaţia de a restitui suma de bani ce i-a fost împrumutată.
16. Totuşi, este necesar de evidenţiat că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1576, ale art. 1578 şi ale art. 1584 C.civ. (1864), reiese că împrumutatul este obligat să restituie suma de bani împrumutată „totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract” (art. 1578 alin. 1 C.civ. din 1864), respectiv „indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii” (a se vedea, de exemplu, F.Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, 1999, p. 387) şi „în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii” (art. 1578 alin. 2 C.civ. din 1864).
Rezultă, deci, că, în speţă, pârâtul (împrumutat) este obligat să restituie reclamantului (împrumutător) suma de 100.000 euro, în moneda naţională în România, în lei, la cursul de schimb din data la care a fost acordat împrumutul (respectiv data de 29.06.2011), de 1 euro = 4,2157 lei (curs de schimb necontestat de către pârât pe parcursul procesului pendinte).
17. De asemenea, trebuie notat că împrumutatul este obligat să restituie suma de bani împrumutată „la timpul stipulat” (art. 1584 C.civ. din 1864), împrumutătorul neputând „mai înainte de termen să ceară lucrul împrumutat” (art. 1584 C.civ. din 1864).
Mai mult, se prevede că, „Nefiind defipt termenul restituţiunii, judecătorul poate să dea împrumutatului un termen, potrivit cu împrejurările” (art. 1582 C.civ. din 1864) şi că „Dacă însă s-a stipulat numai ca împrumutatul să plătească când va putea sau când va avea mezii, judecătorul va prescrie un termen de plată, după împrejurări” (art. 1583 C.civ. din 1864).
18. Or, în speţă, se observă că, între părţile litigante, există diferenţe de opinii cu privire la data la care este scadentă obligaţia de restituire a împrumutului acordat pârâtului la data de 29.06.2011 de către reclamant.
Astfel, în timp ce reclamantul susţine (a se vedea supra, pct. 1.2.) că scadenţa acelei obligaţii este la sfârşitul anului 2011 ori, cel târziu, la jumătatea anului 2012, pârâtul afirmă că termenul de restituire a împrumutului a fost convenit a fi nu mai devreme de finalul anului 2014 (a se vedea supra, pct. 2.2.) ori că scadenţa restituirii împrumutului este „în cursul anului 2014, eşalonat, când va avea bani” (fila 74 verso-ultimul paragraf).
Analizând aceste alegaţii, instanţa constată că niciuna dintre ele nu este fondată, pentru considerentele care succed (pct. 19-24).
19. Astfel, cu privire la susţinerile reclamantului, se cuvine remarcat că acestea sunt atât contradictorii, cât şi nedovedite.
20. Într-adevăr, pe de o parte, în cererea de chemare în judecată, reclamantul susţine că înţelegerea părţilor a fost în sensul că, până la sfârşitul anului 2011, pârâtul să restituie reclamantului suma împrumutată, dar că, ulterior, în urma insistenţelor reclamantului de restituire a sumei împrumutate, pârâtul s-a angajat la restituirea împrumutului în anul 2012, în prima jumătate a anului.
Or, este de remarcat că aceste alegaţii ale reclamantului nu sunt probate prin dovezi clare, neechivoce, indubitabile, de natură a crea convingerea fermă a instanţei în sensul veridicităţii lor.
Într-adevăr, se observă că, deşi ambii martori audiaţi de instanţă la propunerea reclamantului au dezvăluit (filele 72,73) că ar fi auzit că părţile s-au înţeles ca restituirea împrumutului să aibă loc la sfârşitul anului 2011 şi că, ulterior, pe la începutul anului 2012, reclamantul a fost de acord ca pârâtul să-i restituie banii în termen de 6 luni, niciunul dintre aceşti martori nu a fost capabil să indice vreo dată precisă ce ar fi fost convenită de părţi pentru scadenţa obligaţiei de restituire a împrumutului.
21. Pe de altă parte, este de notat că, fiind interogat din oficiu de instanţă la termenul din data de 23.01.2014, reclamantul personal a declarat (fila 74 verso) că „nu i-a solicitat pârâtului restituirea întregii sume în anul 2012”, ci „să-i plătească măcar 5.000 sau 10.000 euro, din bun-simţ, să vadă că începe să-i restituie din banii împrumutaţi”,
Reiese, aşadar, din aceste declaraţii ale reclamantului date în faţa Tribunalului, că, chiar acesta a fost de acord cu faptul că, în cursul anului 2012, nu era scadentă obligaţia pârâtului de restituire a împrumutului acordat de 100.000 euro, atâta vreme cât, potrivit propriilor afirmaţii, a acceptat o plată parţială ori o eşalonare a plăţii.
22. Apoi, referitor la susţinerile pârâtului, se observă că acestea nu sunt nici admisibile, nici dovedite.
23. Într-adevăr, pe de o parte, nu pot fi avute în vedere aserţiunile pârâtului, inserate în motivarea întâmpinării depuse, cum că termenul de restituire a împrumutului ce i-a fost acordat ar fi fost convenit a fi nu mai devreme de finalul anului 2014.
Dacă aşa ar fi stat lucrurile, ar însemna că părţile au convenit o obligaţie de restituire a împrumutului – ce incumbă împrumutatului, adică pârâtului din prezenta pricină-, care să fie imperfectă, naturală, susceptibilă, deci, de a fi executată doar de bunăvoie de către debitorul ei, iar nu şi pe cale silită, cu ajutorul forţei de constrângere a statului.
Aceasta întrucât, la acel moment, respectiv la sfârşitul anului 2014, s-ar fi împlinit deja (din data de 29.06.2014) termenul de prescripţie al dreptului la acţiunea în restituirea împrumutului, având în vedere că acest termen începe să curgă, în temeiul art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 – act normativ aplicabil cauzei de faţă, în raport de prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, conform cărora „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit” şi de împrejurarea că, potrivit art. 220 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011-, de la data încheierii contractului de împrumut (29.06.2011), pentru că, în speţă, termenul restituirii împrumutului nu a fost stipulat, nefiind făcută proba în acest sens (a se vedea, de exemplu, F.Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, 1999, p. 389-392).
24. Pe de altă parte, trebuie evidenţiat că niciuna dintre afirmaţiile pârâtului sus-evocate (pct. 18 par. 2), referitoare la scadenţa împrumutului ce i-a fost acordat de către reclamant nu a fost probată de acesta, deşi sarcina dovezii în acest sens îi revenea, în temeiul art. 249 C.proc.civ., care dispune că „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, dar şi în baza art. 10 alin. 1 C.proc.civ., care instituie în sarcina părţilor „obligaţia să îşi probeze pretenţiile şi apărările”.
De altfel, aşa cum am arătat anterior (pct. 5,6), pârâtul:
– prin întâmpinarea depusă (şi întocmită de un avocat) la data de 25.11.2013, a indicat probele cu martori şi interogatoriul reclamantului cu nesocotirea cerinţelor imperative ale art. 194 lit. e) C.proc.civ., actul de procedură respectiv fiind apreciat ca nevalabil (anulat) prin încheierea din data de 09.01.2014 (filele 57-58);
– a refuzat, la termenul din data de 23.01.2014, să propună audierea unor martori, în condiţiile în care reclamantul nu s-a opus la această probă, iar instanţa i-a pus în vedere că poate proceda în acest mod (fila 75).
25. Faţă de cele ce preced (pct. 18-24), Tribunalul apreciază necesar a face aplicarea, în speţă, a prevederilor art. 1582 C.civ. din 1864, sus-citate (pct. 17 par. 2).
Într-adevăr, din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă (a se vedea, de exemplu, în acest sens, F.Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, 1999, p. 388-389) că, în lipsa stipulării unui termen – situaţie asimilabilă celei în care (ca în speţă) nu s-a probat stipularea unui termen, fiindcă idem est non esse aut non probari (absenţa unei probe este egală cu absenţa dreptului)-, instanţa:
– va determina termenul restituirii „potrivit cu împrejurările”, respectiv ţinând seama de toate împrejurările cauzei, iar nu numai de situaţia împrumutatului, întrucât nu este vorba de acordarea unui termen de graţie;
– nu este în drept să considere creanţa neexigibilă şi, ca atare, să respingă acţiunea, ci este obligată să fixeze termenul restituirii, chiar imediat.
26. Raportând aceste consideraţii teoretice la particularităţile pricinii deduse spre judecată, instanţa consideră că, în speţă, obligaţia de restituire a împrumutului acordat pârâtului de către reclamant la data de 29.06.2011 este scadentă la data de 15.06.2013.
Astfel, se observă că pârâtul, la data de 29.05.2013, a primit, la domiciliul său din com……., ….., str. …….nr….., judeţul Buzău, notificarea nr. 126/24.05.2013 (fila 4-dosar), în care era somat ca, cel târziu la data de 15.06.2013, să restituie împrumutul primit de la reclamant, respectiv să-i plătească acestuia suma de 100.000 euro.
Acest aspect factual reiese fără vreo îndoială din confirmarea de primire anexată cererii de chemare în judecată (fila 5), nefiind contestat (ori infirmat prin probe) de către pârât pe tot parcursul procesului.
27. Cu alte cuvinte, având în vedere aceste considerente expuse mai sus (pct. 18-26), Tribunalul trebuie să aprecieze că, în cauză, „potrivit cu împrejurările”, data la care este scadentă obligaţia pârâtului de a restitui împrumutul primit la data de 29.06.2011 de la reclamant, în sumă de 100.000 euro, este cea de 15.06.2013.
Or, întrucât această dată este anterioară celei la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei pricini (15.07.2013), se impune concluzionat că nu este întemeiată „excepţia prematurităţii cererii reclamantului”, respectiv apărarea pârâtului referitoare la „neîmplinirea termenului scadenţei rambursării”.
Urmează, prin urmare, a se respinge, ca atare, această excepţie, care a fost invocată de către pârât prin întâmpinarea formulată la data de 26.11.2013 şi care a fost unită cu fondul de instanţă prin încheierea din data de 9.01.2014.
Nu poate conduce la o altă concluzie decât cea sus-expusă afirmaţia pârâtului cum că ar fi convenit restituirea împrumutului primit de la reclamant atunci când o să aibă bani (a se vedea răspunsul dat de către pârât la întrebarea nr. 9 a interogatoriului propus de către reclamant şi luat pârâtului la termenul din data de 23.01.2014), întrucât această alegaţie nu este dovedită de către pârât, deşi sarcina probei pe acest aspect îi revenea, în baza art. 10 alin. 1 şi a art. 249 C.proc.civ.
28. În consecinţă, având în vedere că s-a probat în speţă atât că, între reclamantul……, în calitate de împrumutător, şi pârâtul ……în calitate de împrumutat, s-a încheiat la data de 29.06.2011 un contract de împrumut de consumaţie cu privire la suma de 100.000 euro, respectiv 421.570 lei la cursul de schimb de la acea dată, cât şi că obligaţia pârâtului de a restitui împrumutul primit de la reclamant, în sumă de 100.000 euro, este scadentă la o dată anterioară celei la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei pricini, dar şi ţinând seama că pârâtul nu a făcut vreo dovadă în sensul că ar fi restituit vreo sumă din împrumutul primit – din contră, se observă că pârâtul a afirmat explicit că (a se vedea răspunsul la întrebarea nr. 8 a interogatoriului propus de către reclamant spre a fi luat pârâtului- fila 71) nu i-a „restituit nicio sumă” reclamantului până în prezent-, instanţa va obliga pârâtul să plătească reclamantului suma de 421.570 lei, reprezentând împrumut acordat şi nerestituit.
29. Trebuie dispus astfel, în plus:
(a) întrucât, aşa cum am arătat anterior (pct. 16), din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1576, ale art. 1578 şi ale art. 1584 C.civ. (1864), rezultă că, în speţă, pârâtul (împrumutat) este obligat să restituie reclamantului (împrumutător) suma de 100.000 euro, în moneda naţională în România, în lei, la cursul de schimb din data la care a fost acordat împrumutul (respectiv data de 29.06.2011), de 1 euro = 4,2157 lei (curs de schimb necontestat de către pârât pe parcursul procesului pendinte);
(b) deoarece, conform art. 22 alin. 6 C.proc.civ., instanţa „trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii”, potrivit art. 9 alin. 2 C.proc.civ., „Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor”, iar, conform art. 397 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ., instanţa „nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel”;
Or, în cauză, aşa cum reiese fără dubiu din precizarea făcută prin adresa înregistrată la Tribunalul Buzău la data de 31.07.2013 (filele 13-14-dosar), reclamantul a învederat că valoarea obiectului cererii pe capătul principal vizând obligarea pârâtului la restituirea împrumutului este de 421.570 lei (adică echivalentul în lei la data de 29.06.2011 al sumei de 100.000 euro), sumă pentru care, de altminteri, reclamantul a făcut şi plata taxei judiciare de timbru corespunzătoare (a se vedea rezoluţia din data de 17.10.2013, aflată la fila 21–dosar).
Nu este întemeiată, în consecinţă, faţă de considerentele ce preced (lit. a şi b), cererea reclamantului, exprimată prin acţiunea introductivă de instanţă, de a fi obligat pârâtul la restituirea împrumutului în sumă de 100.000 euro nominal în euro sau în echivalent lei la data plăţii efective.
30. Tot neîntemeiat este şi capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente debitului principal, în cuantum de 60.245,20 lei, calculată pentru perioada 31.12.2011-15.07.2013, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele de mai jos (pct. 31-33).
31. Într-adevăr, în această privinţă, se observă că, conform art. 1586 C.civ. din 1864, „Dacă împrumutatul nu întoarce la timpul stipulat lucrurile împrumutate sau valoarea lor, trebuie să plătească şi dobânzi de la ziua cererii prin judecată a împrumutului”, iar, potrivit art. 1088 C.civ., „La obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală (…). Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată”.
Rezultă, aşadar, că, pentru nerespectarea obligaţiei de restituire a împrumutului ce-i incumbă, împrumutatul datorează dobânzi – daune moratorii echivalente cu dobânda legală- de la data la care s-a solicitat, prin cerere de chemare în judecată, restituirea împrumutului (a se vedea, în acest sens, de exemplu, decizia civilă nr. 890/1995, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă).
32. Or, în speţă, este de remarcat că, aşa cum am evidenţiat anterior (pct. 8), reclamantul, prin cererea de chemare în judecată pendinte în cauză, astfel cum a fost precizată prin adresa înregistrată la Tribunalul Buzău la data de 31.07.2013 (filele 13-14-dosar), a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente debitului principal, în cuantum de 60.245,20 lei, calculată pentru perioada 31.12.2011-15.07.2013.
Altfel spus, reclamantul a pretins dobânzi legale aferente împrumutului acordat şi nerestituit la scadenţă, care au fost calculate pentru o perioadă anterioară datei la care s-a cerut în justiţie restituirea împrumutului (data de 15.07.2013, când a fost înregistrată sub nr. de dosar 4049/114/2013 prezenta cerere de chemare în judecată), ceea ce nu este admisibil, potrivit textelor legale sus-citate (pct. 31).
Mai mult, în altă ordine de idei, se observă că reclamantul nu a probat faptul că, cuantumul dobânzii legale pe perioada 31.12.2011-15.07.2013 este cel indicat prin adresa înregistrată la data de 31.07.2013 (filele 13-14), simplele referiri făcute de către reclamant la „calculatorul de dobândă www.avocatura.com” neputând reprezenta dovezi în sensul evocat.
33. De altminteri, în acest context, trebuie notat, în plus:
– pe de o parte, că probele administrate în cauză – respectiv cele recunoscute de către reclamant la interogatoriul ce i s-a luat din oficiu de instanţă (fila 74 verso-paragraful 3), coroborate cu susţinerile pârâtului (filele 70-pct. 2, 74 verso-ultimul paragraf) şi cu declaraţiile martorilor audiaţi (filele 72-73) – sunt neîndoielnice în sensul că împrumutul pe care pârâtul l-a primit de la reclamant la data de 29.06.2011 este un împrumut fără dobândă;
Aceasta înseamnă că împrumutul supus valorificării pe calea justiţiei în prezenta pricină este unul cu titlu gratuit.
Nu se pune, aşadar, problema unor dobânzi de natura fructelor civile, reclamantul personal, interogat fiind din oficiu de instanţă la termenul din data de 23.01.2014, declarând (fila 74 verso-paragraful 3) că „nu pretinde dobândă la aceşti bani” împrumutaţi pârâtului.
– pe de altă parte, că reclamantul nu a cerut dobânzi legale pentru perioada ulterioară datei la care a formulat cererea de chemare în judecată obiect la prezentei cauze;
Or, din analiza prevederilor art. 22 alin. 6, ale art. 9 alin. 2 şi ale art. 397 alin. 1 C.proc.civ., rezultă că instanţa nu poate depăşi limitele învestirii, fiind ţinută a se pronunţa cu privire la obiectul procesului aşa cum acesta a fost stabilit, în speţă, prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant şi neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.
III) Soluţia Tribunalului
34. Pentru toate aceste considerente, expuse pe larg în precedent, Tribunalul, după deliberare în condiţiile art. 395 C.proc.civ., va respinge, ca neîntemeiată, excepţia prematurităţii cererii reclamantului, invocată de către pârât prin întâmpinarea formulată la data de 26.11.2013 şi care a fost unită cu fondul de instanţă prin încheierea din data de 9.01.2014 şi, prin urmare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze, formulate de către reclamantul…….., în contradictoriu cu pârâtul…….., în sensul că va fi obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 421.570 lei, reprezentând împrumut acordat la data de 29.06.2011 şi nerestituit şi va respinge, ca neîntemeiate, cererea reclamantului vizând obligarea pârâtului la restituirea sumei de 100.000 euro nominal în euro sau în echivalent lei la data plăţii efective şi capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente debitului principal, în cuantum de 60.245,20 lei, calculată pentru perioada 31.12.2011-15.07.2013.
35. De asemenea, instanţa va obliga pârâtul să plătească reclamantului suma de 7.820,7 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise (a se vedea, cu privire la modul de calcul, rezoluţia din data de 17.10.2013, aflată la fila 21-dosar).
O atare soluţie procesuală se impune în prezenta cauză:
(a) având în vedere prevederile art. 453 alin. 1 C.proc.civ., conform cărora „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”;
(b) întrucât pârâtul este partea care a pierdut procesul, fiind, deci, în culpă procesuală;
(c) ţinând seama că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant a fost admisă numai în parte, fiind aplicabile, ca urmare, dispoziţiile art. 453 alin. 2 teza I C.proc.civ., potrivit cărora „Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.”;
(d) luând în considerare că reclamantul, respectiv partea (singura) care a pretins cheltuieli de judecată, a făcut, cu respectarea art. 452 C.proc.civ., dovada existenţei şi întinderii lor, fiind depuse chitanţele nr. 65274/25.07.2013 (fila 15-dosar nr. 4049/114/2013), nr. 68882/30.09.2013 (fila 16-dosar nr. 4049/114/ 2013/a1) şi nr. 70536/24.10.2013 (fila 26-dosar nr. 4049/114/2013).
36. În fine, trebuie subliniat că, în baza art. 466 alin. (1) şi a art. 468 alin. (1) C.proc.civ., prezenta sentinţă poate fi atacată, în termen de 30 zile de la comunicare, cu apel.
Această cale ordinară de atac se depune, sub sancţiunea nulităţii, conform art. 471 alin. (1) C.proc.civ., la instanţa a cărei hotărâre se atacă, adică la Tribunalul Buzău – Secţia I civilă – aspect ce trebuie menţionat în dispozitivul sentinţei de faţă, potrivit art. 425 alin. 3 teza a II-a C.proc.civ. şi, în temeiul art. 96 pct. 2 C.proc.civ., se soluţionează de Curtea de Apel Ploieşti.
Totodată, în acest context, se cuvine remarcat şi că decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în soluţionarea apelului (eventual) formulat împotriva prezentei sentinţe nu poate fi atacată cu recurs (ceea ce înseamnă că prezenta sentinţă poate fi atacată numai cu apel):
– având în vedere că, potrivit art. XVIII alin. (2) teza I din Legea nr. 2/2013, „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.” (sublinierea redactorului);
– şi ţinând seama că, aşa cum rezultă din precizările făcute de către reclamant prin adresa înregistrată la Tribunalul Buzău la data de 31.07.2013 (filele 13-14-dosar), valoarea (pe capătul principal de cerere a) obiectului litigiului este de 421.570 lei RON, adică sub pragul sus-menţionat, de 1.000.000 lei.
