Conform jurisprudentei Curtii de Justitie a Uniunii Europene a reusit sa contureze definitia consumatorului ca fiind acea parte vulnerabila din punct de vedere economic si mai putin experimentata în materie juridica si a statuat ca cel care actioneaza în calitate profesionala, nu poate fi considerat consumator( CJCE 19.01.1993 cauza C.89/91 Shearson).
Dispozitiile Legii nr. 193/2000 mentionate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, legiuitorul european si cel national dând instantei de judecata posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula , în masura în care retine ca acesta cuprinde clauze abuzive.
Dispozitiile Legii nr. 193/2000 mentionate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, legiuitorul european si cel national dând instantei de judecata posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula , în masura în care retine ca acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea interventie a instantei nu este de natura sa înfrânga principiul fortei obligatorii a contractului consacrat în art. 969 al.1 C.civ., asa cum sustine pârâta, întrucât libertatea contractuala nu este una absoluta sau discretionara de a contracta.
O asemenea interventie a instantei nu este de natura sa înfrânga principiul fortei obligatorii a contractului consacrat în art. 969 al.1 C.civ., asa cum sustine pârâta, întrucât libertatea contractuala nu este una absoluta sau discretionara de a contracta.
Un contract are putere de lege între partile contractante pentru ca este prezumat a fi dominat de buna credinta si utilitate pentru ambele parti, forta juridica deplina fiind recunoscuta numai acelor conventii care nu intra în conflict cu ordinea publica si bunele moravuri .
Un contract are putere de lege între partile contractante pentru ca este prezumat a fi dominat de buna credinta si utilitate pentru ambele parti, forta juridica deplina fiind recunoscuta numai acelor conventii care nu intra în conflict cu ordinea publica si bunele moravuri .
Într-adevar, potrivit art. 5 C.civ. nu se poate deroga prin conventie sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri
Într-adevar, potrivit art. 5 C.civ. nu se poate deroga prin conventie sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri
De aceea, conform dispozitiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianti si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât partilor dar si instantei de a verifica si constata legalitatea fiecarei clauze .
De aceea, conform dispozitiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianti si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât partilor dar si instantei de a verifica si constata legalitatea fiecarei clauze .
Asigurarea respectarii acestui principiu o asigura prevederile alineatului 3 din acelasi articol, potrivit carora” se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Asigurarea respectarii acestui principiu o asigura prevederile alineatului 3 din acelasi articol, potrivit carora” se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul, va fi considerata abuziva daca, prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor”.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul, va fi considerata abuziva daca, prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor”.
Pârâta S.C. V. R. S.A, nu a facut dovada negocierii directe cu împrumutatii, a clauzei prevazute la art. 5 litera a) din Conditiile speciale ale conventiei de credit.
Pârâta S.C. V. R. S.A, nu a facut dovada negocierii directe cu împrumutatii, a clauzei prevazute la art. 5 litera a) din Conditiile speciale ale conventiei de credit.
De asemenea parata nu a reusit sa dovedeasca faptul ca perceperea comisionului de risc este justificata din moment ce a încheiat cu reclamantii contract de garantie reala imobiliara, bunul imobil având o valoare cu aproximativ 85% mai mare decât valoarea creditului asa cum reiese din dispozitiile art 8 ale conventiilor de credit, iar potrivit art.7 se cesioneaza în favoarea bancii o polita de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garantiei, iar polita va contine o clauza de ajustare periodica a sumei asigurate în functie d erata inflatiei.
De asemenea parata nu a reusit sa dovedeasca faptul ca perceperea comisionului de risc este justificata din moment ce a încheiat cu reclamantii contract de garantie reala imobiliara, bunul imobil având o valoare cu aproximativ 85% mai mare decât valoarea creditului asa cum reiese din dispozitiile art 8 ale conventiilor de credit, iar potrivit art.7 se cesioneaza în favoarea bancii o polita de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garantiei, iar polita va contine o clauza de ajustare periodica a sumei asigurate în functie d erata inflatiei.
În acelasi timp, garantii ipotecari se obliga sa prelungeasca valabilitatea contractului de asigurare pâna la rambursarea integrala a creditului .
În acelasi timp, garantii ipotecari se obliga sa prelungeasca valabilitatea contractului de asigurare pâna la rambursarea integrala a creditului .
În ceea ce priveste acest comision de risc, instanta constata ca intra sub incidenta prevederilor Legii nr.193/2000, întrucât motivatia perceperii acestui comision nu este detaliata nici în conditiile speciale, dar nici în conditiile speciale ale conventiei, astfel ca nu numai reclamantii, la momentul încheierii conventiei, însa nici instanta nu poate aprecia asupra legalitatii perceperii acestui comision.
În ceea ce priveste acest comision de risc, instanta constata ca intra sub incidenta prevederilor Legii nr.193/2000, întrucât motivatia perceperii acestui comision nu este detaliata nici în conditiile speciale, dar nici în conditiile speciale ale conventiei, astfel ca nu numai reclamantii, la momentul încheierii conventiei, însa nici instanta nu poate aprecia asupra legalitatii perceperii acestui comision.
Pe de alta parte, aceasta clauza este de natura sa creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor si anume în detrimentul consumatorilor, deoarece în cazul achitarii comisionului de risc pe toata durata conventiei de credit, s-ar ridica la suma de 31991,20 CHF, ceea ce echivaleaza cu peste 25/ din valoarea creditului.
Pe de alta parte, aceasta clauza este de natura sa creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor si anume în detrimentul consumatorilor, deoarece în cazul achitarii comisionului de risc pe toata durata conventiei de credit, s-ar ridica la suma de 31991,20 CHF, ceea ce echivaleaza cu peste 25/ din valoarea creditului.
Aceasta concluzie se impune , având în vedere ca si în situatia ipotetica ca reclamantii sa nu mai plateasca rate creditului, care poate surveni la un moment dat în cursul executarii, pâna la acel moment banca a încasat sume de bani, recuperându-si astfel o parte a creditului acordat si obtinând profitul scontat si se impune astfel doar recuperarea diferentei ramasa neachitata.
Aceasta concluzie se impune , având în vedere ca si în situatia ipotetica ca reclamantii sa nu mai plateasca rate creditului, care poate surveni la un moment dat în cursul executarii, pâna la acel moment banca a încasat sume de bani, recuperându-si astfel o parte a creditului acordat si obtinând profitul scontat si se impune astfel doar recuperarea diferentei ramasa neachitata.
În aceasta situatie, cu atât mai mult, garantiile puse la dispozitie de catre reclamanti, în calitate de consumatori ar acoperi aceasta diferenta.
În aceasta situatie, cu atât mai mult, garantiile puse la dispozitie de catre reclamanti, în calitate de consumatori ar acoperi aceasta diferenta.
De asemenea, acest comision de risc nu-si gaseste aplicabilitatea deoarece în baza conventiei de credit s-a încheiat si o polita de asigurare pe toata durata derularii contractului, astfel ca riscul cade în sarcina societatii de asigurari.
De asemenea, acest comision de risc nu-si gaseste aplicabilitatea deoarece în baza conventiei de credit s-a încheiat si o polita de asigurare pe toata durata derularii contractului, astfel ca riscul cade în sarcina societatii de asigurari.
Prin cererea înregistrata sub nr. pe rolul Judecatoriei Caracal, reclamantii I. M. si I. V. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A. prin Sucursala Caracal, au solicitat instantei ca prin sentinta ce se va pronunta sa se dispuna:
1. constatarea existentei clauzei abuzive prevazute la art. 5 lit a) – perceperea comisionului de risc din conventia de credit nr.;
2. obligarea pârâtei la restituirea sumei de 6290 CHF aferenta impunerii acestora la plata comisionului de risc din conventia nr., asa cum rezulta din adunarea sumelor de bani platite lunar reprezentând comision de risc pâna la data de 14.09.2010 inclusiv, conform graficului scadentar anexat;
3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.
Motivând cererea în fapt, arata reclamantii ca au încheiat cu S.C. V. R. S.A. (Sucursala Caracal) conventia de credit nr. pentru suma de 106.526 CHF rambursabili într-un termen de 300 luni.
În momentul încheierii conventiei, nu am avut posibilitatea reala de a lua la cunostinta despre toate clauzele contractuale, banca fiind singura care a impus conditiile creditarii, astfel ca pârâtii au fost semnatarii unui contract standard, preformulat.
Desi sunt parti contractante cu drepturi si obligatii egale, nu au avut niciodata posibilitatea de a negocia vreo clauza contractuala, nu au participat la conceperea modelului de contract, nu au avut nici un drept efectiv de a emite pareri cu privire la încheierea sau derularea tranzactiei. Au actionat de pe o pozitie inegala în raport cu banca, calitatea acestora fiind doar una de aderenti la o conventie pe care nu au putut macar sa o studieze, iar graficul scadentar li s-a înmânat ulterior, fara sa aiba posibilitatea de a studia elementele acestuia, respectiv, dobânda plus comisioane, între care si cele de risc, nefiindu-i înmânata o simulatie înainte de încheierea conventiei.
În conditiile unui tip de credit ipotecar, considera ca pârâta a inserat în contract o clauza abuziva, respectiv cea cuprinsa la art. 5 lit. a), deoarece impunerea acestora la plata unui comision de risc este total nejustificata daca analizam întregul raport juridic dintre parti, întregul context contractual.
Pârâta este cea care si-a impus unilateral vointa în conceperea modelului de contract si desi s-a asigurat împotriva oricarui eventual risc contractual prin intermediul altor clauze, i-a obligat la plata unui cost suplimentar (comisionul de risc) care nu este aferent nici vreunui serviciu bancar furnizat, nici vreunui risc concret.
Printre conditiile impuse de pârâta în momentul acordarii creditelor sunt si urmatoarele:
-la acordarea sumei de bani, plafonul maxim era de 75% din valoarea imobilului ipotecat, deci banca si-a alocat o marja de risc de 25%, astfel valoarea imobilului fiind net superioara creditului acordat;
-imobilul a fost ipotecat în favoarea bancii, având o ipoteca de rang I si au achitat si un avans înaintea încheierii conventiei de credit;
-au fost obligati sa încheie un contract de asigurare pentru risc total cu o companie de asigurari agreata de catre banca, contract în urma careia, pe toata perioada derularii conventiilor platesc anual o suma de bani pentru acoperirea tuturor riscurilor ce decurg din folosinta imobilului ipotecat;
Chiar în conventia de credit, la art. 7- „Garantii”, lit. b, se stipuleaza în mod clar ca „se cesioneaza în favoarea bancii o polita de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garantiei mentionate la pct. 7, – Garantii… Polita va contine o clauza de ajustare periodica a sumei asigurate, în functie de rata inflatiei. Garantii-ipotecari se obliga sa prelungeasca valabilitatea contractului de asigurare pâna la rambursarea integrala a creditului”.
Astfel, orice eventual risc suferit de banca este acoperit, inclusiv în cazul aparitiei fluctuatiilor aferente ivirii unei inflatii.
Clauza contractuala mentionata mai sus este în contradictie cu perceperea unui comision de risc, mai ales în conditiile în care banca nu a negociat cu acestia inserarea acestui comision în contract, creându-se astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor, materializat pâna la finele contractului în plata sumei de 31.991.20 CHF, ceea ce echivaleaza cu peste 25% din valoarea creditului, ceea ce este contrar bunei credinte în raporturile juridice contractuale.
Daca analizam si legislatia speciala în domeniul bancar, careia i se supune si pârâta, conform art. 117 din O.U.G. nr. 99/2006, privind institutiile de credit si adecvarea capitalului, „institutiile de credit pot derula tranzactii cu clientii doar pe baze contractuale, actionând într-o maniera prudenta si cu respectarea legislatiei specifice în domeniul protectiei consumatorului”.
Practica judecatoreasca a fost unitara în ceea ce priveste declararea ca abuzive a clauzelor contractuale care se contrazic unele prin altele, creeaza confuzii si lasa loc de interpretari, prin prisma faptului ca ele contravin dispozitiilor legale, respectiv Lg. 193/2000, care prevede în mod imperativ în art. 1 ca „orice contract încheiat între comercianti si consumatori pentru prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate”, iar art. 2 prevede ca „în caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.
Art. 4 : „o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ, între drepturile si obligatiile partilor”.
Art. 5 prevede ca: „o clauza contractuala va fi considerata ca fiind nenegociata cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.”
Tot aceasta lege constata ca abuzive practicile care:
-obliga consumatorul sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunostinta la data semnarii contractului;
-dau dreptul comerciantului sa constate unilateral conformitatea produselor si serviciilor furnizate, cu prevederile contractuale.
Este considerata de aceeasi lege ca fiind abuziva si o clauza contractuala care da dreptul exclusiv comerciantului sa interpreteze clauzele contractuale. Din acest punct de vedere arata ca, în contracte, nu sunt expuse situatiile concrete în care ar exista riscuri suferite de banca cu ocazia punerii creditelor la dispozitia clientului. Orice eventuale riscuri sunt analizate în diferite sectiuni ale contractelor, fiind bine acoperite prin clauze contractuale cum ar fi: „comision de penalizare”, în caz de întârziere la plata, garantii referitoare la tot ce presupune asigurarea valorii imobilului, plati efectuate cu întârziere”, „obligatiile partilor” reglementeaza alte modalitati de constrângere pentru neexecutarea obligatiilor împrumutatilor; „scadenta anticipata” este o sectiune care stabileste modul de recuperare anticipata si fortata a sumelor de bani ce constituie creditul, de catre banca în cazul ivirii oricarei situatii neprevazute care, în opinia bancii, face sa devina improbabil ca împrumutatul sa-si mai poata îndeplini obligatiile asumate conform conventiei, astfel încât banca este autorizata sa debiteze orice cont de disponibilitati sau de depozit al împrumutatului, precum si sa procedeze la efectuarea oricarui alt act de executare silita, prin orice metode alese de Banca;
În „contractul de garantie reala imobiliara”, sectiunea „obligatii”, sunt obligati sa asigure imobilul contra tuturor riscurilor pâna la achitarea integrala a creditului, iar în caz de neachitare a creditului garantat „S.C. V. R. S.A. va solicita executarea prezentului contract, care constituie titlu executoriu, fara nicio alta formalitate prealabila si se va îndestula cu sumele obtinute prin executarea silita a imobilului ipotecat prin prezentul act de garantie, garantul ipotecar renuntând expres la beneficiul de diviziune si de discutiune, precum si la invocarea oricarei exceptii prin care ar tinde sa amâne ori sa împiedice executarea silita a ipotecii de catre creditor”; o garantie substantiala oferita de împrumutat este contractul de asigurare pentru risc total al bunului imobil (risc de depreciere/pieire);
Explicatia notiunii de „comision de risc”, nu se regaseste nici în partea a doua a conventiilor de credit, la sectiunea „definitii”, tocmai pentru ca ar fi trebuit sa se explice clar situatiile de expunere la risc si ar fi atras atentia asupra nelegalitatii sale.
Pentru toate situatiile ce presupun un risc de neexecutare a obligatiilor contractuale sunt specificate clar în celelalte clauze ale conventiilor modalitatile de constrângere, cum ar fi perceperea penalitatilor de întârziere, perceperea unei dobânzi penalizatoare si procedura executarii silite. Aplicarea acestora nu mai justifica perceperea unui comision de risc, însasi banca nu poate sa explice clar temeiul si necesitatea aplicarii acestuia, prin faptul ca în contract nu exista clauze care sa cuprinda situatii clare de expunere la risc.
Este de notorietate faptul ca institutiile de credit realizeaza profit din dobânzile aplicate si din taxele retinute la data semnarii conventiilor, legea impunând ca, în privinta comisioanelor aferente creditului, acestea sa corespunda costurilor efective ale bancilor, sa se limiteze la acoperirea acestora si sa nu conduca la obtinerea de venituri suplimentare. În acest sens, perceperea comisionului de risc, nu îsi regaseste justificarea, ci rezulta clar ca s-a urmarit obtinerea de profit si nu acoperirea unor reale riscuri.
În ceea ce îi priveste, arata ca, conform conventiilor, au platit lunar aprox. 128 CHF reprezentând comision de risc, astfel încât pâna la rambursarea integrala a creditelor ar fi platit o suma considerabila si evident nejustificata, iar banii retinuti astfel nu le vor fi niciodata returnati daca se dovedeste ca nu a existat vreun risc contractual pâna la finele relatiei contractuale.
Toate institutiile de credit pun la dispozitia clientilor sumele de bani contractate, în schimbul rambursarii lor cu dobânzi semnificative, fara perceperea altor comisioane nejustificate însa S.C. V. R. S.A. a mediatizat o dobânda aparent mai mica decât a celorlalte unitati bancare, recuperând diferenta prin perceperea acestui comision. Daca aceste riscuri ar fi fost reale s-ar fi impus existenta unui comision de risc la toate institutiile bancare.
În ceea ce priveste restituirea prestatiilor banesti au în vedere dispozitiile art. 6 si art. 14 ale Lg. 193/2000, care prevad ca „clauzele abuzive … nu vor produce efecte asupra consumatorului …” precum si „consumatorii prejudiciati … au dreptul de a se adresa organelor judecatoresti în conformitate cu prevederile C.civ….”. În temeiul acestor dispozitii coroborate cu cele ale C.civ., în baza principiului restabilirii situatiei anterioare, tot ce s-a executat trebuie restituit, astfel încât partile raportului juridic sa ajunga în situatia în care acel act nu s-ar fi încheiat (în speta, art. 5 lit. a din conventii nu ar fi existat).
Sumele pretinse sunt rezultatul totalizarii prestatiilor banesti lunare, de la rubrica „risc” din graficul de rambursare, iar perioada pentru care au solicitat este cea cuprinsa între 15.10.2007 si 14.09.2010 inclusiv. Mentioneaza reclamantii,faptul ca, au încercat solutionarea pe cale amiabila a litigiului, notificând pârâtele la data de 14.09.2010, dând dovada de buna credinta, solicitând ca suma încasata nelegal si fie scazuta de pârâte din totalul creditului si sa emita un alt grafic de rambursare dar nu s-a ajuns la nici nun rezultat, fapt ce rezulta din procesul-verbal de conciliere din 14.10.2010 si din adresa nr..
În urma numeroaselor discutii purtate cu pârâta, la data de 14.10.2010, s-a perfectat un acord între parti, urmat de modificarea clauzelor contractuale, în sensul ca, pentru a li se elimina comisionul de risc si a beneficia de o transformare a dobânzii variabile în dobânda fixa pe o perioada de 7 ani, urma sa plateasca un comision de administrare credit de 0,055% /luna.
Având în vedere considerentele expuse, solicita admiterea cererii de chemare în judecata, sa se constatate ca fiind abuziva clauza contractuala de la art. 5, lit. a) din conventia de credit, cu obligarea pârâtei la repararea prejudiciului material ce le-a fost cauzat cu ocazia perceperii comisionului de risc. Cu cheltuieli de judecata.
În drept, îsi întemeiaza pe dispozitiile legii 193/2000 si ale C.Civ.,art.998-1003 si art 1092 alin 1, mentionând ca actiune este scutita de plata taxei judiciare de timbru, cf. art. 15 lit. j) din Lg. nr. 146/1997.
Reclamantii, în sprijinul si dovedirea actiunii au depus la dosar urmatoarele înscrisuri: conventia de credit nr., grafic de rambursare a creditului,notificarea pârâtei prin adr., proces-verbal de conciliere din data de 7.10.2010,, obiectiuni la propunerea de semnare a actului aditional la contractul de credit înregistrat sub nr., adresa nr. act aditional nr. la conventia de credit nr..
La data de 17.05.2011 pârâta, în temeiul art.115 – 118 C.pr.civ., a formulat întâmpinare, solicitând respingerea actiunii reclamantilor ca neîntemeiata si nefondata.
Pe cale de exceptie au invocat prescriptia dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor ca fiind nelegale, si sa i se puna în vedere reclamantilor sa precizeze valoarea concreta a obiectului cererii, precum si calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzatoare.
Pe fond, se sustin urmatoarele:
– clauza contractuala prin care s-a reglementat dreptul acesteia de a percepe comision de risc nu este o clauza abuziva în întelesul art. 4 din Lg. Nr. 193/2000;
– admiterea actiunii ar echivala cu încalcarea grava a dreptului pârâtei la proprietate si libertate economica.
– în cazul în care clauzele sunt considerate nelegale, instanta nu poate dispune restituirea prestatiilor aferente, contractele de credit fiind cu prestatie succesiva.
Exceptia prescriptiei dreptul reclamantilor de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor considerate ca fiind nelegale, pârâta si-a întemeiat-o pe faptul ca restituirea anumitor prestatii în cazul anularii actelor care stau la baza primirii acestora se prescrie în termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil, restituirea acestor prestatii fiind o actiune separata de cea care tinde la anularea contractului .
Pe de alta parte, pârâta precizeaza ca data de la care începe sa curga prescriptia este data producerii faptului ilicit si în cazul fiecarei sume va începe sa curga de la data la care aceasta s-a platit.
Prin urma, reclamantii nu s-ar afla în termen pentru a solicita restituirea sumelor pe care le-au achitat bancii având în vedere data încheierii contractului.
În ceea ce priveste precizarea obiectului cererii de catre reclamanti, pârâta mentioneaza ca nu au precizat calcul prin care s-a ajuns la determinarea sumei de 6290 CHF pe care o solicita si nu au indicat înscrisurile corespunzatoare conform art. 720/3 al.1 lit.c CPC.
Pe fond, pârâta arata ca în ceea ce priveste clauza contractuala ce reglementeaza dreptul ei de a percepe comisionul de risc nu este o clauza abuziva în întelesul art. 4 din Lg. 193/2000.
Astfel, prin dispozitiile art.3 Notiunii de risc bancar i s-au rezervat variate semnificatii, în functie de diferite criterii de clasificare iar prin dispozitiile art.3 al.1 lit..g din Normele BNP nr.17/18.12.2003 riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de catre clienti a obligatiilor contactule constând în rambursarea creditului si a costurilor aferente acestuia iar procesul intern de evaluare adecvarii capitalului la riscul si conditiilor de externalizare a activitatilor acesteia sunt prevazute în art. 175 din Regulamentul nr.18/17.09.2009.
În acelasi timp, conform art.4.din Lg.193/2000, conform alin.1. , o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor iar conform alin.2.o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contactele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Prin textele de lege mai sus citate au fost implementate dispozitiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, fiind o copie fidela a dispozitiilor art.3 din directive, identificându-se conditiile pe care o clauza trebuie sa le îndeplineasca pentru a putea fi apreciata în concret de catre judecator ca fiind abuziva:
– sa nu fi fost negociata, sa creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor ca o consecinta a abuzului si sa nu se refere al obiectul principal al contractului.
În raport de aceste conditii, reclamanta apreciaza ca în ceea ce priveste clauza reglementata la art. 5 din Conventia de credit nu creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, deoarece riscul de credit este asumat în urma analizei economico financiar a solicitantului de credit si a soliditatii garantiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creantei principale, fiind în strânsa corelatie cu riscul de diminuare a valorii creantelor, riscul contra partidei, riscul de pozitie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa etc., astfel cum acestea sunt reglementate in dispoz.art. 126 al.1 din OUG 196/2006, având în vedere ca aceste dispozitii care reglementeaza activitatea bancara impun gestionarea acestor riscuri sunt aplicabile inclusiv prevederile art. 3 al.2 din Lg.193/2000.
De altfel, comisionul de risc este un element al pretului bancii si banca este obligata sa tina seama de acest element iar costurile gestionarii riscului trebuie suportate de beneficiatul final respectiv de client.
Ori, cuantumul costurilor percepute de ea pentru punerea la dispozitie a capitalului ca urmare a încheierii conventiei de credit a fost analizata de catre reclamanti în timpul negocierilor si concomitent cu încheierea contractului de credit.
Tocmai de aceea preluând dispozitiile art. 4 .1 al Directivei nr.93/13/CE legiuitorul român a reglementat la rândul sau excluderea privind pretul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin.6 din Lg. 193/2000.
Prin aceasta dispozitie se urmareste evitarea ca un consumator sa utilizeze legislatia clauzelor abuzive pentru a contesta pretul convenit cu un profesionist pe un bun sau serviciu determinat
Prin urmare, clauza contractuala privind dreptul ei de a percepe comisionul de risc, reprezentând parte integranta a pretului contractului de credit , nu poate fi anulata de catre instanta de judecata ca fiind clauza abuziva în lipsa unui temei legal care sa-i confere instantei de judecata autoritatea de a interveni în aceasta sfera.
Pârâta concluzioneaza în sensul ca notiunea comisionului d e risc nu este echivalenta cu cea a garantiei reale imobiliare – ipoteca , comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea si a altor riscuri decât riscul de neplata cum ar fi: riscul de neexecutare al garantiei, riscul de urmarire a garantiei, de depreciere(pieire a garantiei , de neîncasare a valorii asigurarii iar perceperea comisionului de risc a fost clara si fara echivoc fiind însusita de consumator ca urmare a semnarii conventiei de credit, devenind astfel lege între partile contractante potrivit art. 969 C.civ.
Pârâta sustine ca anularea clauzelor indicate de reclamanti ar conduce la nerespectarea dreptului ei la proprietate privata si la libertatea economica.
Mai mult, anularea retroactiva a acestor clauze ar conduce la pierderi semnificative pentru banca care, din perspectiva Dreptului European al CEDO reprezinta exproprieri de fapt Pe lânga nesocotirea prevederilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului, anularea acestor clauze ar determina si o nesocotire a prevederilor art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene si art. 45 din Constitutia României.
Chiar daca Lg. 193/2000 poate fi considerata o lege în baza careia se exercita libertatea economica, aceasta nu trebuie sa fier de natura sa restrânga exercitarea acesteia iar statul, asa cum se mentioneaza în Decizia nr. 230/2007 a Curtii Constitutionale trebuie sa sustina o politica consensuala corecta , jucând un rol esential în facilitarea liberei circulatie a marfurilor, în stimularea initiativei participantilor al activitatea de comert, realizând astfel si functia de garantie a unei economii de piata.
De asemenea, pârâta solicita instantei sa constate ca anularea clauzelor indicate nu poate produce efecte retroactive fata de caracterul succesiv al prestatiilor. Aceasta concluzie si-o întemeiaza pe faptul ca si contractele de credit reprezinta contracte cu executare succesiva, deoarece obligatia împrumutatului se executa în timp, prin rate succesive, iar obligatia împrumutatorului de a lasa la dispozitia celui dintâi suma de bani , se întinde pe toata durata contractuala.
Ori, conform teoriei generale a obligatiilor contractuale , anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva nu poate produce efecte retroactive pentru ca este imposibil pentru o parte sa returneze folosinta asigurata de cealalta parte .
De aceea, în cazul mentionat, exista o exceptie de la principiul restitutia integro.
De altfel, efectul sanctiunilor prevazute de Lg 193/2000,în art. 13 este „ modificarea clauzelor contractuale” sau desfiintarea acelui contract, cu daune interese .
În speta însa reclamantii nu au solicitat desfiintarea contractului în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, sigurul efect pe care instanta îl poate da eventualei sanctiuni pe care ar gasi-o aplicabila este modificarea pentru viitor a acestora.
În ceea ce priveste redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, pârâta mentioneaza ca sub imperiul OUG nr.50/2010, in varianta initiala a transmis reclamantilor o notificare si act aditional prin care s-au implementat prevederile acestuia atc normativ, conform art. 95 coroborat cu art. 40 al.3 , teza I, astfel ca unul dintre costuri respectiv comisionul de risc a devenit comisionul de administrare in vederea asigurarii conformitatii contractelor de credit in derulare cu prevederile acestui act normativ.
În plus, a propus împrumutatilor chiar modificarea prevederilor art. 3 lit.d din Conventia de credit, prin actul aditional de implementare a prevederilor OUG 50/2010, pentru armonizarea conventiei de credit nr. cu legislatia în vigoare, act aditional pe care reclamantii l-au semnat la 14.10.2010
În conformitate cu lg.28/2010, art.II – (1 ) actele aditionale incheiate si semnate pâna la data intrarii în vigoare a acestei legi în vederea asigurarii conformitatii contractelor cu prevederile OUG nr.50/2010, îsi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreati între parti (2) actele aditionale nesemnate de catre consumatori, considerate acceptate tacit pâna la data intrarii in vigoare a acestei legi, îsi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu exceptia cazului în care consumatorul sau creditorul notifica cealalta parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrarii în vigoare a prezentei legi.
În drept , pârâta invoca Lg. 288/2010 , Directiva nr. 93/13/CEE, Lg.193/2000, art.1 din protocolul nr.1 al CEDO, Decretul nr. 167/1958 si decretul nr. 31/1954.
În aparare a atasat la dosar actul aditional nr., la Conventia de credit nr..
La 24 mai 2011, reclamantii, precizeaza actiunea în sensul ca solicita obligarea pârâtei la restituirea sumei de 167,95 CHF însusita nelegal în luna octombrie 2010 si la dobânda legala calculata de la data notificarii, 14.09.2010, pâna la restituirea integrala a sumelor datorate, dobânda calculata conform dobânzii de referinta a BNR.
La 3 iunie 2011, pârâta depune o completare a întâmpinarii , solicitând instantei sa constate ca a ramas fara obiect capatul de cerere referitor la comisionul de risc deoarece reclamantii în temeiul Lg.nr. 288/2010 , au avut la dispozitie un termen de 60 de zile în care puteau notifica banca daca nu doreau ca actul aditional d e implementare a OUG 50/2010 sa-si produca efecte si reclamantii nu au facut acest lucru.
De asemenea, reia argumentarea ca în cazul în cazul în care clauzele sunt considerate nelegale , instanta nu poate dispune restituirea prestatiilor aferente acestora deoarece contractul de credit este unul cu prestatie succesiva si anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive fata de acest caracter succesiv al prestatiilor.
Pe de alta parte, pârâta solicita instantei sa faca aplicarea principiului efectului direct prevazut în art., 4 al.2 din Directiva nr. 93/13/1993, având în vedere transpunerea ambigua a prevederilor acestei directive prin Lg. 193/2000, referitoare la dobânda si comisionul de risc.
Reclamanta la data de 7 iunie 2011 au formulat raspuns la întâmpinare si completarea întâmpinarii.
Astfel, în ceea ce priveste exceptia prescriptiei de a solicita restituirea sumelor ce constituie comision de risc arata ca este întemeiat în parte pentru perioada octombrie 2007 – aprilie 2008 pentru suma de 1259,03 CHF, având în vedere dispozitiile art. 12 din decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, reclamantii îsi precizeaza actiunea în sensul ca solicita numai restituirea sumei de 5030,97 CHF , reprezentând comision de risc pe perioada mai 2008 – 14 septembrie 2010.
Cât priveste apararile pârâtei, reclamantii arata ca vointa ,lor juridica la încheierea conventiei de credit este un alterata , îngradita deoarece s-au aflat pe pozitia inferioara a consumatorului neprofesionist, fiind simpli aderenti al unui contract al carui continut a fost stabilit prin vointa unilaterala a celeilalte parti, în raport cu pozitia dominanta a comerciantului profesionist.
Mai mult, nu a existat o faza precontractuala iar modelul de contract le-a fost prezentat în ziua semnarii .
Ori, Lg. 193/2000 sanctioneaza tocmai acele clauze abuzive inserate in contractele semnate de consumatori .
Desi pârâta invoca principiul ,libertatii contractuale, alaturi de forta obligatorie a contractului, consacrat de art. 969 C.civ. pârâtii arata ca aceste principii opereaza doar în masura în care pârâta, prin actiunile desfasurate, nu încalca normele legale .
De asemenea precizeaza ca libertatea economica nu înseamna afectarea echilibrului contractual sau specularea pozitiei dominante a comerciantului profesionist, fata de incultura bancara a consumatorului simplu si nici insecuritate contractuala.
Prin invocarea de catre ei a refacerii echilibrului contractual perturbat nu este afectata libertatea economica sau proprietatea privata a pârâtei ci se tinde la asigurarea unei protectii minime a tuturor participantilor la raportul juridic.
Asa cum sustine si pârâta conform art. 969 C.civ., conventiile legal facute au putere de lege între partile contractante dar legea partilor opereaza numai prin legalitatea conventiei si nu prin ilegalitatea ei si aceasta concluzie rezulta si din prevederile art. 5 C.civ. dar si din prevederile Lg.193/2000, care sanctioneaza ilegalitatea clauzelor contractuale abuzive.
Reclamantii precizeaza ca nu si-au data cordul cu privire la clauze comisionului de risc .
Ori, alegerea si stabilirea în mod liber a continutului contractului presupune respectarea dispozitiilor legale în materia protectiei consumatorilor, prin art. 1 al.3 din Lg. 193/2000, interzicându-se comerciantilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Sustinerea pârâtei ca judecatorul nu poate interveni decât în cazuri exceptionale si anume doar sa corecteze dezechilibrele excesive dar sa nu distruga total conceptul fortei juridice a unui contract semnat si asumat de catre parti este superficiala pentru ca interventia judecatorului se impune mai ales în cazul în care este necesara redresarea obligatiilor raportului asumat de parti printr-un contract în care datorita dezechilibrului între prestatii se poate antrena ruinarea economica a debitorului .
Chiar si practica Curtii de Justitie Uniunii Europene este în acest sens( cauza C. 243/2008, Pannon GSM Zrt.împotriva lui Erzsbet Sustikne).
Reclamantii sustin ca pârâta a încalcat totusi obligatia de transparenta pentru ca faptul ca în contract se face mentiunea despre cuantumul si modul de plata al acestuia nu înseamna ca ei au înteles esenta lui si cu atât mai putin nu înseamna ca este si legal.
Reclamantii precizeaza ca este adevarata sustinerea pârâtei cu privire la încheierea actului aditional însa nu si b cea privind însusirea de catre ei a vechiului comision redenumit si acest lucru rezulta din faptul ca au negociat cu aceasta inserarea unui comision de administrare la o valoare mult mai mica decât a comisionului de risc.
Chiar banca a renuntat la comisionul de risc deoarece OUG nr.50/2010 avea la acel moment aplicabilitate si pentru contractul în derulare
Interpretarea data de pârâta naturii juridice a comisionului de risc, reclamantii o apreciaza ca fiind una ambigua, nefundamentata pe lege ca si invocarea prevederilor regulamentului BNR nr.18/17.09.2009 care s e refera la obligatia bancii de a-si evalua capitalul propriu si de a-si asigura diminuarea riscului de credit dar nu impune perceperea unui comision de risc clientilor.
De altfel, regulamentul opereaza din luna septembrie 2009 iar conventia de credit s-a încheiat în anul 2007, astfel ca la acea data nu avea aplicabilitate.
În ceea ce priveste invocarea Normelor BNR nr. 17/18.12.2003 reclamantii arata ca acestea vizeaza aceleasi aspecte ca si cele prevazute în Regulamentul nr. 18/2009.
Contrar celor, sustinute de pârâta, reclamantii arata ca este abuziva clauza privind comisionul de risc deoarece nu au fost negociate, creeaza un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor, clauza nu se refera al obiectul principal al contractului .
Referitor al consecintele faptului ca si comisionul de risc este o parte a pretului contractului, alaturi de dobânda si legat de faptul ca dispozitiile art. 4 al directivei 93/13/CEE se refera la acest pret , ideea sustinuta de catre pârâta, reclamantii arata ca aceste prevederi nu se interpreteaza în sensul opiniei pârâtei deoarece definirea obiectului principal al contractului se refera la notiunea , modul în care este descris obiectul contractului miar sintagma „ calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata … cu produsele si serviciile oferite în schimb „ se refera la justetea, corectitudinea si cuantumul pretului în raport de serviciile furnizate.
Ei, reclamantii invoca nelegalitatea comisionului si anume faptul ca nu trebuia pretins deloc în conditiile creditului ipotecar, comision ce nu face parte din raportul calitate/pret, pentru ca el nu reflecta contravaloarea vreunui serviciu prestat.
Fata de sustinerile pârâtei privind inadmisibilitatea restituirii prestatiei , reclamantii arata ca potrivit dispozitiilor art. 6 din Lg. 123/2000, clauzele abuzive nu pot produce efecte asupra consumatorului si de aceea instanta nu poate desfiinta doar actul fara a desfiinta si efectele sale, retroactive.
Nerestituirea prestatiei banesti ar însemna încalcarea dispozitiilor textului de lege mentionat si s-ar ajunge la o îmbogatire fara justa cauza a pârâtei.
La 17 iunie 2011,pârâta a formulat catre instanta o cerere de înaintare a întrebarilor preliminare , solicitându-i sa înainteze Curtii de Justitie Uniunii Europene întrebarile preliminare detaliate în anexa 1 referitoare la interpretarea dispozitiilor dreptului comunitar pentru sa dispuna, în temeiul art. 244 CPC si art.23 din Statutul Curtii de Justitie suspendarea cauzei pâna la pronuntarea hotarârii preliminare.
Pârâta îsi întemeiata cererea pa faptul ca obiectul cauzei este legat d de presupusul caracter abuziv al dispozitiilor din contractul de credit referitoare la perceperea unui comision de risc .Ori, reclamantii sustin ca aceste clauze ar putea fi abuziv în temeiul Lg. 123/2000, care reprezinta transpunerea în Dreptul Român a Directivei 93/13 asa cum reiese din art..17 al acestei legi.
Între conditiile pe care Lg. 193/2000, le prevede pentru ca o clauza sa poata fi analizata ca fiind abuziva sau nu , este si aceea potrivit careia clauza nu trebuie sa se refere la continutul obiectului propriu zis al contractului, asa cum rezulta din prevederile art. 4 alin.6 al acestei legi care reprezinta transpunerea sart. 4 din directiva, detaliat prin considerentul 19 al acestei directive.
Obligativitatea suspendarii solutionarii prezentei cauze pâna al pronuntarea hotarârii preliminare de catre CJUE în raport de prevederile art. 23 din Protocolul nr.3 la Tratatul privind functionarea Uniunii Europene, art. 278 CFUE si art.244 CPC.
Reclamantii au formulat raspuns la cererea de înaintare a întrebarilor preliminare , solicitând respingerea acestei cereri ca netemeinica.
În acest sens arata ca unul dintre motive este acela ca pentru instantele nationale cererea de pronuntare a unei hotarâri preliminare este doar o facultate si astfel de cereri sunt pertinente si obligatorii numai daca instanta nationala constata ca lipsesc elemente comunitare concludente care sa ajute la luarea unei solutii juste sau ca are nevoie de lamuriri asupra interpretarii prevederilor Directivei ce trebuie transpusa într-o speta data.
Decizia privind suspendarea procedurii într-o cauza si sesizarea Curtii intra în competenta exclusiva a instantei nationale, art. 234 CE conferind instantei nationale competenta de a aprecia daca este sau nu necesara o decizie cu privire la un element comunitar .
De altfel, sesizarea CJUE nu este utila având în vedere si faptul ca la nivel national s-a instituit deja o jurisprudenta unitara fata de caracterul particular abuziv al clauzei contractuale ce prevede impunerea unui comision de risc în contractele încheiate cu consumatorii.
De altfel, în reperare rânduri prin hotarârile sale CJUE si-a exprimat dezacordul cu privire la faptul ca, tinând cont de caracterul general al notiunii de clauza abuziva si de faptul ca forma si continutul acestor clauze sunt foarte variate exista temerea ca aceste clauze genereaza în mod constant trimiteri preliminare cu toate ca rolul curtii nu este acela de a aprecia ea însasi caracterul abuziv al oricarei clauze care este supusa analizei ( cauza BV Penzugyi Lizing Zrt /Ferenk Schneider).
Analizând ansamblul probator administrat în cauza, în raport cu prevederile Legii nr.193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori, instanta a retinut urmatoarele:
Cu privire la exceptia prescriptiei dreptului material de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor considerate ca fiind nelegale, instanta urmeaza sa o respinga motivat de faptul ca, reclamantii, prin precizarea actiunii, ( fila 77,) actiunii la data de 7 iunie 2022 si-au restrâns valoarea obiectului actiunii de la 6290 CHF reprezentând comisionul de risc calculat pe perioada octombrie 2007 – 14 sept.2010 la suma de 5030,97 CHF calculata pe perioada mai 2008 – 14 septembrie 2010.
Ori, si în cazul în care s-ar avea în vedere rata comisionului de risc achitata în luna mai 2008, în raport de data formularii actiunii de catre reclamanti , 5 mai 2011, dreptul la actiune a reclamantilor de a solicita restituirea acestui comision , nu s-a prescris având în vedere ca potrivit art.1 al.1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la actiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat, în termenul stabilit de lege, termen care potrivit art.3 al.1 din acelasi decret, este de 3 ani .
Cu atât mai mult nu s-ar prescrie dreptul la actiune al reclamantilor privind ratele ulterioare , având în vedere si dispozitiile art.12 din Decretul nr.167/1958, potrivit carora ,”în cazul când un debitor este obligat la prestatiuni succesive, dreptul la actiune cu privire la fiecare din aceste prestatiuni se stinge printr-o prescriptie deosebita” sau în cazul în care s-ar lua ca moment al începerii curgerii termenului de prescriptie data încheierii contractului, asa cum sustine pârâta sau data ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti prin care s-a anulat clauza abuziva.
Pentru aceste considerente, instanta urmeaza sa respinga exceptia prescrierii dreptului la actiune ridicata de pârâta.
Pe fond, instanta constata ca între reclamanti si pârâta S.C. V. R. S.A. Bucuresti, prin Sucursala Caracal, s-a încheiat conventia de credit nr. din , prin care acestia au primit un credit de 106526 CHF pe o perioada de utilizare de 300 luni de la data aprobarii creditului .
Potrivit art. 5 litera a) din conventia de credit mentionata mai sus, banca a perceput un comision de risc de 0,17% , la soldul creditului,platibil lunar in zile de scadenta pe toata perioada de derulare a conventiei.
Conventia de credit nr., reprezinta contract de credit bancar, ale carui clauze intra sub incidenta Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori, întrucât pârâta S.C. V.R. S.A. – Sucursala Caracal, are calitatea de comerciant, iar reclamantii , în calitate de împrumutati, au calitatea de consumatori.
Într-adevar conform jurisprudentei Curtii de Justitie a Uniunii Europene a reusit sa contureze definitia consumatorului ca fiind acea parte vulnerabila din punct de vedere economic si mai putin experimentata în materie juridica si a statuat ca cel care actioneaza în calitate profesionala, nu poate fi considerat consumator ( CJCE 19.01.1993 cauza C.89/91 Shearson).
Într-adevar, conform dispozitiilor art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianti si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate, iar în alin.2 al aceluiasi articol se prevede ca, în caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Totodata, potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, ,, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor”.
De retinut este si faptul ca, o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul, daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Pentru considerentele de fapt si de drept expuse mai sus, instanta urmeaza sa admita actiunea ,precizata si sa constate clauza de la art. 5 lit. a din Conventia de credit bancar nr. din ca fiind o clauza abuziva, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
Având în vedere dispozitiile legale invocate mai sus, faptul ca din probatoriul administrat în cauza rezulta ca pârâta S.C. V. R. S.A a încalcat dispozitiile art. 1, alin. 1 si 2 din Legea nr. 193/2000, prin aceea ca în Conventia de credit., a stipulat o clauza abuziva, reprezentata de art. 5, litera a), cu privire la perceperea comisionului de risc, instanta urmeaza sa admita actiunea formulata de reclamanti si sa dispuna obligarea paratei la restituirea sumei de 5030,97 CHF catre reclamanti, reprezentând comisionul de risc calculat pe perioada mai 2009 – 14 septembrie 2010.
Sustinerea pârâtei ca instanta nu poate dispune restituirea prestatiilor aferente contractului de credit pentru ca este un contract cu o executare succesiva si anularea clauzelor nu ar putea produce efecte retroactive este neîntemeiata.
Astfel, chiar si pârâta recunoaste ca principiul mentionat nu este aplicabil în cazul contractelor cu executare succesiva în cazul în care ambele parti pentru o perioada de timp si-au executat prestatiile în mod reciproc si interdependent, ceea ce presupune ca obligatia fiecareia dintre ele a fost cauza obligatiei celeilalte.
Ori, în speta, asa cum s-a mentionat, obligatia reclamantilor de a achita comisionul de risc nu a avut ca temei o obligatie a pârâtei care sa justifice achitarea comisionului respectiv pentru ca asigurarea bancii atât pentru neplata creditului cât si alte riscuri au fost acoperite prin garantiile constituite în acest sens de catre consumatori .
Instanta va respinge însa capatul de cerere prin care reclamantii solicita obligarea pârâtei sa le achite suma de 167,45 lei CHF reprezentând comisionul pe luna octombrie 2010, având în vedere ca, asa cum rezulta din actul aditional încheiat la conventia de credit la 14.10.2010 au acceptat înlocuirea comisionului de risc cu comisionul de administrare de credit .
De asemenea, instanta va respinge si capatul de cerere privind dobânda legala, având în vedere ca reclamantii nu au precizat dobânda de referinta a BNR în raport de care va fi calculata.
Cu privire la cererea pârâtei de înaintare a întrebarii preliminare, instanta urmeaza sa o respinga, având în vedere ca aprecierea oportunitatii formularii întrebarilor preliminare este un atribut exclusiv al instantei nationale, iar pe de alta parte tratatul instituie o astfel de obligatie în sarcina instantelor ale caror hotarâri nu pot fi atacate, celelalte instante ale caror hotarâri pot fi susceptibile de atac, având doar facultatea de a o cere ( art. 269 TFUE) si în consecinta si cererea pentru suspendarea solutionarii cauzei.
Postat 31.07.2011
