Constatare nulitate absolută contract de închiriere. Cauză ilicită. Dovadă
C.civ., art. 966-968
Este adevărat că în conformitate cu art. 966 şi 968 din Codul civil obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect, iar cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. Însă, trebuie avut în vedere că art. 967 din acelaşi cod statuează fără echivoc următoarele: convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă; cauza este prezumată până la dovada contrarie.
Cum potrivit celui din urmă text valabilitatea cauzei se prezumă până la dovada contrarie, iar reclamantul nu a răsturnat prezumţia legală, în mod greşit instanţa de fond i-a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere, care îndeplineşte toate condiţiile pretinse de art. 948 din Codul civil, constatarea nulităţii unei convenţii pentru cauză ilicită şi/sau imorală putându-se face numai dacă partea interesată răstoarnă prezumţia de valabilitate a cauzei probând caracterul ilicit şi/sau imoral al acesteia, ceea ce în speţă nu s-a făcut.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 9 din 20 ianuarie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 619/P.I. din 8 iunie 2005 pronunţată în dosarul nr. 3156/COM/2005 Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.A. împotriva pârâtelor S.C. K S.R.L. Lugoj şi S.C. C S.R.L. Bucureşti şi a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat la 9 septembrie 2004 între cele două pârâte, prima în calitate de locator şi cea de a doua în calitate de locatar, contract constatat prin două înscrisuri întocmite la aceeaşi dată (9 septembrie 2004), primul cuprinzând 4 articole, iar cel de-al doilea 14, referitor la închirierea imobilului şi a utilajelor aparţinând S.C. K S.R.L. către S.C. C S.R.L., dispunând, totodată, evacuarea necondiţionată a pârâtei S.C. C S.R.L. din imobilul obiect al contractului de închiriere şi predarea către locator a bunurilor şi a utilajelor care au făcut obiectul locaţiunii. De asemenea, tribunalul a respins ca lipsit de obiect capătul de cerere privind obligarea pârâtei la încetarea activităţii, cu cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei de mai sus a declarat apel pârâta S.C. C S.R.L. Bucureşti, solicitând anularea în tot a hotărârii atacate şi pe fondul cauzei să se respingă acţiunea reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 9 din 20 ianuarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 9900/59/2005 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul societăţii pârâte şi a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins cererea introductivă.
Pentru a hotărî în acest sens instanţa de control judiciar a arătat că deşi tribunalul a reţinut corect starea de fapt, el a interpretat eronat actul juridic dedus judecăţii, pronunţând o hotărâre netemeinică şi nelegală, ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor legale în materie.
Astfel, este de necontestat că între pârâta intimată S.C. K S.R.L. Lugoj şi pârâta apelantă S.C. C S.R.L. Bucureşti la data de 9 septembrie 2004 a fost încheiat (chiar dacă în două forme, una simplificată şi una detaliată, ceea ce nu are nicio relevanţă juridică) un contract de locaţiune prin care prima societate, în calitate de proprietar, a închiriat pentru 10 ani, începând cu data de 9 septembrie 2004, celei de a doua societăţi hala de montaj obiecte sanitare în suprafaţă de 2571 mp., situată în loc. Lugoj, jud. Timiş, evidenţiat în C.F. nr. 9892, terenul aferent în suprafaţă de 5896 mp., precum şi utilajele din anexa 3 în scopul funcţionării unui punct de lucru contra unui preţ stabilit de comun acord, după cum urmează: 1.000 de euro pentru prima lună, 2.000 de euro pentru luna a doua, 3.000 de euro pentru a treia lună, 4.000 de euro pentru a patra lună şi 5.000 de euro începând cu luna a cincea.
Trebuie reţinut faptul că decizia de închiriere a bunurilor societăţii a fost întemeiată, în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, pe hotărârea adunării generale a asociaţilor S.C. K S.R.L. Lugoj nr. 2 din 8 august 2004, hotărâre care, deşi a fost atacată de reclamantul intimat în justiţie, nu a fost anulată, sentinţa civilă nr. 29/C.C. din 7 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1391/COM/2006 şi prin care a fost admisă acţiunea în anulare fiind schimbată în tot prin decizia civilă nr. 67 din 20 martie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursurilor declarate de reclamantul A.A. şi pârâta S.C. K S.R.L. de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 65 din 17 ianuarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 3557/59/2006. Or, este ştiut faptul că în conformitate cu alin. 1 al art. 132 din Legea societăţilor comerciale hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra, fiind nereale susţinerile reclamantului intimat privitoare la faptul că în cuprinsul hotărârii nu s-ar fi precizat că închirierea vizează întregul imobil şi toate utilajele societăţii (procesul-verbal nr. 2 din 8 august 2004 menţionând expres ce bunuri urmează a fi închiriate) şi că nu s-a specificat cine va fi beneficiarul respectivei locaţiuni, o asemenea precizare nefiind necesară la momentul adoptării hotărârii adunării generale a asociaţilor.
Pe de altă parte, cum în mod corect a arătat şi apelanta, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată l-au constituit dispoziţiile art. 966 şi 968 din Codul civil, astfel că tribunalul era ţinut de limitele sesizării în privinţa obiectului şi a cauzei cererii, hotărârea judecătorească neputând să depăşească respectivele limite. Cu toate acestea, prima instanţă a soluţionat litigiul prin prisma unei acţiuni în concurenţă neloială. Or, sancţionarea unei conduite contrare uzanţelor cinstite se realizează prin angajarea răspunderii civile, penale sau contravenţionale a făptuitorului, după caz, potrivit art. 3 şi urm. din Legea nr. 11/1991, modificată, şi nu prin anularea unui act juridic. De altfel, asociatul reclamant a formulat o plângere penală împotriva celuilalt asociat pentru săvârşirea unor infracţiuni prevăzute şi pedepsite de Legea societăţilor comerciale şi de Codul penal român, plângere care formează obiectul dosarului nr. 1335/P/2004, conexat la dosarul nr. 1198/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj.
În acest cadru procesual fixat de reclamant şi la a cărui respectare instanţa este obligată, în considerarea respectării principiului disponibilităţii, cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de închiriere în speţă pentru cauză ilicită se sprijinea pe pretinse fapte de concurenţă neloială săvârşite de asociatul G.S. şi fostul administrator al pârâtei intimate, dl. A.D.A., precum şi pe nevalabilitatea locaţiunii datorită lipsei/nulităţii hotărârii adunării generale a asociaţilor locatorului, care, astfel cum s-a arătat mai sus, există şi nu a fost anulată de judecător.
Este adevărat că, potrivit art. 966 şi 968 din Codul civil, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect, iar cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. Însă, trebuie avut în vedere că art. 967 din acelaşi cod statuează fără echivoc următoarele: convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă; cauza este prezumată până la dovada contrarie.
Cauza sau scopul este acel element al actului juridic care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil. Ea este acel element de natură psihologică care răspunde la întrebarea „pentru ce” (care este scopul în vederea realizării căruia) s-a încheiat actul juridic? Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului juridic, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv.
În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente: scopul imediat şi scopul mediat. Scopul imediat – cauza proxima – numit şi scopul obligaţiei se determină în cadrul diferitelor categorii de acte juridice. Astfel, în contractele sinalagmatice, cauza consimţământului fiecărei părţi constă în reprezentarea, adică prefigurarea mentală a contraprestaţiei; în aceste acte juridice este specific faptul că, fiecărei părţi revenindu-i obligaţii, cauza obligaţiei uneia dintre părţi o constituie prefigurarea mintală a executării obligaţiei corelative de către cealaltă parte (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se obligă). Cu alte cuvinte, reciprocităţii de obligaţii îi corespunde o reciprocitate de cauze. Or, locaţiunea este, fără putiţă de tăgadă, un contract sinalagmatic (bilateral), prin care o persoană, numită locator, se obligă faţă de o altă persoană, numită locatar, să-i asigure folosinţa temporară a unui lucru, în schimbul unei sume de bani, numită chirie. Ca atare, în cazul contractului de locaţiune cauza (scopul) constă în prefigurarea de către locator a preţului locaţiunii, precum şi în prefigurarea de către locatar a obţinerii dreptului de a folosi bunul ce formează obiectul contractului.
În schimb, scopul mediat – cauza remota – numit şi scopul actului juridic, reprezintă acel element al cauzei care constă în motivul (mobilul) determinant al încheieri actului juridic, motiv care se referă, fie la însuşirile contraprestaţiei, fie la însuşirile celeilalte părţi (calităţile acestei persoane). Spre deosebire de scopul imediat – care este abstract, obiectiv şi invariabil în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice, scopul mediat se caracterizează prin aceea că este un element (al cauzei) subiectiv şi variabil de la o categorie de acte la altă categorie şi, chiar în cadrul aceleiaşi categorii, de la un act la altul.
În primul rând trebuie reţinut că nu orice „motiv” avut în vedere de subiect în adoptarea deciziei de a încheia actul juridic face parte din noţiunea de cauză, fiind necesar să fie vorba de un motiv determinant care să constituie cauza impulsivă şi determinantă a voinţei. Altfel, dacă orice motiv ar putea duce la anularea actului, s-ar afecta securitatea dinamică a circuitului civil. În al doilea rând, în actele juridice cu titlu oneros mai este necesar ca motivul determinant să fi fost cunoscut (sau să fi putut fi cunoscut) de cealaltă parte, întrucât altfel nu s-ar justifica sancţionarea lui cu suportarea consecinţelor anulării actului.
Din textul art. 966 Cod civil rezultă că cele trei condiţii ale cauzei sunt: să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală. Cazurile legale de nulitate a obligaţiei din pricina „cauzei” îmbracă, deci, una dintre următoarele forme: absenţa sau inexistenţa cauzei, cauza falsă şi cauza ilicită şi/sau imorală.
Articolul 967 nu este tocmai precis, lăsând impresia că ar putea exista acte juridice fără cauză, lucru inexact, căci elementul cauză este comun tuturor actelor juridice civile. În realitate, în această prevedere legală termenul „convenţie” este întrebuinţat în sensul de înscris constatator al operaţiunii juridice. Prin urmare, legiuitorul arată că, deşi înscrisul prezentat de creditor nu cuprinde menţiunea cauzei obligaţiei ce o constată, el nu va fi obligat să facă dovada cauzei valabile, prezumându-se, până la proba contrară, că această obligaţie, constatată de înscris, are o cauză care nu este falsificată de eroare şi nu este nici ilicită, nici imorală.
Cât priveşte sarcina probei, după cum rezultă fără dubiu din textul art. 967, legiuitorul a instituit două prezumţii: a) prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent că se menţionează sau nu acest element în înscrisul constatator al actului juridic (instrumentum probationis); b) prezumţia de existenţă a cauzei, cauza netrebuind a fi dovedită, existenţa ei fiind prezumată de lege. Ambele prezumţii sunt relative (iuris tantum), ceea ce înseamnă că cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic trebuie să probeze aceste împrejurări. În ceea ce priveşte mijloacele de probă admisibile, respectiv instrumentele probatorii cu care să se răstoarne prezumţiile de mai sus, în principiu, sunt aplicabile regulile generale privitoare la proba drepturilor civile.
Cum potrivit art. 967 din Codul civil valabilitatea cauzei se prezumă până la dovada contrarie, iar reclamantul nu a răsturnat prezumţia legală, în mod greşit instanţa de fond i-a admis în parte acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere, care îndeplineşte toate condiţiile pretinse de art. 948 din acelaşi cod, constatarea nulităţii unei convenţii pentru cauză ilicită şi/sau imorală putându-se face numai dacă partea interesată răstoarnă prezumţia de valabilitate a cauzei probând caracterul ilicit şi/sau imoral al acesteia, ceea ce în speţă nu s-a făcut.
