CONTRACT DE LOCAŢIUNE A UNUI ACTIV CU O
VALOARE MAI MARE DE 20% DIN VALOAREA TOTALULUI
ACTIVELOR IMOBILIZATE. SANCŢIUNEA APLICABILĂ ÎN
CAZUL LIPSEI APROBĂRII PREALABILE A ADUNĂRII
GENERALE A ACŢIONARILOR, PREVĂZUTĂ DE ART 115
ALIN. 2 DIN OUG NR. 28/2002. CALITATEA PROCESUALĂ
ACTIVĂ A ACŢIONARILOR.
Art. 115 alin. 2 şi 3 din OUG nr. 28/2002 privind valorile
mobiliare, serviciile financiare şi pieţele reglementate
Astfel, potrivit art.115 alin.2 din OUG nr.28/2002 privind
Astfel, potrivit art.115 alin.2 din OUG nr.28/2002 privind
valorile mobiliare, serviciile financiare şi pieţele reglementate, închirierile de active
corporale pentru o perioadă mai mare de 1 an, a căror valoare individuală depăşeşte
20% din valoarea totalului activelor imobilizate nu se poate face fără aprobarea
prealabilă a adunării generale extraordinare a acţionarilor.
Cum reclamanta se afla printre societăţile cărora le sunt aplicabile
aceste dispoziţii legale, ea nu putea încheia în mod valabil un contract de locaţiune de
natura celui avut în vedere de dispoziţia legală precitată, fără aprobarea prealabilă a
adunării generale a acţionarilor, cunoaşterea situaţiei sale şi a normei legale aplicabile
reprezentând o diligenţă minimă pe care cocontractantul trebuia să o cunoască,
încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii fiind de natură a atrage nulitatea actului.
Legea recunoaşte în alineatul 3 al art. 115 legitimare procesuală şi
în patrimoniul acţionarilor, înţelegând să prezume interesul acestora în promovarea
unei acţiuni în constatarea nulităţii convenţiei care încalcă prevederile legale
susmenţionate.
Curtea de Apel Piteşti – Secţia comercială şi de
contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 104/A-
C/10 octombrie 2007
Prin sentinţa nr.448/C/2007, Tribunalul Vâlcea a admis
acţiunea şi cererea de intervenţie în interes propriu, a constatat nulitatea
contractului de locaţiune încheiat între pârâte şi a respins cererea de
chemare în garanţie.
A fost obligată pârâta S.C. S. SpA Roma Italia – Sucursala
România Rm.Vâlcea să plătească 350 Ron, cheltuieli de judecată către
chematul în garanţie S.A.
A fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în
garanţie şi au fost respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, lipsei
calităţii procesuale active a reclamantului şi a intervenientului şi lipsei
calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie G.E..
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că termenul de
prescripţie de 3 ani este aplicabil acţiunilor personale şi nu a celor prin
care se valorifică drepturi personale nepatrimoniale, când se invocă
motive de nulitate absolută, astfel de pretenţii fiind imprescriptibile.
În privinţa calităţii procesuale active au fost invocate
prevederile art.115 alin.3 din OUG nr.28/2002, care dă dreptul oricăruia
dintre acţionari să solicite anularea unui act juridic de natura celui ce face
obiectul prezentei cauze.
Referitor la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie s-a
reţinut că, printr-o astfel de solicitare trebuie să se urmărească
valorificarea unor pretenţii de natură patrimonială, ceea ce nu este cazul
în speţă. Pentru acest considerent nu mai poate fi reţinută lipsa calităţii
procesuale pasive.
În ceea ce priveşte fondul s-a observat că bunul ce face
obiectul locaţiunii are o valoare mai mare de 20% din activul locatorului,
iar termenul depăşeşte un an de zile şi, în această situaţie, în temeiul
art.115 alin.2 din OUG nr.28/2002, trebuia să existe o aprobare a
adunării generale a acţionarilor, aprobare care lipseşte.
Prin încheierea din 27 iunie 2007, Tribunal Vâlcea a dispus
îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei în sensul că
obligarea la cheltuieli de judecată faţă de chematul în garanţie se face
pentru 850 lei şi nu 350 lei, cum din eroare s-a menţionat. S.C. S. SpA
Roma Italia – Sucursala România Rm.Vâlcea, a formulat apel, înţelegând
să critice sentinţa nr.448/C/16.05.2007, încheierea de îndreptare a erorii
materiale din 27 iunie 2007, încheierile nr.16 şi 17 din 9 mai 2007,
încheierea din 9 mai 2007 şi toate celelalte încheieri nelegale, pentru
următoarele motive:
– toată procedura şi toate hotărârile sunt greşite întrucât nu
respectă prevederile art.261 şi 281 Cod pr.civilă, prin aceea că instanţa nu
a înregistrat concluziile scrise şi actele pe care, de altfel, le-a şi ignorat.
Pentru data când s-a amânat pronunţarea s-a făcut în fals menţiunea că
au lipsit părţile, iar în încheierea de îndreptare a erorii materiale s-a
menţionat că ea este atacabilă cu recurs, deşi pe hotărârea iniţială se
prevăzuse dreptul la apel;
– procesul nu a avut un caracter echitabil prin aceea că, deşi
pentru reclamantă s-a luat măsura să fie strigată cauza după ora 12, la
termenul din 9 mai 2007 strigarea s-a făcut la ora 1115, când apărătorul
pârâtei-apelante nu era în sală şi nici nu s-au comunicat actele deja
depuse la dosar, refuzându-se şi administrarea probelor solicitate prin
cererea de chemare în garanţie;
– în mod greşit a fost respinsă cererea de recuzare,
urmărindu-se să fie apărate interesele reclamantei şi nu s-a comunicat
părţilor modul de soluţionare a acesteia;
– hotărârea este motivată sumar şi greşit, arătându-se că
acţiunea este nepatrimonială, deşi nulitatea duce la anularea actului cu
consecinţe patrimoniale;
– nu se arată care este vinovăţia materială sau procesuală a
pârâtei-apelante prin aceea că cealaltă pârâtă nu a fost reprezentată în
mod legal şi astfel se ajunge la prejudicierea cu circa două miliarde lei a
locatarei;
– au fost interpretate greşit disp.art.60 din Codul de procedură
civilă, deşi pârâta s-ar putea îndrepta împotriva persoanelor chemate în
această calitate, care datorau o garanţie chiar dacă nu în despăgubiri.
Examinând criticile formulate s-a constatat că ele sunt
nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
În privinţa încălcării dispoziţiilor procedurale prevăzute de
art.261 Cod pr.civilă, urmează a se observa, în principal, că ele nu există,
iar pentru art.281 din acelaşi cod, nu sunt de natură să afecteze interesele
părţilor.
Potrivit art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, actele
îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule „numai
dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura
decât prin anularea lor”.
Astfel, se pretinde că nu s-au înregistrat concluziile scrise
depuse de pârâta apelantă, concluzii ce se află la filele 83-85 şi care poartă
primirea instanţei. Aceste concluzii sunt însoţite şi de documente ce au
fost depuse de către parte, după rămânerea în pronunţare, cu toate
consecinţele valorificării probelor depuse în această fază procesuală.
Procesul verbal de şedinţă din 16 mai 2007, ce constituie
practicaua sentinţei criticate, s-a încheiat ca efect al amânării pronunţării
asupra cauzei din şedinţa din 9 mai 2007, unde, pe mai bine de 3 pagini,
s-au consemnat toate susţinerile părţilor şi probele la care acestea au
făcut trimitere (f.77, 78).
Amânarea de pronunţare s-a făcut în condiţiile art.260 din
Codul de procedură civilă şi la termenul astfel acordat părţile nu participă
la deliberare, aşa încât nu se poate reţine existenţa unei vătămări prin
menţiunea făcută cu această ocazie.
Este adevărat că potrivit art. 281 alin.3 Cod pr.civilă,
încheierile de îndreptare a erorii materiale se supun aceloraşi căi de atac
ca şi hotărârile la care se referă.
Căile de atac sunt cele prevăzute de lege şi ele nu pot fi
modificate de către instanţă, aşa încât menţionarea din eroare că
încheierea pronunţată în temeiul art.281 Cod pr.civilă este atacabilă cu
recurs şi nu cu apel, nu a fost de natură a vătăma în vreun fel drepturile
părţii. Nimic nu se opune ca aceasta să formuleze, sub acest aspect, o
cerere de îndreptare.
Nu există la dosarul cauzei nici o dovadă din care să rezulte
solicitarea de către această pârâtă şi încuviinţarea ei de către instanţă de a
striga pricina la o anumită oră, aşa încât nu se poate reţine că dezbaterile
ce au avut loc la ora 1115 au fost de natură a-i nesocoti drepturi
procedurale.
Protejarea acestor drepturi de către instanţă se face în
condiţiile în care părţile le exercită aşa cum impun prevederile art.129 cu
respectarea dispoziţiilor art.723 Cod pr.civilă.
Instanţa este datoare să comunice părţilor copii de pe
înscrisurile depuse de adversarii acestora la dosar, iar neîndeplinirea
acestei obligaţii poate atrage sancţiuni asupra hotărârii pronunţate în
măsura în care se dovedeşte că astfel s-a suferit o vătămare. Mai mult
chiar, neregularitatea însă se acoperă dacă nu a fost invocată în condiţiile
art.108 alin.3 Cod pr.civilă, al prima zi de înfăţişare ce a urmat.
Apelanta nu arată care sunt înscrisurile ce nu i s-au
comunicat, când a solicitat o astfel de comunicare şi care este vătămarea
încercată prin neefectuarea ei.
În aceste condiţii şi susţinerea trebuie privită ca nefondată.
În măsura în care cererea de chemare în garanţie este privită
ca inadmisibilă şi instanţa se pronunţă în condiţiile art.137 Cod pr.civilă
asupra acestei excepţii, este inutil să se administreze probe cu privire la
fond.
Este adevărat că pronunţarea s-a făcut cu ocazia hotărârii
finale, însă nimic nu împiedica instanţa ca în măsura în care aprecia
neincidentă în cauză una din excepţiile dirimante ce priveau chemarea în
garanţie, să acorde termen (în urma unei repuneri pe rol sau unei
disjungeri) pentru administrarea probelor necesare.
Susţinerile privind greşita respingere a cererii de recuzare se
situează în afara normelor procedurale şi a motivelor expres indicate de
art.27 din Codul de procedură civilă şi, de altfel, sunt nedovedite şi nu
pot fi primite faţă de considerentele de mai sus.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererilor de
chemare în garanţie, concluzia instanţei de fond este pe deplin întemeiată
şi ea poate fi susţinută şi de alte argumente ce se vor arăta în continuare.
Obiectul cererii formulată de parte, care ajunge să se reflecte
într-o dispoziţie a instanţei, trebuie să fie posibil.
Prin chemarea în garanţie s-a cerut ca persoanele pe care le
privea cererea să garanteze legalitatea şi temeinicia actelor juridice. Aceste
persoane fizice nu puteau fi obligate la o astfel de garanţie pentru că nu
aveau o astfel de capacitate. Ar fi însemnat ca în sarcina lor să se
stabilească o obligaţie imposibil de executat.
Dincolo de acest aspect se impune a se observa că cele două
persoane fizice, menţionate în contractul de locaţiune ca reprezentante
ale locatorului, nu au participat ambele la încheierea convenţiei. Că
potrivit art.72 din Legea nr.31/1990 administratorii au drepturile şi
obligaţiile stabilite în contractul de mandat, aşa cum de altfel se prevede
şi în art.36 din Decretul nr.31/1954.
Este de principiu că, în materia mandatului, între mandatari şi
terţi nu se nasc raporturi juridice (art.1545 Cod civil) şi mandatarul nu
răspunde faţă de terţi nici chiar pentru acte excesive, în măsura în care
terţul avea posibilitatea să cunoască aceasta.
Pentru considerente ce se vor arăta în continuare se impune a
se reţine că pârâta apelantă – terţ în contractul de mandat – avea datoria
să cunoască condiţiile în care putea fi încheiat contractul de locaţiune în
mod valabil.
Soluţia instanţei de fond şi aplicarea sancţiunii nulităţii
absolute nu a fost consecinţa aprecierii că reprezentantul locatorului nu
avea această calitate. Concluzia este întemeiată pe considerentul că
acordului exprimat de locator îi lipsea o condiţie prealabilă, dar imperativ
prevăzută de lege, şi în absenţa acesteia el nu poate fi considerat valabil.
valorile mobiliare, serviciile financiare şi pieţele reglementate, închirierile
de active corporale pentru o perioadă mai mare de 1 an, a căror valoare
individuală depăşeşte 20% din valoarea totalului activelor imobilizate nu
se poate face fără aprobarea prealabilă a adunării generale extraordinare a
acţionarilor.
Aşadar, cum reclamanta se afla printre societăţile cărora le
sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, dovadă ce rezultă din înscrisul de
la fila 28 (la data de 1 ianuarie 2003 era listată la bursă), ea nu putea
încheia în mod valabil un contract de închiriere de natura celui a cărui
nulitate s-a solicitat a se constata.
Acest contract privea o perioadă mai mare de un an, dovadă
fiind faptul că el s-a derulat începând cu 23 septembrie 2003 şi până în
prezent, iar valoarea celor 800 m. închiriaţi depăşeşte procentul de 20%
(fila 23) aspect, de altfel, necontestat.
A cunoaşte situaţia cocontractantului într-o astfel de
convenţie, respectiv a reglementărilor juridice ce i se aplică pentru
încheierea acesteia, este o diligenţă minimă pe care pârâta-apelantă
trebuia să o manifeste.
În concluzie, problema de esenţă în cauza de faţă este aceea
că locaţiunea încheiată între părţi nesocoteşte o dispoziţie expresă şi
imperativă a legii, dispoziţie pe care părţile aveau datoria să o cunoască şi
a cărei consecinţă nu poate fi decât nulitatea actului juridic astfel încheiat.
Legea recunoaşte în alin.3 a art.115 legitimare procesuală şi în
patrimoniul acţionarilor, înţelegând să prezume interesul acestora, calitate
pe care atât reclamantul cât şi intervenientul o aveau la data învestirii
instanţei, dovada în acest sens aflându-se la fila 8.
Acţiunea în constatarea nulităţii unei convenţii este o acţiune
patrimonială, dar nu evaluabilă în bani, chiar dacă desfiinţarea înţelegerii
poate produce consecinţe evaluabile în bani.
Acest aspect, implicit semnalat în motivele de apel, nu este de
natură a influenţa în nici un fel rezolvarea problemei ce a revenit
instanţei de fond şi anume aceea a sancţiunii ce urmează a-i fi aplicată
unui contract care, la data când s-a încheiat, a nesocotit prevederile
imperative ale art.115 alin.2 din OUG nr.28/2002.
Pentru toate aceste considerente se apreciază că apelul este
nefondat şi, în baza art.296 Cod pr.civilă, urmează a fi respins, făcându-
se şi aplicarea disp.art.274 Cod pr.civilă.
