Prin sentinţa comercială 269/07.10.2010 s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamant SC”S”SRL BACAU şi a fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia lipsei de interes serios şi legitim al reclamantei, aceasta a fost respinsă având în vedere că unul din condiţiile interesului pentru a justifica sesizarea instanţei de judecată, este ca acesta să fie legitimă, corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale, când se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut. A fost reţinut că interesul reclamantei în promovarea prezentei acţiuni, este urmărirea realizării dreptului său de a solicita penalităţi de întârziere conform clauzelor contractualelor, respectiv art.6.12 din Contractul de antrepriză generală nr.221/12.07.2007 încheiat între părţi, potrivit scopului economic pentru care a fost încheiat acest contract.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că între părţi s-a încheiat Contractul de antrepriză generală nr.221/12.07.2007, având ca obiect executarea de către pârâtă a lucrărilor de construcţii montaj la obiectivul „clădire spaţii comerciale, birouri şi locuinţe S+P+2E+M situat în Bacău, str. Vasile Alecsandri nr. 54 bis la un preţ de 650.000 Ron (cu TVA inclus), pe baza documentaţiei la execuţie pusă la dispoziţie de către reclamantă.
Pentru o parte din lucrările efectuate, pârâta a emis facturile nr. 2775305 din 03.10.2007, nr.2775306/03.10.2007 şi nr.64/01.02.2008 în valoare totală de 91.589,61 lei, achitată de către pârâtă cu OP nr.62/03.10.2007 şi OP nr.9/24.03.2008, rămânând de executat lucrări în valoare de 558.410,39 lei până la data de 07.08.2008, dată când a intervenit rezilierea contractului.
Ca urmare, reclamanta a calculat în baza art.6.12 din contract penalităţi de întârziere în procent de 0,1% aplicat la valoarea lucrărilor neexecutate pentru un număr de 206 zile începând cu data de 14.01.2008 (dată de referinţă luată din întâmpinarea pârâtei, prin care afirma că la această dată lucrările erau în plină desfăşurare) şi până la data de 07.08.2008, data rezilierii contractului conform procesului verbal de conciliere directă (fila 24) încheiat în data menţionată, valoarea penalităţilor de întârziere solicitate sunt în cuantum de 115.032,46 lei.
Conform art.3.1 din contract, durata de realizare a lucrărilor este de 5 luni calendaristice, exceptând condiţiile meteo nefavorabile, conform graficului de execuţie, care constituie anexa nr.2 la contract, iar conform art.3.2 lucrările trebuiau să fie începute în maxim 15 zile de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor de execuţie şi urmau să se deruleze conform graficului de execuţie a lucrărilor.
Deşi s-a pus în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei anexa nr.2 la contract, pentru a se verifica în funcţie de graficul de execuţie a lucrărilor, momentul din care reclamanta a început calculul penalităţilor de întârziere, având în vedere că durata de realizare a lucrărilor a fost stabilită la 5 luni calendaristice, exceptând condiţiile meteo nefavorabile, reclamanta a arătat că nu sunt în posesia acestui înscris, astfel că data de 14.01.2008 stabilită ca moment de începere a calculului penalităţilor de întârziere este unul nerealist şi nedovedit, ştiut fiind că lucrările în construcţii nu se pot executa pe timp de iarnă, acest lucru fiind înserat în dispoziţiile art.3.1 din contract.
Pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada că a emis ordinul de începere a lucrărilor, aspect deosebit de important alături de graficul de execuţie a lucrărilor, deoarece lucrările trebuiau începute în termen de 15 zile de la data emiterii ordinului şi terminate în termen de 5 luni calendaristice, exceptând condiţiile meteo nefavorabile menţionate în graficul de execuţie, astfel că momentul de la care curge penalităţile de întârziere nu a fost dovedit, deoarece nu s-a dovedit care a fost termenul de execuţie nerespectat de către pârât.
S-a mai reţinut că nu s-a dovedit nici momentul până la care curge aceste penalităţi de întârziere, deoarece art.6.12 din contract nu a reglementat acest termen, menţionându-se în cuprinsul său doar cota de penalităţi care se aplică la valoarea rămasă neexecutată, iar „abandonarea lucrărilor”, ca şi cauza de reziliere a contractului de antrepriză prevăzută la art.12.2 liniuţă 2 din contract, şi menţionată în procesul verbal de conciliere directă încheiat la data de 07.08.2008, este de fapt o sistare a lucrărilor de către pârâtă, deoarece reclamanta nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, încheind simultan, cu alte societăţi comerciale, contracte de prestări servicii pentru lucrări contractate cu pârâta din prezenta cauză, că a încheiat Contractul de prestări servicii nr. 205/22.10.2007 încheiat cu SC SUNCONFORT (fila 80) pentru suma de 48000 Euro, contract încheiat înainte de rezilierea contractului de antrepriză generală nr.2221/12.07.2007, precum şi cu alte societăţi (filele 73-75) care nu au fost depuse la dosarul cauzei, decât doar recunoaşterea acestor societăţi, instanţa va avea în vedere doar contractul încheiat cu SC SUNCONFORT SRL pentru suma de 48.000 Euro pentru aceleaşi lucrări care au fost contractate cu pârâta, astfel că valoarea contractului de antrepriză nr.221/2007 încheiat între părţi, a fost micşorată cu această sumă şi care influenţează valoarea lucrărilor neexecutate (558.410,39 lei) la care reclamanta a aplicat procentul de penalitate.
Ca urmare, având în vedere motivele arătate, nu s-a dovedit culpa pârâtei în nefinalizarea lucrărilor contractate, iar penalităţile solicitate nu au fost dovedite sub aspectele analizate şi faţă de dispoziţiile art.969-970 Cod civil şi dispoziţiile contractuale, urmează a se respinge acţiunea ca nefondată şi urmează a obliga reclamanta să achite pârâtei suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.
Apelul a fost timbrat cu 1.952 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar.
În motivarea apelului reclamanta arată că greşit a fost reţinut de către prima instanţă că nu s-a făcut dovada datei când s-au început lucrările în cauză, pârâta a recunoscut că la 14.08.2007 lucrările erau în plină desfăşurare iar o altă dovadă ar fi inutilă. Cu privire la nedepunerea anexei 2 din contract pârâta nu a invocat condiţiile meteo nefavorabile ci doar încheierea unor contracte cu alte societăţi însă acestea din urmă au lucrările datorate de intimată care a abandonat lucrul din şantier.
De asemenea greşit s-a reţinut că nu s-a precizat data până la care s-au calculat penalităţile deşi a precizat expres că au fost calculate până la data rezilierii contractului când s-a încheiat procesul-verbal care a fost eronat interpretat de instanţă.
Se mai arată că chiar dacă a reţinut încheierea contractelor cu alte societăţi instanţa trebuia să admită în parte pretenţiile având în vedere pretinsa sa culpă.
Prin întâmpinare intimatul a invocat excepţia tardivităţii apelului deoarece chiar dacă şi-a ales domiciliul nu a indicat persoana însărcinată să primească actele de procedură şi astfel comunicarea hotărârii la sediul social a fost legală iar apelul a fost declarat peste termen.
Pe fondul cauzei arată că deşi lucrarea trebuia să înceapă în 15 zile de la emiterea unui ordin de execuţie apelanta nu a emis un astfel de ordin şi astfel nu se poate determina termenul de 5 luni.
Că abandonarea lucrărilor s-a datorat faptului că reclamanta a încheiat contracte cu alte societăţi, că nu a fost produs nici un prejudiciu, lucrările fiind efectuate de alte firme.
La termenul din 17.05.2011 instanţa de apel a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii absolute a clauzei penale din contractul de antrepriză având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 313/1879.
Prin decizia 11/2011 s-a respins apelul ca nefondat, instanţa de apel reţinând următoarele
Părţile au încheiat un contract de antrepriză potrivit căruia intimatul-prârât se obliga să execute o lucrare de construcţii-montaj pentru apelantă. Aşadar, antreprenorul s-a obligat la o prestaţie în natură.
Potrivit art. 6.12 din contract, părţile au convenit ca pentru nerespectarea termenului de execuţie a lucrării antreprenorul să plătească penalităţi de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere calculată la valoarea rămasă neexecutată, clauză penală stabilită pentru prestaţiile în natură pe care şi le-a asumat antreprenorul.
Potrivit art. 1 alin. 1 din legea 313/1879, clauza penală în contractele de prestaţiuni în natură este nulă.
Încălcarea acestei dispoziţii legale referitoare la clauza penală din contractele de prestaţiuni în natură este sancţionată cu nulitatea absolută.
Având în vedere că apelantul şi-a întemeiat acţiunea pe o clauză din contract lovită de nulitate absolută, acţiunea acestuia este nefondată, statul putând realiza protecţia judiciară a drepturilor doar dacă acestea sunt constituite cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legii. În caz contrar s-ar lăsa fără eficienţă dispoziţiile legale imperative şi s-ar valida judiciar încălcarea acestora de către părţi.
Aşa cum s-a reţinut clauza penală din contractul părţilor este lovită de nulitate absolută care, potrivit art. 2 din Decretul 167/1958 aceasta poate fi invocată oricând, atât pe cale de acţiune cât şi pe cale de excepţie.
Excepţia nulităţii absolute, având în vedere că ocroteşte un interes general, poate fi invocată atât de părţile interesate cât şi din oficiu de către instanţă.
Cu toate acestea în cauză se impune analizarea incidenţei dispoziţiilor art. 296 teza a II-a Cod procedură civilă potrivit căreia apelantului nu i se poate crea o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Aşa cum rezultă din dosarul cauzei, reclamantului-apelant i-a fost respinsă acţiunea ca nefondată însă în condiţiile în care prima instanţă a reţinut că nu a dovedit condiţiile necesare pentru a deveni incidente dispoziţiile clauzei penale convenite de părţi.
În urma reţinerii nulităţii absolute a clauzei penale instanţa de apel a constatat că temeiul juridic pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea este lovit de nulitate şi potrivit principiului general ceea ce este nul nu poate produce efecte.
În acest context însă devin aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. 2 din Legea 313/1879 potrivit cărora în cazul obligaţiilor rezultate din contract de prestaţiuni în natură partea are deschisă calea dezdăunării, pentru prejudiciul creat de cocontractant, în condiţiile prevăzute de art. 1084 Cod Civil.
Aşadar, chiar dacă excepţia nulităţii clauzei penale a fost constatată din oficiu în apelul părţii care şi-a întemeiat acţiunea pe această clauză, având în vedere soluţia primei instanţe, apelantul nu are o situaţie mai grea, dimpotrivă, poate să facă dovada prejudiciului suferit şi să obţină astfel obligarea pârâtului la dezdăunare.
Apelantul susţine că dispoziţiile Legii 313/1879 sunt incidente numai în contractele civile nu şi în cele comerciale.
Este adevărat că în materia comercială sunt incidente dispoziţiile Codului Comercial însă acolo unde acesta nu reglementează sunt incidente dispoziţiile dreptului comun, respectiv Codul Civil.
În materie comercială obligaţiile sunt reglementate în Titlul V şi nu cuprinde reglementări referitoare la efectele convenţiilor şi modul de stabilire a prejudiciului în caz de neexecutare sau executare cu întârziere, dispoziţiile aplicabile fiind cele din dreptul comun.
Pe de altă parte Legea 313/1879 se referă la oricare contracte şi nu numai la contractele civile. Că este aşa rezultă şi din interpretarea art. 3 din lege care exclude aplicarea acestor dispoziţii la contractele comerciale, ceea ce, printr-o interpretare ,,per a contrario”, dispoziţiile art. 1 şi 2 sunt aplicabile, aşa cum se prevede şi în chiar titlul legii, oricăror contracte, civile sau comerciale.
În consecinţă faţă de excepţia nulităţii absolute a clauzei penale reţinută de instanţa de apel, motivele de apel invocate de apelant apar ca nefondate, instanţa urmând să respingă apelul formulat.
