Prin sentinţa civilă nr. 2/9 martie 2012, pronunţată de Judecătoria Sibiu, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea principală, ca fiind nefondată; s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie invocată de reclamant cu privire la cererea reconvenţională; s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatarea cuantumului onorariului avocaţial; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D. I. în contradictoriu cu pârâtul Cabinet de Avocat S. N., cabinet avocaţial individual, s-a constatat că, clauza privind onorariul de succes de 20% din valoarea casei în litigiu se referă doar la construcţie, nu şi la teren; s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei privind onorariul de succes din contractul de asistenţă juridică 8/16.12.2004; s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant reconvenţional Cabinet Avocat S. N. in contradictoriu cu reclamantul pârât reconvenţional D. I., ca nefondată şi s-a dispus obligarea pârâtului, reclamant reconvenţional, la plata către reclamantul, pârât reconvenţional, a cheltuielilor de judecată in cuantum de 2908,5 lei, reprezentând onorariu expert, taxă judiciară de timbru si onorariu avocaţial in măsura admiterii cererii.
Instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 2.03.2011, în urma declinării competenţei teritoriale prin sentinţa 1/2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti în favoarea Judecătoriei Oradea, urmată de strămutarea dispusă de ICCJ prin încheierea 1/18.02.2011, reclamantul D I a chemat în judecată pe pârâtul S N, solicitând anularea absolută parţială a contractului de asistenţă juridică 8/16.12.2004, respectiv clauza reprezentând onorariu de succes de 20% din valoarea casei în litigiu situată în Bucureşti, str. R., întrucât are un scop ilicit şi imoral, fiind o fraudă la lege, cu cheltuieli de judecată.
Prin precizarea de acţiune – f. 113 – reclamantul a solicitat, în subsidiar, constatarea clauzei de succes de 20% din valoarea casei în litigiu se referă doar la construcţie nu şi la terenul pe care se afla construcţia, în suprafaţă de 335 mp.
In motivarea acţiunii s-a arătat , în esenţă, că a încheiat cu pârâtul contractul de asistenţă juridică 8/16.12.2004 pentru reprezentare şi asistenţă în dosar 1/4/2008 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti având ca obiect anularea unui contract de vânzare-cumpărare, pentru care a plătit un onorariu fix de 5.000.000 ROL fără a se obliga şi la o clauză de onorariu de succes de 20% din valoarea casei în litigiu, clauza fiind trecută probabil ulterior semnării contractului de către părţi.
S-a mai arătat că o asemenea clauză este nulă în baza a Legii 51/1995 art. 135 şi al Codului deontologic al avocaţilor care interzice pactul de quota litis, contravenind art. 966 C.civ.
Cu privire la petitul subsidiar s-a arătat că potrivit regulilor de interpretare, în caz de dubiu clauzele se interpretează în favoarea debitorului.
În drept s-a invocat 996, 998 C. civ.
In probaţiune s-au anexat, în copie, înscrisuri.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, prescrisă şi nefondată. S-a arătat că instanţa nu este abilitată să dispună anularea unui contract de asistenţă juridică întrucât art. 137 din Legea 51/1995 prevede că reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de Barou şi Uniunea Avocaţilor. De asemenea, verificările privind titlul executoriu-contract de asistenţă juridică – pot fi făcute cel mult în cadrul contestaţiei la executare. Faţă de data încheierii contractului, 16.12.2004, dreptul al acţiune s-a prescris, fiind vorba de o nulitate relativă şi nu absolută.
Pe fondul acţiunii s-a arătat că nu este vorba de un onorariu de quota litis, ci de o clauză permisă de Legea 51/1995, neexistând o limitare a onorariilor avocaţilor, onorariul fiind fixat în sumă fixă şi ca valoare procentuală în caz de succes.
Pe calea cererii reconvenţionale pârâtul reclamant a solicitat a se constata cuantumul onorariului de succes stabilit prin contractul de asistenţă juridică la 20% din valoarea casei în litigiu pe baza unei expertize tehnice .
Cererea reconvenţională a fost precizată –f 13 solicitându-se:
– constatarea că onorariul de succes se referă la 20 % din valoarea casei şi a terenului situat în Bucureşti, str. Radului, nr. 20, sector 4.
– stabilirea scaden?ei plăţii onorariului de succes convenit prin contractul de asistenţă juridică.
În motivarea cererii reconvenţionale, în fapt, s-a arătat în esenţă că potrivit art. 111 C. pr. civ. are interes în constatarea întinderii dreptului, întrucât clientul tergiversează vânzarea casei în litigiu. Onorariul se stabileşte la valoarea întregului obiect al cauzei nu doar la o parte din acesta, iar sintagma „valoarea casei în litigiu” include şi terenul aferent iar litigiul de fond a privit întregul contract de vânzare-cumpărare. Litigiul a fost câştigat definitiv în 6.04.2005, dar clientul nu face demersuri pentru vânzarea casei, deşi a încetat şi uzufructul viager al foste proprietare.
Reclamantul pârât a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, f.7, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, conform art. 111 C. pr. civ., existând o acţiune în realizare; excepţia prescripţiei dreptului la acţiune faţă de data încheierii contractului de asistenţă juridică sau cel târziu faţă de data rămânerii definitive a dosarului 4/2004, respectiv 6.04.2008.
În probaţiune s-au depus la dosar în copie înscrisuri.
Având în vedere contestarea de către părţi a preţuirii obiectului prezentului litigiu, în vederea calculării taxei judiciare de timbru s-a încuviinţat efectuarea unei expertize privind evaluarea imobilului situat în Bucureşti, str. R. casă şi teren.
Raportul de expertiză de pus la dosar-f 60- a stabilit o valoare de 3527 lei pentru construcţie şi o valoare de 292500 lei pentru teren.
Instanţa a fixat în sarcina reclamantului o taxă judiciară de timbru în cuantum de 2647 lei prin raportare la valoarea întregului imobil, construcţie şi teren, având în vedere precizarea de acţiune şi în sarcina pârâtului reclamant reconvenţional o taxă judiciară de timbru în cuantum de 2647 lei pentru cererea reconvenţională, faţă de cererea de constatare a unui drept patrimonial. Părţile au făcut dovada achitării taxelor judiciare de timbru stabilite.
În baza art. 137 al 1 C. pr. civ. instanţa de fond s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Deliberând asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată prin întâmpinare, instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit art. 1 din Decretul 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Conform art. 3 al 1 şi art. 7 al 1 din Decretul 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani şi curge de la data naşterii dreptului la acţiune.
Pârâtul susţine că ar fi incidentă nulitatea relativă şi dreptul la acţiune a început să curgă la data încheierii contractului, 16.12.2004 .
Prin acţiune se invocă scopul ilicit şi imoral al clauzei inserate în contractul de asistenţă juridică 8/16.12.2004, şi frauda la lege, cauze de nulitate absolută cum rezultă din art. 5, 948 şi 966 C. civ. Având în vedere regimul nulităţii absolute, invocarea acesteia este imprescriptibilă instanţa respingând astfel excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată prin întâmpinare.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind punerea în executare a contractului de asistenţă juridică 8/16.12.2004 invocată de reclamantul pârât reconvenţional faţă de cererea reconven?ională instanţa o constată nefondată şi o va respinge ca atare.
Astfel, potrivit contractului de asistenţă juridică 8/16.12.2004, art. 2 „se fixează un onorariu de succes de 20% din valoarea casei în litigiu care se va achita la vânzarea casei din Bucureşti, str. R.”.
Din formularea acestei clauze rezultă că obligaţia de plată a onorariului de succes a fost stabilită de părţi sub condiţie suspensivă potestativă simplă, constând în vânzarea de către D. I. a casei din Bucureşti, moment în care se va achita Cabinetului de Avocat S. N. 20% din valoarea casei în litigiu.
Potrivit art. 7 al 3 prescripţia dreptului stabilit sub condiţie suspensivă curge de la data împlinirii condiţiei, astfel încât, în condiţiile în care casa nu a fost vândută prescripţia nu a început să curgă, acţiunea reconvenţională privind constatarea cuantumului onorariului nefiind prescrisă.
Analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale formulate de pârât prin întâmpinare instanţa a reţinut următoarele:
Această inadmisibilitate, invocată ca excepţie, este considerată de instanţă ca o apărare de fond şi nu ca o veritabilă excep?ie, întrucât legea nu reglementează prin raportare la motivele invocate inadmisibilitatea formulării unei acţiuni în anulare cum este cea de faţă. Doar în cazurile în care legea prevede imposibilitatea formulării sau neprimirea unui anumit tip de acţiune, sau când prevede expres anumite condiţii exclusive de exercitare a acţiunii, inadmisibilitatea devine o veritabilă excepţie şi nu o apărare de fond care tinde la respingerea acţiunii pe fond şi nu pe excepţie.
Susţinerea pârâtului în sensul că instanţa nu este abilitată să dispună anularea unui contract de asistenţă juridică, întrucât art. 137 din Legea 51/1995 prevede că reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de Barou şi Uniunea Avocaţilor, este nefondată. Calea invocată de pârât priveşte exclusiv raporturile profesionale în care Baroul şi Uniunea Avocaţilor au atribuţii prevăzute expres de lege.
Art. 137 din Legea 51/1995 (art. 32 din actuala reglementare) nu poate fi interpretat în sensul că scoate din sfera de competenţă a instanţelor analiza legalităţii contractelor de asistenţă juridică inclusiv în privinţa onorariilor, partea interesată având dreptul de acţiune în faţa instanţei conform principiului de rang constituţional liberul acces la justiţie.
Mai mult, fiind invocată nulitatea absolută a unei clauze contractuale, doar instanţa şi nu decanul baroului are competenţa de a constata o asemenea nulitate.
Invocarea în sensul că verificările privind titlul executoriu-contract de asistenţă juridică – pot fi făcute cel mult în cadrul contestaţiei la executare este de asemenea nefondată.
Astfel, deşi contractul de asistenţă juridică reprezintă titlu executoriu, pentru a putea fi contestat pe calea contestaţiei la executare prevăzută de art. 399 C. pr. civ. este necesară prealabila demarare a procedurii de executare silită.
În cauza de faţă pârâtul nu a început executarea silită, motiv pentru care acţiunea în anulare formulată pe cale principală este singura posibilă în speţă.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatarea valorii onorariului, conform art. 111 C. p. c., invocată de reclamant prin întâmpinarea la cererea reconvenţională, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Deşi potrivit art. 111 C. pr. civ. existenţa unei acţiuni în realizare face inadmisibilă acţiunea în constatarea dreptului, în cauza de faţă pârâtul reclamant reconvenţional nu dispune de o acţiune în realizare, plata onorariului fiind stabilită sub condiţie suspensivă.
Analizând fondul acţiunii principale, instanţa a reţinut următoarele:
În contractul de asistenţă juridică 81/16.12.2004, s-a stabilit onorariul în sumă fixă şi o cotă de 20% din valoarea casei în litigiu, acest procent urmând a fi achitat la vânzarea casei din litigiu.
Articolul 969 C. civ. instituie principiul potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
Potrivit art.135 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat este interzis avocatului să-şi fixeze onorariile în baza unui pact “de quota litis”, prin acesta înţelegându-se o convenţie încheiată între avocat şi clientul său, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze, convenţie care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. În conformitate cu alin.3 art.135 din Statut, onorariile reprezentând dobândirea, sub orice formă, a unor “aporturi din afacere” (activitatea juridică realizată de către avocat) sunt interzise.
Instanţa nu poate reţine cauza de nulitate absolută invocată de reclamant privind inserarea pactului „de quota litis”, având în vedere că la momentul încheierii contractului, nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică stipularea unui onorariu avocaţial în acest mod.
Astfel, contractul de asistenţă juridică, a fost încheiat de părţi la data de 16.12.2004 iar Statutul profesiei de avocat ce conţine interdicţia prevăzută de art. 135 a fost publicat în Monitorul Oficial al României la 13 ianuarie 2005, intrând în vigoare în trei zile de la publicare, astfel încât la data de 16.12.2004 aceste prevederi nu erau în vigoare.
Mai mult, la data încheierii contractului erau incidente dispoziţiile art.94 alin.2 şi 3 din acelaşi statut, în vigoare la acel moment, prevedeau că „onorariul se stabileşte prin negociere”, şi respectiv, „avocatul nu este obligat să justifice cuantumul onorariului convenit cu clientul”.
Nulitatea absolută este acea sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice care ocrotesc un interes general, obştesc, edictate pentru încheierea sa valabilă.
Cum la data încheierii contractului de asistenţă juridică 8/16.12.2004 normele de ordine publică nu interziceau un pact de quota litis, contractul a fost valabil încheiat, indiferent de modificarea survenită ulterior.
Nici susţinerea reclamantului în sensul că nu şi-a exprimat consimţământul la această clauză, nu poate fi reţinută întrucât acesta nu a reuşit să dovedească inserarea ulterioară a clauzei în contract, contrar art. 1169 C. civ.
Astfel, reclamantul nu a fost în măsură să prezinte exemplarul său original din contract pentru a se compara menţiunile inserate în acesta, motiv pentru care exemplarul prezentat de pârât şi semnat de reclamant este prezumat a reprezenta voinţa părţilor.
Eventuala lipsă de atenţie a reclamantului la încheierea contractului nu poate reprezenta cauză de nulitate absolută a actului datorată lipsei totale de consimţământ, întrucât nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine protecţia juridică a unui drept.
Pentru aceste considerente instanţa va respinge cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei privind onorariul de succes din contractul de asistenţă juridică 8/16.12.2004
Petitul subsidiar din precizarea de acţiune, f. 113, privind constatarea că onorariul de succes de 20% din valoarea casei în litigiu se referă doar la construcţie nu şi la terenul pe care se afla construcţia, în suprafaţă de 335 mp va fi analizat de instanţă împreună cu petitul din precizarea acţiunii reconvenţionale – f.13 prin care se solicită constatarea că onorariul de succes se referă la 20 % din valoarea casei şi a terenului situat în Bucureşti, str. R., dat fiind că cele două cereri se exclud reciproc.
Art. 2 din contractul de asistenţă juridică 8/16.12.2004 prevede că „se fixează un onorariu de succes de 20% din valoarea casei în litigiu care se va achita la vânzarea casei din Bucureşti, str. R.
Potrivit dispoziţiilor art. 977 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. Interpretarea contractului este operaţia prin care se determină înţelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă, calificarea juridică a contractului apărând astfel ca un prim rezultat al interpretării.
Contractul de asistenţă juridică a fost încheiat în vederea asistenţei şi reprezentării reclamantului D. I. în litigiul care a făcut obiectul dosarului 2/2003 pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucure?ti, definitiv prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti 6/2005.
În acel dosar – f. 6 – reclamanta R. O. L. solicita în contradictoriu cu pârâtul D. I. constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 26448/1992 privind imobilul situat în Bucureşti, str. R., alcătuit din teren în suprafaţă de 375 mp şi construcţia aflată pe acesta.
Deşi obiectul litigiului, cum este expus în considerentele sentinţei civile 1/2004 pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucure?ti în dosar 2/2003, privea „imobilul situat în Bucureşti, str. R. , alcătuit din teren în suprafaţă de 375 mp şi construcţia aflată pe acesta”, în contractul de asistenţă, la art. 2 se foloseşte termenul de „casa în litigiu” şi „casa din Bucureşti, str. R.”
Având în vedere redactarea clauzei de către un profesionist al dreptului care realizează importanţa distincţiilor între termenii folosiţi, utilizarea de către acesta a noţiunii de casă lasă să se presupună că voinţa părţilor privea exclusiv valoarea casei în litigiu. Dacă intenţia reală a părţilor ar fi privit întregul imobil format din casă şi teren, obiect al litigiului din dosarul nr.2/2003, cu siguranţă pârâtul Cabinet de Avocat S. N. ar fi folosit un termen corespunzător, respectiv imobil sau casă şi teren.
Faţă de îndoiala care rezultă din clauza inserată la art. 2 în contract, devine incidentă regula de interpretare prevăzută de art. 983 C. civ., respectiv, când există îndoială convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă. În speţă sunt incidente exclusiv prevederile Codului Civil în vigoare la data încheierii contractului de asistenţă juridică, neaplicându-se retroactiv dispoziţiile Noului Cod civil, întrucât nu sunt incidente situaţiile tranzitorii prevăzute de art. 6 din Noul Cod civil sau Legea 71/2001.
Este evident că în speţă cel care se obligă, potrivit art. 2 din contractul de asistenţă juridică 8/16.12.2004, este reclamantul D. I., clauza supusă interpretării fiind cea care statuează obligaţia acestuia de plată a onorariului avocaţial. Faptul că în baza acestui contract de asistenţă s-au născut obligaţii şi în sarcina avocatului nu afectează aplicarea art. 983 C. civ., întrucât dubiul nu poartă asupra interpretării clauzelor contractuale care stabilesc obligaţiile avocatului, ci exclusiv asupra obligaţiilor clientului D.I.
Faţă de dispoziţiile art. 983 C. civ., clauza prevăzută la art. 2 în contractul de asistenţă juridică 8/16.12.2004 se impune a fi interpretată în favoarea debitorului obligaţiei de plată a onorariului avocaţial. Conform unei asemenea interpretări, onorariul de 20% din valoarea casei în litigiu se referă exclusiv la valoarea casei situată în Bucureşti, str. R. nu şi a terenului în suprafaţă de 375 mp.
Drept urmare, instanţa de fond a admis în parte acţiunea principală, respectiv petitul subsidiar, şi a constatat că, clauza privind onorariul de succes de 20% din valoarea casei în litigiu se referă doar la construc?ie, nu şi la teren.
Pe cale de consecinţă, instanţa a respins ca nefondată cererea reconvenţională sub acest aspect având în vedere că solicitările părţilor se exclud reciproc.
Analizând celelalte petite ale cererii reconvenţionale, instanţa de fond a reţinut:
Cererea de constatare a cuantumului onorariului de succes pe baza expertizei tehnice este nefondată:
Art. 2 din contract stabileşte că „se fixează un onorariu de succes de 20% din valoarea casei în litigiu care se va achita la vânzarea casei din Bucureşti, str. R.”
Faţă de formularea acestei clauze rezultă că valoarea casei la care se aplică procentul de 20 % este cea de la momentul vânzării. Voinţa părţilor este clară în acest sens, astfel încât valoarea la care se va raporta onorariul de succes poate să fie mai maică sau mai mare în funcţie de condiţiile în care se va vinde casa situată în Bucureşti, str. R.
Cum s-a arătat anterior, din formularea acestei clauze rezultă că obligaţia de plată a onorariului de succes a fost stabilită de părţi sub condiţie suspensivă potestativă simplă, constând în vânzarea de către D. I. a casei din Bucureşti, moment în care se va achita Cabinetului de Avocat S. N. 20% din valoarea casei în litigiu.
Petitul din precizarea cererii reconven?ionale, f. 13, privind stabilirea scadenţei plăţii onorariului de succes este de asemenea nefondat.
În cauză nu este incident un termen suspensiv, ca eveniment viitor şi sigur ca realizare până la care este amânată executarea obligaţiei şi afectează doar executarea actului, ci o condiţie suspensivă potestativă simplă, respectiv un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa obligaţiei, în sensul art. 1004 C. civ.
Această concluzie rezultă din faptul că părţile nu au prevăzut în clauza contractuală vânzarea în baza unui antecontract de vânzare cumpărare cu termen fix si către o persoană determinată, ci au prevăzut la modul generic vânzarea imobilului.
Or, vânzarea unui bun, nu poate fi decât un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, în condiţiile în care depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, respectiv a proprietarului casei, D. I. , cât şi de voinţa unei persoane nedeterminate, respectiv potenţialul cumpărător al casei. Un asemenea cumpărător este posibil să nu apară, la fel cum pot surveni şi alte împrejurări exterioare care să facă imposibilă înstrăinarea imobilului şi să devină astfel incidente dispoziţiile art. 1012 al 2 C. civ. privind imposibilitatea îndeplinirii condi?iei.
Potrivit art. 969 C. civ. „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. În consecinţă, având în vedere voinţa părţilor de a stabili obligaţia de plată a onorariului de succes sub condiţie suspensivă, instanţa nu poate nesocoti această convenţie, fixând o scadenţă cu încălcarea condiţiei suspensive. Acest lucru ar echivala cu modificarea unui contract valabil pe cale judecătorească cu nesocotirea obligaţiei instanţei de a respecta convenţia legală a părţilor.
Invocarea de către pârâtul reclamant reconvenţional a relei credinţe a reclamantului pârât reconvenţional în sensul că acesta tergiversează vânzarea imobilului nu are relevanţă în acest sens. Fiind în prezenţa unei condiţii suspensive se impune exclusiv analiza împlinirii sau nu a condiţiei, temporizarea îndeplinirii obligaţiei fiind de esenţa condiţiei suspensive.
Părţile ar putea de comun acord să renunţe la efectele condiţiei, dar acest lucru prive?te exclusiv consensul lor în sensul modificării contractului.
Reaua credinţă a părţii obligate sub condiţie poate fi analizată exclusiv din prisma art. 1014 C. civ., aspect care nu a fost invocat de parte şi nici dovedit ca atare, nefiind incident în speţă.
În consecinţă, instanţa a respins în totalitate cererea reconvenţională, ca nefondată.
Având în vedere admiterea în parte a acţiunii reclamantului şi respingerea cererii reconvenţionale, care demonstrează culpa procesuală a pârâtului reclamant reconvenţional, instanţa, în baza art. 276 C. proc. civ. a obligat pe pârâtul Cabinet Avocat S. N. la plata a cheltuielilor de judecată in cuantum de 2908,5 lei, reprezentând jumătate din cheltuielile suportate de reclamant constând în onorariu expert, taxă judiciară de timbru si onorariu avocaţial in măsura admiterii cererii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi.
I. Prin recursul declarat de reclamantul D. I. acesta a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul constatării nulităţii absolute parţiale a contractului de asistenţă juridică nr. 8/16.12.2004, respectiv a clauzei reprezentând onorariu de succes de 20% din valoarea casei în litigiu, situată în Bucureşti, întrucât are un scop ilicit şi imoral, fiind o fraudă la lege. S-a mai solicitat şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
1.În motivarea recursului, s-a arătat, în expunerea de motive, că deşi clauza vizând onorariul de succes a fost stabilită la data de 16.12.2004, dată la care legea nu o interzicea în mod expres, totuşi, de la data de 16 ianuarie 2005, dată de la care există o reglementare legală a pactului de quota litis, o asemenea prevedere legală urmează a se aplica şi raportului juridic dintre părţile în litigiu, anume clauzei din contractul de asistenţă juridică nr. 8/16.12.2004. Dispoziţiile legale, având aplicabilitate pentru viitor, înseamnă că această clauză nu mai poate produce efecte nici între părţi de la data intrării în vigoare a prevederilor privind pactul de quota litis.
Cum condiţia suspensivă potestativă simplă din contract, anume vânzarea casei din Bucureşti, nu s-a realizat nici până în prezent, înseamnă că doar de la acea dată şi-ar putea produce efectele clauza privind onorariul de succes, însă ea nu se mai poate realiza întrucât nu mai este în concordanţă cu reglementările legale în vigoare, respectiv art.135 alin.1 din Statutul profesiei de avocat.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299-316 Cod pr. civilă.
II.Prin recursul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat S. N., acesta a solicitat modificarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii principale a reclamantului şi admiterii cererii reconvenţionale, constatând că, în baza contractului de asistenţă juridică nr. 8/16.12.2004, a fost stabilit un onorariu de succes în cuantum de 20% din valoarea întregului imobil construcţie şi teren în suprafaţă de 335 mp, ce a format obiectul procesului din dosarul 2/2003 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, şi să se stabilească scadenţa plăţii onorariului.
1.În motivarea recursului s-a arătat că soluţia primei instanţe, în ceea ce priveşte interpretarea clauzelor din contract în favoarea debitorului, invocând prevederile art. 983 Cod civil, nu are la bază probe şi este rezultatul unei analize unilaterale, care nu încearcă a evidenţia adevărata intenţie a părţilor.
2.Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererilor de probaţiune ale pârâtului, privind audierea unor martori şi interogatoriul reclamantului şi deşi a încuviinţat acordarea unui termen pentru depunerea de către pârât a unor înscrisuri, la termenul din data de 24.02.2012 a trecut peste cererea de amânare a pârâtului, în care se arăta şi că nu este în posesia înscrisurilor invocate, şi a procedat la judecarea cauzei.
La dosar au fost depuse şi alte înscrisuri reprezentând probe, anume acţiunea şi sentinţa dată în dosarul 2/2003 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, tocmai pentru a se poate face corelarea între obiectul contractului de asistenţă juridică şi onorariu.
3.Judecătoria Sibiu a făcut o greşită aplicare a legii, sentinţa atacată fiind şi netemeinică. Astfel, instanţa sare peste principiile de interpretare a contractului, deşi le aminteşte sumar în considerente, şi uită faptul că regulile de interpretare sunt interdependente şi trebuie aplicate concomitent. Astfel, instanţa era obligată să administreze probe pentru a stabili voinţa reală a părţilor, fiind principala regulă de interpretare a contractelor, voinţă care putea fi aflată prin administrarea probei cu interogatoriul, a audierii de martori, probe cerute de pârât.
Instanţa a motivat că acel contract este încheiat de un profesionist al dreptului, dar şi un profesionist poate omite ceva, poate greşi, datorită stresului sau altor motive. Dar oricum nu era nici o greşeală, pentru că atunci când se face referire la obiectul procesului şi la imobil, trimiterea este în realitate la casa şi terenul aferent.
Art. 970 Cod civil arată că: „convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într – însele, dar la toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dă obligaţiei.” Dacă recurentul pârât ar fi negociat onorariul numai la valoarea casei, extrem de mică, acest contract nu s-ar fi încheiat. Sediul profesional al recurentei este în Oradea, iar cheltuielile pentru un proces în Bucureşti sunt mari, aşa încât acesta este încă un argument logic în favoarea susţinerilor recurentului pârât.
Pe de altă parte, în contract se spune că onorariul se va achita la vinderea casei, aşa încât este ridicol a ne imagina că se putea vinde casa fără teren.
Dacă în urma administrării de probe pentru a desluşi voinţa internă a părţilor existau îndoieli, contractul trebuia interpretat potrivit obiceiului locului şi numai în final se putea face aplicarea prevederilor art. 983 Cod civil.
4.Intimatul a tergiversat la nesfârşit vânzarea casei tocmai pentru a nu achita onorariul de succes, motiv pentru care era absolut necesară stabilirea scadenţei. Nu este vorba de o condiţie, ci de un eveniment care se va întâmpla cu certitudine.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 indice 1 Cod pr. civilă.
Analizând ambele recursuri prin prisma motivelor invocate, prin raportare la prevederile art. 304 şi 304 indice 1 Cod pr. civilă, tribunalul le găseşte a fi nefondate, pentru considerentele ce urmează:
ÎN FAPT
I.Circumstanţele cauzei
1.Contractul de asistenţă juridică nr. 8 din 16.12.2004 încheiat între reclamant şi pârât, în calitate de avocat, pentru procesul ce făcea obiectul dosarului nr. 2/2003 de pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti
Potrivit art. 2 din contract, „onorariul se fixează în cuantum de 5.000.000 lei şi un onorariu de succes de 20% din valoarea casei în litigiu, cu următoarele eşalonări de plată – Se vor achita la vânzarea casei din Bucureşti, str. R.
2.Sentinţa civilă nr. 1/2.03.2004, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti în dosarul 2/2003
Instanţa a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta R. O. L. împotriva pârâtului D. I., prin care aceasta solicitase constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2/1992 de către fostul Notariat de Stat al Sectorului 4 Bucureşti prin care reclamanta a transferat către pârât proprietatea imobilului din Bucureşti, str. R., alcătuit din teren în suprafaţă de 375 mp şi construcţia aflată pe acesta compusă din 2 camere, hol, bucătărie, magazie din scândură. Sentinţa a devenit definitivă după respingerea apelului, prin decizia civilă nr. 6/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
3.Acţiunea din prezenta cauză prin care se invocă de către reclamantul D. I. nulitatea absolută parţială a contractului de asistenţă juridică 8/16.12.2004, respectiv a clauzei reprezentând onorariu de succes de 20% din valoarea casei în litigiu situată în Bucureşti, str. R., întrucât are un scop ilicit şi imoral, fiind o fraudă la lege, cu cheltuieli de judecată, precum şi, cererea subsidiară, de constatarea faptului că clauza de succes de 20% din valoarea casei în litigiu se referă doar la construcţie nu şi la terenul pe care se afla construcţia, în suprafaţă de 335 mp.
Reconvenţional, cererea pârâtului, Cabinet de Avocat S. N., prin care se solicită constatarea că onorariul de succes se referă la 20 % din valoarea casei şi a terenului situat în Bucureşti, str. R. precum şi solicitarea de stabilire a scaden?ei plăţii onorariului de succes convenit prin contractul de asistenţă juridică.
II.Dreptul intern invocat aplicabil cauzei
Art. 31 din Legea nr. 51/1995 în forma în vigoare la momentul încheierii contractului:” Contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de decanul baroului. Decizia decanului poate fi atacată la consiliul baroului.”
Statutul profesiei de avocat, art. 134:”(1) Onorariile pot fi stabilite astfel:
a) onorarii orare;
b) onorarii fixe (forfetare);
c) onorarii de succes.
d) onorarii formate din combinarea criteriilor de la lit. a), b) şi c).
(2) Onorariul orar este stabilit pe ora de lucru, respectiv o sumă fixă de unităţi monetare cuvenită avocatului pentru fiecare oră de servicii profesionale pe care o prestează clientului.
(3) Onorariul fix (forfetar) constă într-o sumă fixă cuvenită avocatului pentru un serviciu profesional sau pentru categorii de astfel de servicii profesionale pe care îl prestează sau, după caz, le prestează clientului.
(4) Onorariul orar şi fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obţinut prin prestarea serviciilor profesionale.
(5) Avocatul poate să primească de la un client onorarii periodice, inclusiv sub formă forfetară.
(6) Avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat. În cauzele penale, onorariul de succes nu poate fi practicat decât în legătură cu latura civilă a cauzei. Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix.”;
Art. 135: “(1) Este interzis avocatului să-şi fixeze onorariile în baza unui pact “de quota litis”.
(2) Pactul “de quota litis” este o convenţie încheiată între avocat şi clientul său, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze, convenţie care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare.
(3) Onorariile reprezentând dobândirea, sub orice formă, a unor “aporturi din afacere” (activitatea juridică realizată de către avocat) sunt interzise.”
Art. 969 Cod civil: „ (1) Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
(2) Ele se pot revoca prin consimţământ mutual sau prin cauze autorizate de lege.”
Art. 970 Cod civil: „(1) Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă.
(2) Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.”
Art. 977 Cod civil: „ Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.”
Art. 980 Cod civil: „Dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul.”
Art. 982 Cod civil: „ Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg.”
Art. 983 Cod civil: „Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă.”
Art. 1004 Cod civil: „Obligaţia este condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert.”
Art. 1012 alin. 2Cod civil:„(1) Când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment oarecare se va întâmpla într-un timp fixat, condiţia este considerată neîndeplinită, dacă timpul a expirat fără ca evenimentul să se întâmple.
(2) Când timpul nu este fixat, condiţia nu este considerată căzută, decât când este sigur că evenimentul nu se va întâmpla.”
ÎN DREPT
1.Asupra pretinsei lipsei de efecte juridice a clauzei privind onorariul de succes, invocată de recurentul reclamant (I.1.), ca urmare a faptului că din anul 2005 legiuitorul a interzis în mod expres pactul de quota litis.
O necesară distincţie, prealabilă, este de făcut între noţiunea onorariului de succes şi pactul de quota litis, recurentul reclamant folosind ambele noţiuni pentru aceeaşi chestiune, deşi ele sunt diferite. Astfel, în timp ce, în cazul în speţă, părţile au prevăzut un onorariu fix şi o sumă, în cotă procentuală, la momentul vânzării casei, cea din urmă sumă se constituie într-un onorariu de succes; pactul de quota litis, însă, este acea convenţie încheiată între avocat şi clientul său înainte de soluţionarea definitivă a cauzei şi prin care se fixează în mod exclusiv totalitatea onorariilor avocatului în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, aceasta datorită faptului că avocatul nu este „asociat” cu clientul său, iar în nevoia de a-şi conserva independenţa faţă de acesta din urmă, remunerarea muncii avocatului trebuie să se facă într-o manieră obiectivă şi nu într-una care să ţină cont exclusiv de rezultat (aceasta ar schimba şi sensul obligaţiei avocatului, care nu este una de rezultat, ci de mijloace, de diligenţă).
Pe cale de consecinţă, este evident că nu pot fi primite susţinerile recurentului reclamant potrivit cărora, de la data la care Statutul profesiei de avocat a fost modificat, în anul 2005, prin prevederea expresă, în art. 135, a interdicţiei pactului de quota litis, urmează să nu-şi mai producă efectele partea din art. 2 din contractul de asistenţă nr. 8, cea vizând plata părţii din onorariu în cotă procentuală, în primul rând pentru argumentul deja expus, că acea clauză nu reprezintă un pact de quota litis.
Reclamantul nu are dreptate nici atunci când susţine că din acel moment, pentru că clauza încă nu se executase, ea nu ar mai putea fi executată, întrucât a fost în mod expres interzisă de lege, dispoziţiile art.15 alin.2 din Constituţia României consacrând în mod expres principiul neretroactivităţii legii civile. Deci, chiar dacă clauza cuprinsă în contractul dintre părţi ar avea sensul la care reclamantul recurent a făcut trimitere, alegaţiile sale privind modul în care urmează să se aplice legea nouă, lipsind de efecte juridice prevederi contractuale care erau legale la momentul încheierii lor, nu pot fi primite, fiind în contradicţie cu principiul aplicării legii civile numai pentru viitor şi a neretroactivităţii legii civile, decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în speţă.
2. Asupra pretinsei încălcări a regulilor generale de interpretare a contractului (critici redate de recurentul pârât la pct. II.1 ?i II.3)
Este de principiu că atunci când un contract este obscur, mai înainte de a fi aplicat trebuie să se procedeze la interpretarea lui ?i să i se caute adevărata semnifica?ie. Pe de altă parte, când un contract este clar, el nu trebuie interpretat, ci doar aplicat.
Punctul de divergen?ă dintre păr?i îl reprezintă modul de interpretare a clauzei de la art. 2 din contractul de asisten?ă juridică nr. 8/2004, în ceea ce prive?te onorariul de succes stabilit în cotă procentuală, mai exact dacă el se referă la casă sau la întregul imobil de pe strada R. din Bucure?ti, adică la casă ?i la teren.
Criticile recurentului pârât relative la nelegalitatea ?i netemeinicia sentin?ei din această perspectivă nu pot fi primite.
Prima instan?ă a conchis că voin?a păr?ilor în această chestiune este clară, iar pentru a formula această concluzie instan?a a făcut trimitere la toate regulile de interpretare a contractului.
În mod corect judecătorul fondului a pornit cu analiza de la cea mai importantă regulă de interpretare a conven?iilor, aceea a inten?iei comune a păr?ilor ?i nu a sensului literar al termenilor folosi?i. Recurentul pârât sus?ine că această clauză trebuie în mod firesc ?i logic interpretată ca referindu-se la casă ?i teren, chiar dacă ea este redactată foarte clar cu referire numai la casă. Interpretarea pe care judecătorul este chemat să o facă trebuie să fie în sensul de a se căuta voin?a ambelor păr?i, nefiind relevantă doar voin?a sau sensul pe care doar una dintre păr?i o atribuie clauzei. Iar acest demers, de a descoperi voin?a internă comună a păr?ilor, nu este unul facil, a?a încât, pentru a da întâietate spiritului în detrimentul literei, raportarea trebuie făcută la scopul pentru care s-a încheiat contractul, la negocierile purtate de păr?i, la eventualele practici dintre acestea sau la comportamentul lor ulterior încheierii contractului. Nicio probă administrată în cauză nu sus?ine, însă, pozi?ia reclamantului pârât.
De asemenea, tribunalul apreciază că prima instan?ă a făcut în mod corect trimitere ?i la calitatea de avocat, de profesionist al dreptului, a recurentului pârât ?i la importan?a acesteia în interpretarea clauzei îndoielnice. În sarcina recurentului pârât, în calitatea sa de avocat, s-a aflat ?i obliga?ia de informare, obliga?ie cu atât mai puternică în ceea ce-i prive?te pe profesioni?ti, cu atât mai mult pe profesioni?tii în drept. Ei au o obliga?ie de consiliere absolută, adică independent de pregătirea ?i competen?a clientului, obliga?ie ce se explică în mod firesc prin încrederea pe care clientul o are într-un profesionist al dreptului ?i atunci nu poate fi primită motivarea recurentului pârât legată de eventuala sa gre?eală sau neglijen?ă în redactarea contractului. Mai mult decât atât, profesionistului îi revine ?i obliga?ia de a face dovada că ?i-a informat în mod exact ?i complet clientul asupra con?inutului clauzelor contractului. În acest context este corectă concluzia primei instan?e, care, formulând aceea?i concluzie, a dat eficien?ă ?i unui alt principiu de interpretare, în sensul că clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea debitorului, debitorul fiind, în privin?a acestei obliga?ii, reclamantul.
Nu poate fi primită nici critica recurentului pârât în sensul că instan?a de fond nu a aplicat corect prevederile art. 982 Cod civil, judecătoria arătând clar că dubiul nu poartă asupra tuturor obliga?iilor contractuale care stabilesc obliga?iile avocatului, ci exclusiv asupra obliga?iilor clientului, reclamantul D. I. În acest context, este evident că la interpretarea contractului se impune izolarea clauzelor care nu au legătură cu diferendul de interpretare (cu alte cuvinte, se interpretează sistemic clauzele care au legătură unele cu altele).
Recurentul pârât a mai criticat sentin?a invocând ?i gre?ita aplicare, la interpretare, a regulii de exhaustivitate, făcând trimitere la urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dă obliga?iei. Aceste trimiteri, însă, nu sunt aplicabile spe?ei.
De asemenea, recurentul pârât a criticat sentin?a ?i pentru aceea că nu a acordat, în final, valen?ă obiceiului locului, fără, însă, să explice în ce sens acesta ar sus?ine critica sa, a?a încât ?i această apărare urmează să fie înlăturată.
3. Despre pretinsa gre?ita aplicare a regulilor procesuale în materia administrării probelor ?i a dreptului la apărare (critica recurentului de la pct. II.2)
Două aspecte ce ?in de administrarea procesului sunt criticate în acest punct, anume unul legat de modul în care instan?a a administrat probele, iar celălalt legat de respectarea dreptului la apărare. În opinia tribunalului, nici una dintre aceste critici nu poate fi primită.
Astfel, instan?a de fond nu este obligată să încuviin?eze toate probele solicitate de parte, ci doar pe acelea care sunt utile cauzei, adică nu numai că au legătură cu aceasta dar sunt ?i în măsură să ducă la dezlegarea pricinii. Apoi chiar încuviin?ate unele probe, instan?a are posibilitatea de a reveni, motivat, asupra acesta, căci încheierea este una preparatorie.
S-a mai sus?inut că instan?a de fond a trecut peste o cerere de amânare a păr?ii, de?i era justificată cu acte medicale, ?i a procedat la judecarea cauzei, dar nu s-a arătat că acea cerere de amânare nu era prima formulată în cauză, iar potrivit dispozi?iilor art. 159 Cod pr. civilă instan?a poate acorda un singur termen pentru lipsă de apărare temeinic justificată, a?a încât dispozi?iile legale nu au fost încălcate.
4. Despre pretinsa gre?ita calificare juridică a clauzei contractuale în conflict, în sensul că ar fi vorba despre un eveniment care se va întâmpla cu certitudine ?i nu despre o condi?ie.
Reamintim că potrivit art. 2 din contractul de asisten?ă juridică onorariul de succes „se va achita la vânzarea casei din Bucure?ti, str. R.” O asemenea clauză a fost interpretată de prima instan?ă ca fiind o condi?ie suspensivă simplu potestativă, respectiv un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde înseşi existenţa obligaţiei, în sensul art. 1004 Cod civil. Tribunalul achiesează la acest mod de interpretare a clauzei, aşa încât, nefiind vorba de un termen suspensiv, nu se poate da eficienţă nici cererii reclamantului de stabilire a datei scadenţei obligaţiei de plată a onorariului de succes.
III CHELTUIELILE DE JUDECATĂ
Întrucât ambele recursuri au fost găsite ca nefondate, urmând a fi respinse, nu se justifică nici acordarea cheltuielilor de judecată.
