Contract de credit pentru investiţii imobiliare pierdut
Excepţia lipsei de interes
În condiţiile în care apelanta-reclamanta a făcut dovada că nu mai deţine (a pierdut) contractul de credit pentru investiţii imobiliare, nu poate fi reţinută susţinerea primei instanţe potrivit căreia apelanta-reclamantă nu ar justifica un interes întrucât deţine un titlu executoriu reprezentat de contractul de credit, care poate fi pus în executare.
– Articolul 32 alin.1 lit. d Noul Cod de procedură civilă
– Articolul 33 Noul Cod de procedură civilă
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A V-A CIVILĂ,
DECIZIA CIVILĂ NR.650 din 18.09.2014)
Deliberând asupra apelului de faţă, reţine următoarele :1). Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI a Civilă sub nr.20836/3/2013 reclamanta A.B.R.SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta T.J.C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa instanţa să oblige pârâta la plata sumei de 75.705,50 Euro reprezentând suma datorată în baza contractului de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005(111H25M09306004)/20.02.2004.
În motivare s-a arătat că pârâta T.J.C. a solicitat A.B.R.SA – S. D. acordarea unui credit, ocazie cu care a completat si semnat o cerere de credit pentru persoane fizice aferenta tipului de contract pentru care a optat.
S-a menţionat că în urma analizării cererii paratei, intre aceasta si A.B.R.SA a fost încheiat in data de 20.02.2004 Contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004), prin care banca a pus la dispoziţia clientei un împrumut in suma de 80.500 EUR, acordat pe o perioada de 180 de luni.
S-a precizat că, având in vedere specificul tipului de contract pentru care parata T.J.C. in calitate de debitor garant a optat, intre aceasta si A.B.R.SA a fost încheiat Contractul de Garanţie Imobiliara autentificat sub nr.442/20.02.2004 de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi G.E., S.S., D.T., prin care garantul se obliga conform pct. II sa constituie in favoarea Băncii o ipoteca de rangul I asupra imobilului situat in Bucureşti, str. Mihaileni nr.20, înscris in CF nr.30494 a localităţii Bucureşti, Sector 1, constând in teren in suprafaţa de 420 mp din acte, 407,18 mp din măsurători, cu nr. cadastral 13687 si construcţia situata pe acesta, compusa din parter si un etaj, in suprafaţa construita de 148,93 mp, cu nr. cadastral 13687/1.
S-a indicat că tot la acest punct al contractului este menţionat expres faptul că ipoteca se constituie in garantarea facilitaţii de credit in suma de 80.500 EUR, a dobânzilor, costurilor, majorărilor si penalităţilor, facilitate acordata de A.B.R.SA – Sucursala Dorobanţi debitorului T.J.C..
S-a învederat că începând cu luna februarie 2012, T.J.C.a început sa înregistreze întârzieri la plata ratelor, împrejurare fata de care banca a comunicat prin intermediul executorului judecătoresc o notificare in data de 14.09.2012 înregistrata sub nr. 10513421, căreia numita T.J.C.nu i-a dat curs.
S-a arătat că, in data de 14.02.2013, A.B.R.SA a convocat-o pe parata la conciliere, in vederea soluţionării amiabile a litigiului, insa nici la acest nou demers al Băncii nu s-a dat curs.
S-a menţionat că prezenta cerere de chemare in judecata este formulata motivat de faptul ca, in urma verificărilor din propria arhiva, banca nu mai deţine Contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004V20.02.2004, împrejurare fata de care se solicită instanţei sa dispună prin hotărârea ce se va pronunţa obligarea paratei T.J.C.la plata sumei de 75.705,50 EUR reprezentând credit nerambursat, dobânzi si dobânda penalizatoare.
S-a precizat că au fost anexate extrasele de cont din care rezulta faptul ca debitoarea a retras suma de 80.500 EUR, pe care banca a pus-o la dispoziţie conform contractului mai sus menţionat şi că debitoarea a achitat o parte din creditul acordat, asa cum rezulta din extrasele de cont anexate.
S-a învederat că între parti a intervenit un contract prin manifestarea de voinţa cu privire la încheierea actului juridic, pârâta dându-şi consimţământul la încheierea Contractului de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004)/20.02.2004, însuşindu-si clauzele acestuia, asa cum le-a negociat cu banca.
S-a indicat că, în raport de tipul facilitaţii pentru care s-a optat, a fost încheiat intre aceleaşi parti Contractul de Garanţie Imobiliara autentificat sub nr.442/20.02.2004 de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi G.E., S.S., D.T..
S-a susţinut că actul juridic este manifestarea de voinţa a unei persoane cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv a naşte, modifica sau stinge un raport juridic concret.
S-a menţionat că pentru validitatea actului juridic de care s-a făcut vorbire au fost întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: persoana care a contractat, respectiv parata T.J.C.a avut capacitatea de a contracta ; consimţământul a fost valabil exprimat si a fost dat cu intenţia de a produce efecte juridice; obiectul este determinat; cauza este licita.
S-a arătat că sunt îndeplinite si condiţiile avute in vedere de lege si anume ca exista o fapta ilicita prin neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract, existenta prejudiciului, vinovăţia debitorului si existenta unui raport de cauzalitate intre fapta debitorului si prejudiciul produs.
S-a invocat dispoziţiile art.1350 Noul Cod civil – răspunderea contractuala, precum şi prevederile art.2164 al.1 Noul Cod civil.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art.6, art.1350, art.2164, art.2167 Noul Cod civil, art.148 şi art.194 NCPC.
La cerere s-au ataşat înscrisuri (f.8-44).
2). La data de 30.07.2013, prin Serviciul Registratură, pârâta T.J.C. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării sau insuficientei timbrări, excepţia inadmisiblităţii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
S-a menţionat că, potrivit art.197 Cod proc.civ, pentru situaţia în care cererea de chemare în judecată nu a fost timbrată sau a fost timbrată insuficient, astfel cum s-a dispus de către instanţă în sarcina reclamantei, pârâta solicită să se dispună anularea cererii de chemare în judecată.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii, s-a învederat că, potrivit art.194 lit.d) Cod proc.civ coroborat cu art.3 şi art.5 alin.1 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009, acţiunea este inadmisibilă întrucât reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată prevederile Codului civil intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011 în condiţiile în care actul juridic dedus judecăţii a fost perfectat anterior acestei date, deşi acesta „nu poate genera alte efecte juridice decât cele prevă2ute de legea în vigoare la data încheierii (…) lor”.
Pe fond, s-a susţinut că reclamanta nu a făcut dovada raporturilor contractuale întrucât printre înscrisurile depuse nu se află şi Contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005/20.04.2004, iar în lipsa acestuia raporturile juridice dintre părţi nu sunt guvernate de regulile aplicabile răspunderii civile contractuale.
S-a precizat că prin cererea de chemare în judecată nu a fost dovedită pretenţia reclamantei de obligare a pârâtei, conform „Fişa de cont – creanţe din credite de investiţii imobiliare”, la plata sumei de 75.705,50 euro din care 61.046,14 Euro credit nerambursat şi 14.659,36 euro dobânzi şi penalităţi.
S-a indicat că nu a fost depusă şi nu a fost dovedită presupusa creanţă a reclamantei, modalitatea de calcul a pretenţiilor nefiind prezentată, motiv pentru care nici nu se pot formula apărări pertinente.
S-a învederat că în măsura în care reclamanta a făcut dovada raporturile juridice, toate plăţile efectuate de pârâtă reprezintă plăti parţiale eşalonate ale sumei de 80.500 Euro, urmând a fi deduse această sumă, iar ipoteca de rang I garantează plata sumei de 80.500 euro şi dobânzile aferente.
S-a arătat că nu sunt înscrise sarcini pentru penalităţi, costuri, dobânda penalizatoare etc. şi, întrucât reclamata nu face dovada vreunui acord de voinţa al părţilor cu privire la rata dobânzii, penalităţi etc, în temeiul dispoziţiilor legale incidente, pârâta poate fi obligată la restul de plată ce rezultă urmare a plăţilor efectuate de aceasta din suma de 80.500 Euro plus dobânda legală, dobândă datorată de la data punerii în întârziere.
Referitor la dobândă, s-a indicat că aceasta trebuie calculată având în vedere dobânda legală, conform prevederilor legale incidente, respectiv OG nr.5/2000 şi OG nr.13/2011.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art.205 NCPC.
3). La data de 12.08.2013, prin Serviciul Registratură, reclamanta A.B.R.SA a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor netimbrării şi inadmisibilităţii, iar pe fond obligarea pârâtei la plata sumei de 75.705,50 Euro.
S-a învederat că prin cererea de chemare in judecata s-a precizat cuantumul pretenţiilor, respectiv suma de 75.705,50 EUR si a fost achitată taxa judiciară de timbru în sumă de 7.404,18 lei prin ordinul de plata nr.116145/29.05.2013, conform art.2 alin.(1) lit. g) din Legea nr. 146/1997.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii s-a menţionat că instanţa nu este ţinuta de temeiul juridic al cererii indicata de reclamant, putând sa schimbe calificarea juridica data de parti actelor si faptelor juridice, asa cum rezulta din prevederile art.22 alin.(4) NCPC.
S-a susţinut că prin acţiunea formulata banca a indicat ca temei legal dispoziţiile din Noul Cod civil, instanţa urmând a stabili dispoziţiile legale aplicabile spetei. Indiferent de actele normative invocate, atât in cazul Codului civil din 1864, cat si in Noul Cod Civil dispoziţiile sunt aceleaşi in ceea ce priveşte răspunderea contractuala si obligaţia de restituire a împrumutului acordat.
S-a precizat că pretenţiile băncii sunt dovedite prin contractul de ipoteca semnat de parata T.J.C., chitanţele de plata a ratelor aferente contractului de credit, cat si extrasele de cont. Asa cum rezulta din cuprinsul contractului de garanţie reala imobiliara autentificat sub nr.442 din data de 20 februarie 2004 de BNP E., S. si T., debitoarea T.J.C.a constituit in favoarea Băncii o ipoteca asupra imobilului situat in Bucureşti, str. Mihaileni nr.20, sector 1, intabulat in cartea funciara nr.30494 a localităţii Bucureşti. Conform art.2 din acest contract „ipoteca se constituie in garantarea facilitaţii in credit in suma de 80.500 EUR a dobânzilor, costurilor majorărilor si penalităţilor, asa cum acestea sunt menţionate in contractul de facilitate de credit nr.026/2004 si actele adiţionale la contract in vigoare la data executării”.
S-a indicat că prin cererea de reeşalonare pentru persoana fizice formulata de către debitoarea T.J.C. înregistrata la A.B.R.SA sub nr.18516/08.11.2010, aceasta a cerut aprobarea unei reeşalonări a creditului, ca urmare a modificării veniturilor, menţionând in cuprinsul cererii ca poate rambursa lunar suma de 400 EUR, ca urmare a diminuării veniturilor.
S-a arătat că orice contract de împrumut este un contract real, acesta luând naştere la data remiterii bunului. Astfel, prin virarea sumei de 80.500 EUR de către bancă în contul debitoarei, aşa cum rezultă din extrasele de cont, se face dovada raporturilor contractuale dintre bancă şi T.J.C..
4). La termenul de judecată din data de 09.10.2013, pârâta a renunţat la judecata excepţiei netimbrării, iar prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii.
La acelaşi termen de judecată, pârâta a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată.
5). Prin Sentinţa civilă nr.6265/23.10.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI a Civilă în dosarul nr.20836/3/2013 s-a admis excepţia lipsei de interes şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. B. R. în contradictoriu cu pârâta T.J.C.ca fiind lipsită de interes.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele :
„Potrivit susţinerii reclamantei SC A. B. R., între aceasta şi pârâta, persoană fizică s-a încheiat in data de 20.02.2004 Contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004), prin care Banca a pus la dispoziţia clientei un împrumut in suma de 80.500 EUR, acordat pe o perioada de 180 de luni.
Tot potrivit susţinerilor reclamantei, parata T.J.C.in calitate de debitor garant a optat, ca intre aceasta si A.B.R.SA a fost încheiat Contractul de Garanţie Imobiliara autentificat sub nr.442/20.02.2004 de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi G.E., S.S., D.T., prin care garantul se obliga conform pct. II sa constituie in favoarea Băncii o ipoteca de rangul I asupra imobilului situat in Bucureşti, str. Mihaileni nr.20, înscris in CF nr.30494 a localităţii Bucureşti, Sector 1, constând in teren in suprafaţa de 420 mp din acte, 407,18 mp din măsurători, cu nr. cadastral 13687 si construcţia situata pe acesta, compusa din parter si un etaj, in suprafaţa construita de 148,93 mp, cu nr. cadastral 13687/1.
Reţine tribunalul că prezenta acţiune a fost formulată de reclamantă, motivat de faptul că in urma verificărilor din propria arhiva, Banca nu mai deţine Contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004V20.02.2004, împrejurare fata de care se solicită instanţei sa dispună prin hotărârea ce se va pronunţa obligarea paratei T.J.C. la plata sumei de 75.705,50 EUR reprezentând credit nerambursat, dobânzi si dobânda penalizatoare.
Condiţiile generale de exercitare a acţiunii civile, care sunt, în acelaşi timp, şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană fizică sau juridică să fie parte într-un proces civil, sunt următoarele: (1) are capacitate procesuală, în condiţiile legii, (2) are calitate procesuală, (3) formulează o pretenţie şi (4) justifică un interes(art.32 C.proc.civ).
Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale care intră în conţinutul acesteia. Or, în prezenta cauză, reclamanta nu justifică niciun interes pentru formularea cererii de chemare în judecată, întrucât pentru realizarea creanţei sale deţine deja un titlu executoriu reprezentat de contractul de credit, astfel încât, în cazul admiterii acţiunii nu ar dobândi niciun folos material.
În conformitate cu art. 632 Cod procedură civilă, executarea silită se poate efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
Potrivit art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 şi art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii. Astfel, contractul de credit nr. 561005 (111H25M093060004) reprezintă titlu executoriu, conform dispoziţiilor legale sus menţionate.
În ceea ce priveşte apărările reclamantei faţă de excepţia invocată, tribunalul le considera vădit neîntemeiate, deoarece forţa executorie a contractului de credit nu are caracter intuitu personae în ceea ce priveşte instituţia de creditare. Din dispoziţiile clare ale art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 se observă cu uşurinţă că pentru a avea forţă executorie este necesar ca contractul de credit să fie încheiat cu o instituţie de credit, neexistând nicio dispoziţie care să înlăture acest caracter în cazul transmiterii drepturilor creditorilor.
În aceeaşi ordine de idei, apărarea reclamantei potrivit căreia a pierdut contractul nu poate fi reţinută de tribunal ca fiind pertinentă, având în vedere că, pe de o parte, reclamanta nu a probat în niciun fel cele susţinute, iar pe de altă parte, reclamanta îşi invoca propria culpă în obţinerea unui avantaj, încălcând astfel dispoziţiile art.56 alin.1 din Legea nr.58/1998, dispoziţii care prevăd faptul că ”toate operaţiunile de credit şi garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii. Aceste documente trebuie păstrate de bănci şi puse la dispoziţia personalului autorizat al BNR, la cererea acestuia”.
A accepta susţinerea reclamantei potrivit căreia o astfel de acţiune prezintă interes, ar însemna că împotriva debitorului să se poată utiliza şi alte căi decât cele prevăzute de lege, ceea ce, în lipsa unui temei legal, ar conduce la pronunţarea unei hotărâri netemeinice. Deşi, aparent, formularea unei astfel de cereri de chemare în judecată ar fi şi în beneficiul debitorului, în realitate, pârâtul-debitor ar putea să fie obligat la plata unor cheltuieli oneroase, în speţă, la plata cheltuielilor de judecată.
Faţă de aceste considerente, tribunalul, în baza art.32, 33 C.proc.civ cu referire la art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 şi art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 şi art.56 alin.1 din Legea nr.58/1998, va admite excepţia lipsei de interes în formularea prezentei acţiuni, şi, pe cale de consecinţă, va respinge acţiunea formulată de reclamanta SC A. B. R. în contradictoriu cu pârâta T.J.C.ca fiind lipsită de interes”.
6). Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A.B.R.SA, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei atacate în sensul respingerii excepţiei lipsei de interes, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.
În motivare s-a arătat că pârâta a solicitat A. B. R. SA – S. D. acordarea unui credit, ocazie cu care a completat si semnat o cerere de credit pentru persoane fizice aferenta tipului de contract pentru care a optat.
S-a menţionat că în urma analizarii cererii paratei, intre aceasta si A. B. R. SA a fost incheiat in data de 20.02.2004 Contractul de credit pentru investitii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004), prin care Banca a pus la dispoziţia clientei un imprumut in suma de 80.500 EUR, acordat pe o perioada de 180 de luni.
S-a precizat că, având în vedere specificul tipului de contract pentru care parata T.J.C.in calitate de debitor garant a optat, intre aceasta si A. B. . SA a fost incheiat Contractul de Garanţie Imobiliara autentificat sub nr.442/20.02.2004 de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi G.E., S.S., D.T., prin care garantul se obliga conform pct.II sa constituie in favoarea Băncii o ipoteca de rangul I asupra imobilului situat in Bucureşti, str. Mihaileni nr.20, inscris in CF nr.30494 a localitatii Bucureşti, Sector 1, constând in teren in suprafaţa de 420 mp din acte, 407,18 mp din măsurători, cu nr. cadastral 13687 si constructia situata pe acesta, compusa din parter si un etaj, in suprafaţa construita de 148,93 mp, cu nr. cadastral 13687/1.
S-a învederat că, începând cu luna februarie 2012, T.J.C.a înregistrat întarzieri la plata ratelor, imprejurare fata de care reprezentanţii băncii s-au intalnit cu parata in vederea identificării unor variante acceptabile de restituire a creditului contractat, ocazie cu care aceasta s-a angajat la rambursarea facilitatii acordate.
S-a susţinut că banca a continuat diligentele in vederea soluţionării amiabile a diferendului cu clienta sa, sens in care a comunicat prin intermediul executorului judecătoresc o notificare careia T.J.C.nu i-a dat curs (notificare aflata la dosarul cauzei).
S-a arătat că la data de 14.02.2013, A. B. R.SA a convocat-o pe parata la conciliere, in vederea soluţionării amiabile a litigiului intervenit intre parti, insa nici la acest nou demers al băncii nu s-a dat curs.
S-a menţionat că, deşi instanţa de fond a redat definiţia interesului, ulterior, raţionamentul logico-juridic este profund greşit.
S-a precizat că interesul reprezintă folosul practic urmărit de cel care a pus in mişcare acţiunea civila, acesta putând fi : material (cand se urmăreşte obţinerea unui folos de ordin patrimonial, de ex : revendicareaunuibun,platauneidatorii) sau moral (cand se urmăreşte un scop nepatrimonial, de ex: punerea sub interdictie).
S-a indicat că, atât Noul Cod de procedura civila, cât şi doctrina au statuat ca trebuie indeplinite anumite condiţii ale interesului :
-sa fie legitim – sa nu vina in contradicţie cu legea
-sa fie personal si direct – folosul practic să-l vizeze pe cel ce recurge ia forma procedurala si nu pe altcineva si în cazul in care actioneaza alte persoane sau organe în locul titularului, folosul se resfange asupra lor
-să fie născut si actual – sa existe la momentul la care se exercita acţiunea, in sensul ca, daca cel care actioneaza s-ar abţine, s-ar expune unui prejudiciu.
S-a susţinut că interesul băncii în promovarea prezentei cereri de chemare in judecata, pe langa faptul ca îndeplineşte toate cerinţele evocate anterior, este justificat de faptul ca, in lipsa contractului incheiat cu parata T.J.C., trebuie sa recupereze suma ce ii este datorata.
S-a arătat că motivarea instantei de fond conform careia nu poate fi reţinută ca pertinentă susţinerea că a fost pierdut contractul de credit intrucat banca nu a probat cele susţinute, este neîntemeiata, nefondata si vine in conflict cu un raţionament logico-juridic.
S-a învederat că nu poate fi dovedit un fapt negativ, iar banca a făcut indirect, prin probele administrate in cauza, proba faptului pozitiv contrar, de care instanta nu a tinut seama.
S-a menţionat că în situaţia in care banca ar fi in posesia contractului de credit care este titlu executoriu, putând proceda prin urmare la executarea silita a debitoarei sale, ar fi trecut direct la aceasta cale de recuperare a creanţei sale, cu atat mai mult cu cat, are constituita o ipoteca asupra unui imobil in urma acordarii creditului in litigiu.
S-a precizat că în lipsa contractului de credit, evident ca banca nu a putut incepe executarea silita direct, in condiţiile in care era o cale mai uşoara si mai rapida in vederea recuperării sumei de bani ce ii este datorata.
S-a mai adaugat că, în condiţiile in care ii este datorata o suma de bani si avand un titlu executoriu, respectiv contractul de credit, nu mai putea fi luata in considerare de către banca investirea unei instanţe cu o cerere de chemare in judecata, in condiţiile in care a trebuit achitată şi taxa de timbru aferentă cererii.
S-a susţinut că este neîntemeiată şi menţiunea instanţei de fond cu privire la o eventuala invocare a propriei culpe de către banca fata de împrejurarea ca înscrisul, respectiv contractul de credit, nu se mai regaseste faptic.
S-a arătat că aceasta susţinere evidentiaza o interpretare eronata a ceea ce inseamna invocarea propriei culpe, in condiţiile in care, desi se acorda toata atentia păstrării in depline condiţii de siguranţa a unor asemenea inscrisuri, nu poate fi exclusa ca excepţie de la regula si posibilitatea faptica ca aceste contracte sa nu mai poata fi folosite.
S-a menţionat că, faţă de aceste situaţii, materia dreptului civil a pus la dispoziţia celor interesaţi acele instituţii juridice si posibilitatea de a se folosi de mijloace probatorii adecvate, ce pot fi utile si pertinente unei cauze tocmai pentru a se demonstra pretenţiile ce sunt avute.
S-a mai adaugat că cererea băncii trebuie privita si din perspectiva executării silite, care ar fi putut fi facuta firesc in baza contractului de credit incheiat intre banca si parata, tocmai din cauza faptului ca nu au fost îndeplinite obligaţiile de restituire a sumelor datorate, dar care la acest moment nu poate fi începută motivat de faptul ca reclamanta nu deţine un titlu.
S-a precizat că neintemeiata si nefondata este motivarea instantei si cu privire la eventualul prejudiciu care s-ar crea paratei in urma admiterii cererii băncii, care nu ar fi ales un mijloc prevăzut de lege, omitând faptul ca nu parata T.J.C.a împrumutat banca, ci A. B. R. SA este cea care a pus la dispoziţia acesteia o suma de bani pe care aceasta refuza sa o plătească.
S-a indicat că instanţa de fond avea de asemenea posibilitatea, dand curs rolului sau activ in aflarea adevarului, pipăind fondul cauzei, sa observe ca a fost depusa la banca de către parata o cerere de reesalonare pentru persoane fizice, înregistrata sub nr.18516/08.11.2010, prin care a cerut aprobarea unei reesalonari a creditului, ca urmare a modificării veniturilor, menţionând in cuprinsul cererii ca poate rambursa lunar suma de 400 EUR, ca urmare a diminuării veniturilor sale.
S-a învederat că cerere de chemare in judecata a fost promovata in urma unui referat privind iniţierea procedurilor de executare silita si declararea facilitatii/facilitatilor acordate ca si indoielnice ce a fost supus analizei Comitetului de Arierate al Băncii care a luat decizia formulării acţiunii.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art.466, art.476, art.480 NCPC, art.969, art.970, art.1584 Cod civil de la 1864.
7). La data de 15.09.2014, prin Serviciul Registratură, apelanta – reclamantă A.B.R.SA a depus la dosar o precizare a cererii de apel prin care a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei atacate, respingerea excepţiei lipsei de interes şi trimiterea cauzei spre rejudecare (f.194 dosar apel).
8). În faza apelului s-a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.
9). Analizând apelul declarat, raportat la dispoziţiile art.479 – 480 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele :
Critica apelantei – reclamante A.B.R.SA referitoare la greşita admitere a excepţiei lipsei de interes este întemeiată.
Trebuie observat că, potrivit art.32 al.1 lit.d NCPC, interesul este una dintre condiţiile de exercitare a oricărei forme de manifestare a acţiunii civile.
Conform art.33 NCPC, interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.
În practica judiciară şi în doctrină s-a arătat că prin interes se înţelege folosul practic urmărit de către cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare dintre formele concrete de manifestare a acesteia.
Curtea constată că apelanta – reclamantă A.B.R.SA justifică un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual în formularea cererii de chemare în judecată care formează obiectul prezentei cauze.
Folosul practic urmărit de apelanta – reclamanta este reprezentat de obţinerea unui titlu executoriu (hotărâre judecătorească), în eventualitatea în care va câştiga prezentul procesul, în condiţiile în care nu mai deţine contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004V20.02.2004) din data de 20.02.2004 pentru a putea solicita punerea în executare a acestuia.
Contrar primei instanţe, Curtea apreciază că apelanta – reclamantă a probat faptul că nu mai deţine contractul credit pentru investiţii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004V20.02.2004) din data de 20.02.2004.
Astfel, apelanta – reclamantă A.B.R.SA a susţinut că, în urma verificărilor efectuate în propria arhivă, nu mai deţine contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004V20.02.2004) din data de 20.02.2004.
Trebuie observat că, potrivit art.249 NCPC, cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.
În primul rând, trebuie remarcat că în speţă se pune problema dovedirii unui fapt juridic, respectiv nedeţinerea (pierderea) unui contract.
Conform practicii judiciare şi doctrinei, faptele negative definite pot fi dovedite prin probarea faptelor pozitive contrare.
Prin urmare, dovada nedeţinerii contractului se poate face prin proba pierderii acestuia (nu se deţine înscrisul întrucât a fost pierdut).
În al doilea rând, conform art.250 NCPC, dovada unui act sau a unui fapt juridic se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.
Fiind vorba de un fapt juridic pozitiv (pierderea unui contract), acesta poate fi dovedit inclusiv prin prezumţii simple, astfel cum rezultă din dispoziţiile art.250 raportat la art.327 şi art.329 NCPC.
În al treilea rând, potrivit art.327 NCPC, prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.
Totodată, conform art.329 NCPC, prezumţiile simple sunt admise ca probe :
i). numai atunci când este admisibilă şi proba cu martori
ii). doar dacă au greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.
i). Prima condiţie este îndeplinită în speţă întrucât se doreşte dovedirea unui fapt juridic pozitiv (pierderea unui contract).
Or, conform art.309 al.1 NCPC, proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel, neexistând o dispoziţie legală care să interzică dovedirea faptelor juridice prin proba cu martori.
ii). Curtea apreciază că este îndeplinită şi a doua condiţie.
În acest sens, trebuie observat că apelanta – reclamantă nu ar obţine niciun beneficiu în cazul în care susţinerea potrivit căreia nu mai deţine contractul de credit nu ar fi adevărată.
În cazul în care ar fi fost în posesia contractului de credit ar fi avut posibilitatea să solicite direct punerea sa în executare întrucât, potrivit art.79 al.2 din Legea nr.58/1998 (până la abrogarea prin OUG nr.99/2006) şi art.120 din OUG nr.99/2006, contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.
Prin urmare, doar dacă ar câştiga prezentul proces şi ar obţine un titlu executoriu (hotărâre judecătorească), s-ar putea considera că apelanta – reclamantă s-ar găsi într-o situaţie echivalentă cu aceea în care ar fi fost dacă mai deţinea contractul de credit.
În aceste condiţii, ar fi absurd să se creadă că, deşi ar fi în posesia contractului de credit, apelanta – reclamantă a ales să demareze acest proces, a cărui finalitate nu poate fi cunoscută dinainte, care implică şi plata unor taxe judiciare de timbru.
Această concluzie este întărită de împrejurarea că, în eventualitatea în care ar pierde total sau parţial procesul, nu ar mai putea pretinde de la intimata – pârâtă suma care nu i-ar fi acordată de instanţa de judecată.
Mai mult, trebuie observat că susţinerea apelantei – reclamante în sensul că nu mai deţine contractul de credit a fost făcută cu intenţia de a produce efecte.
Or, dacă se va dovedi în viitor că această susţinere a fost falsă, apelanta – reclamantă s-ar expune sancţiunilor prevăzute de legea penală.
În aceste condiţii este greu de presupus că o persoană, cu riscul suportării unor sancţiuni penale, ar prefera să pretindă un lucru neadevărat, deşi nu ar obţine niciun beneficiu.
În consecinţă, toate aceste împrejurări indicate mai sus au greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea că apelanta – reclamantă nu mai deţine (a pierdut) contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004V20.02.2004) din data de 20.02.2004, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.327 şi art.329 NCPC.
În al patrulea rând, nu poate fi reţinută susţinerea primei instanţe potrivit căreia apelanta – reclamantă ar invoca propria culpă pentru a obţine un avantaj, încălcând astfel dispoziţiile art.56 alin.1 din Legea nr.58/1998.
Trebuie observat că Legea nr.58/1998 a fost abrogată prin OUG nr.99/2006, acest din urmă act normativ conţinând o dispoziţie asemănătoare art.56 din Legea 58/1998, respectiv art.121 din OUG nr.99/2006.
În situaţia în care au fost încălcate dispoziţiile art.56 al.1 din Legea nr.58/1998 sau art.121 din OUG nr.99/2006, apelanta – reclamantă va suporta eventualele sancţiuni prevăzute de lege pentru nerespectarea acestor prevederi legale.
Prin urmare, doar atunci când s-ar pune problema aplicării unei sancţiuni prevăzute de lege pentru nerespectarea obligaţiilor stabilite de art.56 al.1 din Legea nr.58/1998 sau art.121 din OUG nr.99/2006 s-ar pune în discuţie imposibilitatea invocării propriei culpe de către apelanta – reclamantă.
Însă, nu există niciun text de lege care să stipuleze că încălcarea dispoziţiilor art.56 al.1 din Legea nr.58/1998 sau art.121 din OUG nr.99/2006 ar avea drept sancţiune interzicerea dreptului de a formula o cererea de chemare în judecată în cazul în care se pretinde restituirea unor sume de bani acordate în baza unui contract de credit care a fost pierdut.
Mai mult, aşa cum a fost argumentat mai sus, apelanta – reclamantă nu ar obţine niciun avantaj în cazul în care susţinerea potrivit căreia nu mai deţine contractul de credit nu ar fi adevărată.
În consecinţă, conform art.250 raportat la art.327 şi art.329 NCPC, în baza unei prezumţii simple, Curtea apreciază că apelanta – reclamantă a făcut dovada că nu mai deţine (a pierdut) contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004V20.02.2004) din data de 20.02.2004.
În aceste condiţii, nu poate fi reţinută susţinerea primei instanţe potrivit căreia apelanta – reclamantă nu ar justifica un interes întrucât deţine un titlu executoriu reprezentat de contractul de credit, care poate fi pus în executare.
Aşa cum a fost indicat mai sus, apelanta – reclamantă a făcut dovada că nu mai deţine (a pierdut) contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004V20.02.2004) din data de 20.02.2004.
Or, conform art.632 NCPC, executarea silită se poate face doar în baza unui titlu executoriu, iar, potrivit art.663 al.1 şi al.4 NCPC, executarea silită poate porni la cererea creditorului, care trebuie să ataşeze la cerere titlul executoriu în original sau în copie legalizată.
Prin urmare, este evident că apelanta – reclamantă nu poate proceda la executarea silită întrucât nu poate îndeplini condiţiile art.632 şi art.663 al.4 NCPC, respectiv nu poate ataşa la cererea de executare titlul executoriu în original sau în copie legalizată pentru că nu mai deţine contractul de credit.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea primei instanţe potrivit căreia, dacă s-ar accepta că o astfel de acţiune prezintă interes, ar însemna că împotriva debitorului să se poată utiliza şi alte căi decât cele prevăzute de lege.
În primul rând, Curtea observă că prima instanţă nu a explicat care ar fi acele căi prevăzute de lege pe care le-ar avea la dispoziţie apelanta – reclamantă şi care nu au fost folosite de aceasta.
În condiţiile în care nu poate demara executarea silită întrucât nu deţine contractul de credit, nu există o altă cale legală decât formularea unei cereri în pretenţii.
În al doilea rând, este adevărat că dreptul de acces la un tribunal reglementat de art.6 al.1 CEDO nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, însă aceste limitări nu trebuie să aducă atingere chiar substanţei dreptului.
O limitare nu este conformă cu art.6 al.1 CEDO decât în măsura în care ea vizează un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
Curtea remarcă că, în situaţia în care s-ar considera că apelanta – reclamantă nu ar avea interes în promovarea prezentei acţiuni, acesteia practic i-ar fi negat dreptul de acces la un tribunal prevăzut de art.6 CEDO întrucât apelanta – reclamantă nu ar mai avea nicio altă cale legală pentru ca o instanţă de judecată să se pronunţe cu privire la dreptul de creanţă pe care îl invocă împotriva intimatei – pârâte.
Or, o astfel de ingerinţă în dreptul de acces la un tribunal este evident disproporţionată faţă de scopul invocat de prima instanţă, respectiv protecţia drepturilor intimatei – pârâte (debitorului), întrucât apelanta – reclamantă nu ar mai avea nicio posibilitate de a-şi recupera o eventuală creanţă pe care o pretinde împotriva acesteia.
Mai mult, prin recunoaşterea interesului apelantei – reclamante în promovarea prezentei acţiuni nu se tranşează fondul raportului juridic dedus judecăţii, părţile având posibilitatea să formuleze toate cererile / apărările pe care le consideră utile pentru protejarea drepturilor lor.
Este neîntemeiată şi susţinerea primei instanţe potrivit căreia formularea unei astfel de cereri de chemare în judecată nu ar putea fi acceptată întrucât intimata – pârâtă ar putea fi obligată la plata unor cheltuieli de judecată.
Dacă s-ar îmbrăţişa raţionamentul primei instanţe, atunci toate cererile de chemare în judecată ar trebui respinse întrucât pârâţii ar putea fi obligaţi la plata unor cheltuieli de judecată.
În realitate, nu există nicio dispoziţie legală care să condiţioneze exercitarea dreptului de a formula o cerere de chemare în judecată de problema cheltuielilor de judecată solicitate de părţi, acestea din urmă fiind acordate conform art.451 – 455 NCPC.
În concluzie, Curtea constată că apelanta – reclamantă A.B.R.SA justifică un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual în formularea cererii de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze întrucât nu mai deţine contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr.561005 (111H25M093060004V20.02.2004) din data de 20.02.2004 pentru a putea solicita punerea în executare a acestuia, astfel că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia lipsei de interes şi a respins acţiunea ca fiind lipsită de interes.
Pentru aceste considerente, în baza art.480 al.2 şi al.3 NCPC, Curtea a admis apelul formulat de apelanta – reclamantă A.B.R.SA în contradictoriu cu intimata – pârâtă T.J.C., a anulat în tot sentinţa apelată, a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâta T.J.C. ca neîntemeiată şi, având în vedere solicitarea expresă formulată de apelanta – reclamantă prin precizarea la cererea de apel, a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
