Odată ce în Acordul Cadru nr.C2/42656/28.05.2012 părţile nu au prevăzut un pact comisoriu pentru a putea fi aplicabile dispoziţiile art.1550 alin. 2 NCC potrivit cărora „… în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept.”, în mod legal şi temeinic s-a avut în vedere că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile cuprinse în art.1550 alin.1 NCC conform cu care „Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită”.
Reclamantul recurent nu a solicitat instanţei a dispune rezilierea contractului şi a actului subsecvent, ci a solicitat constant pe parcursul judecăţii, inclusiv în calea de atac abordată „să se constate intervenită rezilierea acestora”, în condiţiile în care reclamantul nu a precizat temeiul juridic al acţiunii iar din modul de formulare a obiectului său se deduce că rezilierea a avut loc prin declaraţia unilaterală a acestuia, instanţa fiind chemată numai să constate rezilierea, cu consecinţa obligării pârâtei la plata daunelor interese.
În speţă nu a operat o „interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii”, nefiind schimbat înţelesul solicitării recurentei deoarece într-adevăr rezoluţiunea/rezilierea unilaterală este reglementată de dispoziţiile cuprinse în art.1552 NCC, iar din probatoriul administrat nu rezultă că recurenta a respectat sus menţionata dispoziţie legală, în sensul de a fi pus în întârziere societatea intimată, sau de a fi emis o declaraţie de reziliere a Acordului Cadru nr.C2/42656/28.05.2012, sau a contractului subsecvent nr. C2/52685 2/20.07.2012.
Art.1550 alin.1, 2 Noul Cod de procedură civilă
Art.1552 Noul Cod de procedură civilă
Prin acţiunea adresată Tribunalului Constanţa şi înregistrată sub nr.11591/118/2012, reclamanta […] a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC […] SRL, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
– constatarea rezilierii Acordului Cadru nr. C2/42656/28.05.2012:
– obligarea pârâtei la plata de despăgubirii faţă de autoritatea contractantă, reprezentând diferenţă de preţ între valoarea produselor contractate prin contractul cadru şi preţul produselor ce vor fi achiziţionate ca urmare a refuzului de onorare a obligaţiilor contractuale asumate, respectiv furnizare de produse;
– obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere calculate conform art. 11.1 din contract în cuantum de 95,75 lei, pentru 78 de zile calculate până la data de 10.10.2012 şi 0,01% din valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere, precum şi în continuare până la data pronunţării hotărârii prin care se va constata rezilierea acordului cadru.
Prin precizările depuse la dosar de reclamantă, la data de 10.06.2013, s-a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună, în sensul:
– constatării rezilierii contractului cadru şi a contractului subsecvent nr.2;
– obligării pârâtei la plata despăgubirilor faţă de reclamantă în cuantum de 3.415 lei, reprezentând diferenţă de preţ între valoarea produselor contractate prin contractul cadru şi preţul produselor ce vor fi achiziţionate ca urmare a refuzului de onorare a obligaţiilor contractuale asumate, respectiv furnizare de produse;
– obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere calculate conform art. 11.1 din contract în cuantum de 95,75 lei calculate până la data de 10.10.2012.
Motivând acţiunea, reclamanta învederează în esenţă că a încheiat cu pârâta SC […] SRL, în urma derulării procedurii de achiziţii publice, Acordul cadru nr. C2 42656/28.05.2012, în baza acestuia, fiind încheiate contractele subsecvente nr. 1/28.05.2012 şi nr.2/28.05.2012, în temeiul cărora s-a livrat 28,10 % din cantitatea maximă contractată.
Mai arată reclamanta că, în cadrul contractului subsecvent nr. 2, la data de 23.07.2012 s-a transmis comanda nr. 48 pentru o cantitate de 3.000 kg cu grafic de livrare astfel: 1.500 kg la 24.07.2012 şi 1.500 kg la 31.08.2012, din întreaga cantitate fiind livrată doar cantitatea de 1.344 kg la data de 09.08.2012, fapt pentru care s-a revenit la data de 30.08.2012 cu comanda nr.55 pentru livrarea diferenţei de 1.656 kg cu termen de livrare 07.09.2012, ce însă nu a fost onorată.
Prin Sentinţa civilă nr. 2649/08.10.2013, Tribunalul Constanţa respinge acţiunea ca nefondată, reţinând în esenţă, următoarele:
Între reclamantul […] şi pârâta SC […] SRL, s-a încheiat Acordul cadrul nr. C2 42656 din 28.05.2012, prin care pârâta s-a obligat ca, în baza contractelor subsecvente ce urmau a se încheia, să furnizeze reclamantului cantitatea previzionata de minim 14.500 kg-maxim 19.000 kg biscuiţi populari, durata contractului fiind stabilită la 16 luni, urmând să înceteze la 28.09.2013.
Mai reţine instanţa de fond că, ulterior, părţile au încheiat şi contractul subsecvent nr. 1/28.05.2012 cu valabilitate între 28.05.2012 si 15.07.2012, pentru cantitatea de 4.000 kg biscuiţi, precum şi contractul subsecvent nr. 2 din 20.07.2012 cu valabilitate în perioada 23.07.2012-10.10.2012, pentru cantitatea de 3000 kg biscuiţi, menţionându-se că, în cadrul contractului subsecvent nr. 2 a transmis două comenzi la data de 23.07.2012 şi 30.08.2012 pentru livrarea cantităţii de 3.000 kg biscuiţi, nefăcând însă dovada afirmaţiilor cu înscrisurile respective.
Conform art. 9 din contractul subsecvent nr.2, a constatat instanţa de fond că, principala obligaţie a furnizorului era de a furniza produsele la standardele şi/sau performanţele prezentate în propunerea tehnică, în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicarea comenzii, însă, cum reclamantul nu a făcut dovada emiterii şi transmiterii comenzii invocate, nu a putut reţine că, pârâta şi-ar fi încălcat obligaţia asumată de a livra în termen de 5 zile de la comunicarea comenzii.
Cu privire la faptul că reclamanta a solicitat constatarea rezilierii contractului cadru şi a contractului subsecvent nr.2, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit art.1550 NCC:
„ alin.1 – Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită
alin. 2 – De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept.”
În cauză, în Acordul Cadru nr.C2/42656/28.05.2012, părţile nu au prevăzut un pact comisoriu, astfel încât, apreciază instanţa de fond că, incident în speţă este doar alineatul 1 al textului de lege menţionat şi, întrucât reclamanta nu a precizat temeiul juridic al cererii, din modul de formulare a obiectului acţiunii, se deduce că, rezilierea a avut loc prin declaraţia unilaterală a reclamantului, instanţa fiind chemată a constata această reziliere, cu consecinţa obligării pârâtei la plata daunelor interese.
Faţă de reţinerile sus expuse, arată instanţa de fond că rezoluţiunea/rezilierea unilaterală este reglementată de art.1552 NCC, potrivit căruia:
„alin.1 – Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
alin.2 – Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora.
alin.3 – În toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.
alin.4 – Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului prevăzut la alin. (1).”, ori, în speţă, din înscrisurile de la dosar, reiese că reclamantul nu a pus în întârziere societatea pârâtă şi nu a emis o declaraţie de reziliere a contractului, în consecinţă, neputându-se constata intervenită rezilierea Acordului Cadru nr. C2/42656/28.05.2012.
Pentru aceleaşi motive, instanţa de fond a respins şi cererea de constatare a rezilierii contractului subsecvent nr.2/2012 reţinând, în plus, faptul că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi emis o comandă de livrare şi că aceasta nu ar fi fost onorată de pârâtă.
Mai mult, cu privire la contractul subsecvent nr. 2/23.07.2012, instanţa de fond reţine că acesta s-a încheiat pentru perioada cuprinsă între 23.07.2012 şi 10.10.2012, iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 09.10.2012, deci cu o zi înainte de încetarea contractului prin ajungere la termen.
Totodată se arată că, deşi contractul subsecvent nr. 2 conţine în cuprinsul său un pact comisoriu, în condiţiile în care contractul nu mai este în vigoare la data pronunţării, iar părţile nu au executat nimic din obligaţiile asumate, nu se poate constata rezilierea acestuia, contractul fiind rămas oricum fără efect, ca urmare a ajungerii la termen.
Mai reţine instanţa de fond că nu este întemeiată nici cererea de obligare la plata penalităţilor de întârziere, nefiind dovedit refuzul pârâtei de a-şi executa obligaţia de livrare, în condiţiile stipulate în contract.
În ceea ce priveşte daunele interese, s-a reţinut că, potrivit art.1516 alin.1 NCC „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”, iar „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.”, însă, deşi în cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale egale cu diferenţa de preţ suportată pentru achiziţionarea aceluiaşi produs de la alt furnizor, în cauză nu s-a făcut vreo dovadă în sensul că reclamanta ar fi cumpărat biscuiţi de la alt furnizor şi că ar fi plătit un preţ mai mare, astfel încât instanţa de fond a apreciat în sensul respingerii şi acestui capăt de cerere, ca nefondat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs […], fără indicarea temeiului de drept, cu următoarea motivaţie, în esenţă:
„Instanţa de fond în mod greşit a interpretat actul dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul solicitării recurentei”, aceasta fiind formulată pentru a se constata rezilierea acordului cadru ca o consecinţă a neonorării obligaţiilor contractuale, în sensul că, furnizorul său nu şi-a onorat obligaţiile (conform înscrisurilor depuse la dosar – notificare de punere în întârziere, contract şi comenzi ferme), aspecte prevăzute în cadrul art.70 din H.G. nr.925/2006, conform cărora, nu mai putea menţine raportul juridic cu acest furnizor.
Astfel, se susţine că, deoarece […] nu desfăşoară activităţi comerciale, iar clauza de reziliere se referea doar la motive neprevăzute ce aduc atingere intereselor comerciale ale părţii, posibilitatea recurentei, conform calităţii pe care o avea, era doar de a se adresa instanţei judecătoreşti potrivit art.286 din O.U.G. nr.34/2006, pentru a constata că neonorarea obligaţiilor contractuale de către furnizor are ca drept consecinţă rezilierea acordului-cadru, din această constatare decurgând apoi şi celelalte capete de cerere privind despăgubirile şi penalităţile de întârziere.
Mai susţine recurenta că obiectul contractului cadru, respectiv al contractului subsecvent, îl constituie achiziţia de biscuiţi şi nu de ulei, aşa cum greşit a reţinut prima instanţă.
Având în vedere faptul că reclamanta nu putea achiziţiona acelaşi produs de la un alt furnizor, decât dacă cel care era parte în contract nu răspundea solicitărilor sale (fapt ce ducea la rezilierea acordului cadru cu acesta), solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii de constatare a rezilierii Acordului Cadru nr.C2/ 42656/28.05.2012, prin neonorarea obligaţiilor contractuale de către furnizor.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat, în conformitate cu dispoziţiile art.1169 Cod civil, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esenţă:
Reclamanta […], conform precizărilor depuse la dosar la data de 10.06.2013, a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC […] SRL, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
– să se constate rezilierea contractului cadru şi a contractului subsecvent nr.2;
– obligarea pârâtei la plata despăgubirilor faţă de reclamantă în cuantum de 3.415 lei reprezentând diferenţă de preţ, între valoarea produselor contractate prin contractul cadru şi preţul produselor ce vor fi achiziţionate ca urmare a refuzului de onorare a obligaţiilor contractuale asumate, respectiv furnizare de produse;
– obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere calculate conform art. 11.1 din contract în cuantum de 95,75 lei calculate până la data de 10.10.2012, cu motivarea sus expusă.
Prin Sentinţa civilă nr. 2649/08.10.2013, Tribunalul Constanţa respinge acţiunea ca nefondată, cu motivaţia relevată, acestea fiind condiţiile în care a fost abordată calea de atac a recursului, de reclamanta […], ce critică hotărârea pronunţată de instanţa de fond invocând aspecte ce pot fi apreciate ca făcând referire la dispoziţiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, respectiv: „Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
În referire la situaţia de fapt, Curtea reţine:
Părţile au perfectat Acordul Cadru nr.C2/42656/28.05.2012, prin care intimata pârâtă SC […] SRL s-a obligat, în calitate de furnizor să procedeze la livrarea, vânzarea către recurenta reclamantă, a unei cantităţi minime de 14.500 kg – maxime 19.000 kg Biscuiţi Popular (art.5.1 contract), cu menţiunea unei cantităţi previzionate a fiecărui contract subsecvent de minim 906 kg – maxim 19.000 kg Biscuiţi Popular (art.5.2 contract) preţul convenit de părţi pentru produsele livrate fiind stabilit la suma de 3,30 lei/kg fără TVA, adică 62.700 lei pentru întreaga cantitate, la care se adăugă 15.048 lei reprezentând TVA (art.4 contract), durata acordului cadru fiind stabilită pentru o perioadă de 16 luni, cu precizarea încetării acestuia la data de 28.09.2013 (art.6.1 şi art.6.2 contract).
Totodată, reţine Curtea că, ulterior, părţile au încheiat contractele subsecvente:
– nr. C2/42678 1/28.05.2012, cu valabilitate 28.05.2012-15.07.2012, pentru cantitatea de 4.000 kg Biscuiţi Popular şi
– nr. C2/52685 2/20.07.2012, cu valabilitate în perioada 23.07.2012 – 10.10.2012, pentru cantitatea de 3.000 kg Biscuiţi Popular.
În condiţiile date reţine Curtea că, atât prin acţiunea dedusă judecăţii, cât şi prin motivele de recurs, recurenta a susţinut în esenţă că „în cadrul contractului subsecvent nr.2 a transmis două comenzi la data de 23.07.2012 şi 30.08.2012 pentru livrarea unei cantităţi de 3.000 kg Biscuiţi Popular”, fără însă a face dovada în conformitate cu dispoziţiile art.1169 Cod civil potrivit cărora „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”, acestor susţineri, aşa după cum legal şi temeinic a reţinut şi instanţa de fond.
În acelaşi sens apreciază Curtea că, procedând la interpretarea clauzelor contractuale, astfel cum ele au fost stipulate în conţinutul art.9 din contractul subsecvent nr. C2/52685 2/20.07.2012, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a avut în vedere că principala obligaţie a furnizorului era aceea de a furniza produsele la standardele şi performantele prezentate în propunerea tehnică, în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicarea comenzii, astfel că, odată ce recurenta nu a făcut dovada transmiterii comenzilor invocate, legal s-a reţinut de către instanţa de fond, a nu se putea aprecia că, intimata şi-ar fi încălcat obligaţia asumată privind livrarea în termen de 5 zile de la comunicare a comenzii.
În referire la probleme de drept, aplicabile speţei, Curtea reţine:
Motivând recursul, fără a invoca expres excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei în soluţionarea cauzei, recurenta a arătat că „a solicitat constatarea rezilierii Acordului cadru ca urmare a neonorării obligaţiilor contractuale, respectiv incapacitatea de a se continua angajamentul asumat prin acordul cadru de către furnizorul de produse, în conformitate cu prevederile art.286 din O.U.G. nr.34/2006 şi art.70 din H.G. nr.925/2006”, dând a se înţelege că, în mod nelegal, acţiunea a fost soluţionată de o secţie necompetentă funcţional, respectiv de Secţia a II-a Civilă din cadrul Tribunalului Constanţa.
În aceste condiţii, Curtea procedând la respectarea dispoziţiilor art.137 Cod pr.civilă potrivit cărora „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”, a înţeles a examina susţinerile recurentei, cu prioritate, constatând că acestea sunt nefondate şi pe cale de consecinţă urmează a fi respinse, pentru că:
Chiar dacă este real că Acordul Cadru nr.C2/42656/28.05.2012 a fost perfectat urmare desfăşurării unei proceduri de achiziţie publică organizată de autoritatea contractantă – recurentul […] – în perioada martie – mai 2012 totuşi, capetele de cerere din acţiune aşa după cum a fost precizată de recurentă fac referire la:
– constatarea rezilierii contractului cadru şi a actelor subsecvente, respectiv a contractului subsecvent nr. C2/52685 2/20.07.2012 şi
– obligarea intimatei la plata unor penalităţi de întârziere, şi a daunelor interese cu titlu de despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.
În atare situaţie, reţine Curtea că, în mod legal şi temeinic, procedând la soluţionarea cauzei, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile cuprinse în art.1550 NCC cu referire la art.1552 NCC, neputându-se reţine că, speţei ar fi fost necesar a i se da dezlegare în procedura contenciosului administrativ ce guvernează regulile privind achiziţiile publice.
Cu alte cuvinte, apreciază Curtea că simplul fapt al perfectării contractului a cărei reziliere se solicită, ca de altfel şi a actelor subsecvente, nu atrage obligativitatea soluţionării cauzei de instanţa de contencios administrativ, odată ce petitul acţiunii şi motivaţia acesteia, precum şi susţinerile făcute prin calea de atac abordată, trimit la nerespectarea clauzelor contractuale, deci la procedura dreptului comun.
În această situaţie, Curtea reţine că, odată ce în Acordul Cadru nr.C2/42656/28.05.2012 părţile nu au prevăzut un pact comisoriu pentru a putea fi aplicabile dispoziţiile art.1550 alin.2 NCC, potrivit cărora „De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept.”, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a avut în vedere că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile cuprinse în art.1550 alin.1 NCC conform cu care „Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită”.
Totodată, apreciază Curtea că legală şi temeinică este reţinerea instanţei de fond privind faptul că, în speţă, reclamantul recurent nu a solicitat instanţei a dispune rezilierea contractului şi a actului subsecvent, ci a solicitat constant pe parcursul judecăţii, inclusiv în calea de atac abordată „să se constate intervenită rezilierea acestora”, în condiţiile în care reclamantul nu a precizat temeiul juridic al acţiunii, iar din modul de formulare a obiectului său se deduce că rezilierea a avut loc prin declaraţia unilaterală a acestuia, instanţa fiind chemată numai să constate rezilierea, cu consecinţa obligării pârâtei la plata daunelor interese.
Aşa fiind, apreciază Curtea că toate susţinerile recurentei privind modul de soluţionare a acţiunii sunt nefondate urmând a fi respinse, pentru că, în speţă, nu a operat o „interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii”, nefiind schimbat înţelesul solicitării recurentei deoarece într-adevăr rezoluţiunea/rezilierea unilaterală este reglementată de dispoziţiile cuprinse în art.1552 NCC, iar din probatoriul administrat nu rezultă că recurenta a respectat sus menţionata dispoziţie legală, în sensul de a fi pus în întârziere societatea intimată, sau de a fi emis o declaraţie de reziliere a Acordului Cadru nr.C2/42656/28.05.2012, sau a contractului subsecvent nr. C2/52685 2/20.07.2012, împrejurări de fapt ce determină Curtea a concluziona că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a dispus în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
Pentru aceleaşi considerente, reţine Curtea că legal şi temeinic instanţa de fond a respins ca nefondată cererea de obligare a intimatei la plata de penalităţi de întârziere, atât timp cât nu s-au produs dovezi în sensul legii privind refuzul intimatei de a-şi executa obligaţiile de livrare, în condiţiile stipulate în contract, cum de altfel, legal şi temeinic instanţa de fond a respins ca nefondată cererea de obligare a intimatei la plata de daune interese, faţă de conţinutul dispoziţiilor art.1516 alin.1 NCC neproducându-se dovezi în sensul că, datorită nerespectării clauzelor contractuale s-ar fi produs un prejudiciu pe care intimata i l-a cauzat şi care este, consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.
Pentru toate considerentele sus-expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea respinge recursul, ca nefondat, sub toate aspectele.
