CONTRACT DE VÂNZARE – CUMPARARE CU UZUFRUCT VIAGER
EVACUARE
Art. 1169 Cod Civil
Art. 969, art.977, art.978 Cod Civil
Art. 1169 Cod Civil reglementeaza obligatia partii de a face dovada sustinerilor sale.
Potrivit art. 969 alin. 1 Cod Civil, conventiile legal facute au putere de lege între partile contractante, interpretarea contractelor urmând a se face conform art. 977 Cod Civil dupa intentia comuna a partilor contractante iar când o clauza este primitoare de doua întelesuri, ea se interpreteaza în sensul ca poate avea un efect, astfel cum prevede art. 978 Cod Civil.
Prin contractul de vânzare – cumparare vânzatorul si-a rezervat dreptul de uzufruct viager, iar contractul are inserata mentiunea privind stapânirea de drept si de fapt a imobilului de catre cumparatori, clauze care în aparenta se contrazic, dar legea nu interzice partilor sa stipuleze faptul ca folosinta uzufructuarului nu ar fi una exclusiva. Nu se poate retine eroarea cu privire la continutul contractului, având în vedere relatiile apropiate între parti la acea data si deci, vointa partilor la încheierea contractului de vânzare cumparare, a fost aceea de a transmite dreptul de proprietate în favoarea cumparatorilor, însa de a-si pastra amândoi beneficiul posesiei si folosintei, vânzatorul prin uzufructul viager, iar cumparatoarea prin dreptul de stapânire de fapt, ambele acordate prin act autentic, incidente fiind dispozitiile art. 969 si art. 977 Cod Civil.
DECIZIA CIVILA NR. 4911/R/2012
Pronuntata la data de 13 noiembrie 2012
Prin sentinta civila nr. 7139/15.06.2011 pronuntata de J. O. s-a respins ca nefondata actiunea civila formulata de reclamantul I. G. în contradictoriu cu pârâta B. M., s-a respins ca nefondata actiunea reconventionala formulata de pârâta-reclamanta reconventionala B. M. în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconventional I. Gheorghe.
În dosarul conexat nr.10654/271/2009 al J. O., s-a respins ca nefondata actiunea civila formulata de reclamantul I. G. în contradictoriu cu pârâtele B. M. si I. G. (fosta I.), fara cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre instanta de fond a retinut urmatoarele:
În fapt, prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr.2160 în 31.05.1999 la B. N. P. D. si V. (f.17), reclamantul I. G., personal si în calitate de mandatar al fostei sotii I. G., a vândut pârâtei B. M. apartamentul nr.15 situat în O., strada T. nr.33, bl.B58, judetul B., înscris în CF nr.40357 O. cu nr.topo.5049/83/15, cu pretul total de 75.000.0000 lei vechi.
Potrivit contractului, reclamantul-vânzator si-a rezervat dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului vândut.
Dreptul de proprietate al pârâtei a fost înscris în CF nr.40357 O. sub B4, iar dreptul de uzufruct viager al reclamantului a fost înscris sub C8 (f.6).
Prin ac?iunile conexate formulate, reclamantul a solicitat sa se constate nulitatea absoluta a acestui contract de vânzare-cumparare, invocând cauza imorala si ilicita si pretul neserios, precum ?i evacuarea pârâtei din imobil, iar pârâta B. M., pe cale reconven?ionala, a solicitat sa se constate nulitatea absoluta par?iala a acestui contract de vânzare-cumparare sub aspectul clauzei privind uzufructul viager, invocând ca motive de nulitate lipsa consimtamântului si lipsa cauzei.
Coroborând materialul probator administrat în cauza, instan?a a respins ca neîntemeiate pretentiile partilor.
Astfel, reclamantul a invocat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr.2160 în 31.05.1999 la notarul public, motivând ca a fost încheiat pentru o cauza imorala si ilicita, cât si pentru faptul ca pretul nu este serios si în realitate nu a fost achitat.
Din constructia juridica a motivelor invocate de reclamant în justificarea cauzei ilicite, se constata ca acesta face referire la doua aspecte: relatia de concubinaj cu pârâta B.M si faptul ca, fiind cercetat pentru fals si înselaciune, a convenit cu aceasta sa treaca apartamentul (detinut în coproprietate cu fosta sotie I. G.) pe numele pârâtei, în eventualitatea ca va fi obligat la despagubiri în dosarul penal. Astfel, la data de 31.05.1999, când s-a emis rechizitoriul în dosarul penal (f.10-15 dosar conexat), a încheiat acest contract de vânzare-cumparare.
Fiind evident ca reclamantul invoca propria culpa prin încalcarea normelor legale – afirma ca a încheiat contractul pentru a-si sustrage apartamentul din patrimoniu, în ipoteza în care ar fi fost obligat la despagubiri în dosarul penal -, pretentiilor acestuia nu li se poate da eficienta, fiind aplicabila regula „nemo auditur propriam turpitudiniem allegans”, situatie în care restituirea prestatiei nu este permisa.
Aplicarea acestei reguli reprezinta de fapt o sanctiune civila ce consta în nerecunoasterea accesului la justitie, pe calea actiunii în restituire, a partii vinovate de ilicitul conventiei, care astfel, este lipsita de protectia conferita de drept.
Este si situatia de speta, astfel ca instanta a respins argumentele reclamantului în considerarea acestui principiu de drept.
În privinta relatiei de concubinaj existenta între reclamant si pârâta B. M., instanta a retinut ca în cauza nu s-a depus nicio proba din care sa rezulta ca acest aspect al relatiei a fost determinant în încheierea contractului de vânzare-cumparare.
Un argument în acest sens este si faptul ca reclamantul a semnat acest contract personal si în calitate de mandatar al fostei sotii I. G., în baza procurii autentificate sub nr.571 în 20.05.1999 la B. N. P. B. L..
În ceea ce prive?te motivul de nulitate absoluta a contractului vizând pretul neserios, instanta a apreciat ca sus?inerile reclamantului nu pot fi primite întrucât seriozitatea pre?ului nu presupune o echivalen?a exacta a contraprestatiei pentru care este platit, echivalen?a fiind relativa întrucât se raporteaza nu numai la valoarea lucrului vândut, dar ?i la subiectivismul par?ilor, acestea fiind libere sa determine pre?ul sub (sau peste) valoarea lucrului.
Mai mult, seriozitatea pre?ului vizeaza realitatea acestuia în sensul de a nu fi fictiv ori atât de dispropor?ionat în raport de contrapresta?ia pentru care este datorat încât sa fie considerat ca ?i inexistent.
În doctrina s-a statuat ca pre?ul dintr-un contract este unul neserios, derizoriu, atunci când este atât de neînsemnat încât obliga?ia asumata de cumparator este practic inexistenta, iar cauza imediata a contractului de vânzare-cumparare nu poate fi identificata.
Seriozitatea fiind o chestiune de fapt este lasata la aprecierea instan?ei.
În spe?a, instanta a apreciat ca nu se poate considera ca pre?ul de vânzare al bunului în anul 1999, de 75.000.000 lei vechi, este o presta?ie inexistenta pentru cumparator.
În ceea ce priveste sustinerea reclamantului în sensul ca nu s-ar fi platit în realitate pretul prevazut în contract, cel de 75.000.000 lei vechi, instanta a retinut ca nu s-a probat în vreun fel aceasta sustinere. Mai mult, analizând contractul autentificat de vânzare-cumparare (f.17), rezulta ca pretul a fost primit integral de catre reclamantul-vânzator în ziua autentificarii contractului de vânzare-cumparare.
În privinta pretentiilor pârâtei-reclamanta reconventionala B. M., se constata ca aceasta a solicitat constatarea nulitatii absolute partiale a contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr.2160 în 31.05.1999 sub aspectul clauzei privind uzufructul viager, invocând ca motive de nulitate lipsa consimtamântului si lipsa cauzei.
Cu privire la lipsa de consimtamânt, instanta a retinut ca pârâta-reclamanta reconventionala a invocat eroarea asupra naturii actului juridic încheiat, sustinând ca a avut o falsa reprezentare a realitatii. În situatia în care ar fi avut cunostinta ca vânzatorul îsi retine uzufructul viager, nu ar fi încheiat contractul de vânzare-cumparare pentru imobilul în litigiu.
Instanta a retinut ca eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio) este produsul neconcordantei involuntare dintre vointa reala interna, comuna, a partilor contractante si vointa exprimata în actul juridic. Prin urmare, este suficient ca una din partile contractante sa fi voit (vointa interna) un alt act juridic decât cel declarat, pentru ca acesta din urma sa poata fi caracterizat ca lipsit de consimtamânt si, ca atare, nul absolut.
Pârâta a invocat ca motiv de nulitate lipsa consimtamântului valabil, fara însa sa probeze în vreun fel vicierea consimtamântului la momentul încheierii contractului, care ar fi putut sa atraga anularea acestuia.
Instanta a retinut ca acest contract de vânzare-cumpararea cu uzufruct viager a fost încheiat în forma autentica, în fata notarului public, ceea ce presupune ca anterior semnarii actului, notarul public a citit partilor clauzele actului iar acestea au semnat în fata lui, fiecare parte având reprezentarea ca-si da consimtamântul potrivit celor convenite, iar vointa partilor de a încheia si semna actul respectiv a fost stabilita nemijlocit de notarul public.
Potrivit legii, actele autentificate fac deplina dovada pâna la înscrierea în fals în ceea ce priveste constatarile personale ale agentului instrumentator facute prin propriile simturi (ex propriis sensibus) în limita atributiilor conferite de lege si mentionate în încheierea de autentificare, precum: data si locul autentificarii, prezenta si identificarea partilor, consimtamântul si semnatura acestora.
Prin urmare, consimtamântul partilor la încheierea actului a fost constatat de notarul public si consemnat în încheierea de autentificare, facând dovada pâna la înscrierea în fals.
În schimb clauzele actului, respectiv declaratiile partilor din cuprinsul acestuia, fac dovada numai pâna la proba contrara, proba care însa nu a fost facuta în cauza de pârâta, careia îi revenea aceasta sarcina, potrivit art.1169 Cod civil.
Din analiza contractului rezulta ca par?ile au convenit ca reclamantul „î?i rezerva dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului” iar pârâta-reclamanta reconventionala intra în stapânirea de drept ?i de fapt a imobilului începând de azi, data autentificarii”.
Potrivit art.977 Cod civil, interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor contractante, iar nu dupa sensul literal al termenilor.
În virtutea acestui principiu ?i luând în considerare ca la momentul încheierii acestui contract par?ile erau în rela?ii apropiate – de prietenie ?i afec?iune reciproca, dupa cum rezulta atât din sus?inerile acestora, raspunsurile la interogatoriu (sub acest aspect prezinta relevan?a suplimentarea interogatoriului pârâtei) ?i probele testimoniale cu martorii R.G. si S. F.-V. (f.46, 54) instanta apreciaza ca voin?a acestora a fost în sensul de a transmite dreptul de proprietate asupra apartamentului în favoarea pârâtei, cu plata unui pret, însa de a-si pastra amândoi beneficiul posesiei ?i folosin?ei apartamentului, reclamantul prin uzufruct viager iar pârâta-reclamanta reconventionala prin dreptul de stapânire de fapt, acordat prin act autentic.
Instanta a apreciat ca la momentul încheierii contractului de vânzare cumparare, consimtamântul pârâtei a fost dat în deplina cunostinta de cauza a clauzelor conventiei ?i niciuna din par?i nu a fost în eroare cu privire la natura actului juridic care s-a încheiat, nefiind incident error in negotio care sa determine nulitatea absoluta a conventiei încheiata.
În privin?a lipsei cauzei, se constata ca pârâta-reclamanta reconventionala a invocat drept lipsa a cauzei actului juridic împrejurarea ca „reclamantul nu dore?te sa-?i execute contrapresta?ia: aceea de a-mi preda bunul cumparat”.
Sustinerile acesteia sunt vadit neîntemeiate, urmând a fi înlaturate, în condi?iile în care nulitatea presupune cauze contemporane încheierii actului si nu cauze ulterioare, iar pe de alta parte, sub aspectul situatiei de fapt, având în vedere ca pârâta a preluat posesia ?i folosin?a imobilului la data de 31.05.1999 (data încheierii contractului de vânzare-cumparare cu reclamantul), prin urmare în mod evident nu se poate pune în discutie neexecutarea contrapresta?iei constând în predarea bunului, aceasta obligatie fiind îndeplinita de reclamant la momentul încheierii contractului, împrejurare care de altfel a fost recunoscuta chiar de pârâta pe tot parcursul cauzei.
Pentru aceste motive, considerând îndeplinite conditiile de validitate cerute de lege pentru contractul de vânzare-cumparare, instanta a respins ca neîntemeiate pretentiile partilor privind constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare, respectiv a clauzei privind uzufructul viager.
În ceea ce priveste cererea reclamantului de evacuare a pârâtei din apartament în virtutea dreptului de uzufruct viager, instanta a retinut ca prin contractul de vânzare-cumparare încheiat între parti, s-a transmis în favoarea pârâtei atât nuda proprietate a imobilului, cât si dreptul de « stapânire de drept si de fapt » a acestuia.
În aceste conditii, retinând ca pârâta are un titlu valabil si legal pentru folosinta apartamentului, actiunea în evacuare a fost respinsa ca neîntemeiata.
În privin?a solicitarilor pârâtei I.I. G. (fosta I.), formulate prin înscrisurile depuse la dosar (f.32, 74), se constata ca instan?a i-a solicitat acesteia sa precizeze daca formuleaza cerere reconven?ionala pentru preten?ii proprii, în caz afirmativ sa arate în contradictoriu cu cine se judeca, preten?iile pe care le are ?i sa achite timbrajul aferent la valoare (f.80, 91), însa aceasta nu s-a conformat dispozitiilor instantei.
Oricum, în conditiile în care instanta a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr.2160 în 31.05.1999, este evident ca si pretentiile acesteia sunt neîntemeiate.
Fata de solutia pronuntata, în cauza nu s-a acordat cheltuieli de judecata.
Prin decizia civila nr. 35 din 2 februarie 2012, T. B. a respins ca nefondate apelurile civile introduse de apelantul I. G., si apelanta B. M., in contradictoriu cu intimata I. G., împotriva sentintei civile nr. 7139/15.06.2011 pronuntata de J.O., pe care o pastreaza în totalitate.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecata.
Examinând sentinta apelata prin prisma motivelor de apel cât si a celor de ordine publica, tribunalul a apreciat apelurile declarate ca fiind nefondate pentru urmatoarele considerente:
Prin contractul în litigiu, apelantul I. G. cu ocazia vânzarii imobilului si-a „rezervat un drept de uzufruct viager” asupra acestuia ,fiind însa inserata si o clauza contractuala ulterioara cum ca „cumparatoarea va intra în stapânirea de drept si de fapt a imobilului … începând de azi data autentificarii”. Aparent aceasta ultima clauza, ar contrazice clauza anterioara de constituire a dreptului de uzufruct viager, întrucât acesta fiind un drept real principal derivat, esentialmente temporar care confera titularului sau, numit uzufructuar, atributele de posesie si folosinta a bunului constituie un dezmembramânt a dreptului de proprietate, ar exclude posesia si folosinta concomitenta a bunului de catre nudul proprietar. Însa legea nu interzice partilor sa stipuleze contrar în sensul ca folosinta uzufructuarului nu este una exclusiva .
Nu se poate retine ca vreuna dintre parti ar fi fost în eroare cu privire la continutul actului, acesta reflectând vointa lor comuna existenta la momentul perfectarii lui. Partile se aflau în acel moment într-o relatie apropiata, fapt ce reiese din depozitiile testimoniale ale martorilor S. F.V. si R.G. coroborat cu plansele fotografice de la filele 60-65 dosar, iar problemele de natura penala ale apelantului I. G. le-au determinat sa încheie acel act.
Faptul ca în prezent dupa 10 ani de la perfectarea actului, motivatia care a fost determinanta la încheierea acestuia a disparut nu atrage nulitatea lui. Nulitatea intervine doar în cazul în care la încheierea actului juridic civil nu se respecta dispozitiile legale referitoare la conditiile de validitate ale actului juridic – indiferent ca sunt conditii de fond sau conditii de forma.
Fata de cele aratate nefiind probata existenta vreunui viciu de consimtamânt al nici uneia dintre partile contractante, acesta fiind valabil exprimat si în concordanta cu vointa lor reala de la acel moment , actul nefiind lipsit de cauza asa cum sustine apelanta B.M., întrucât în ceea ce o priveste dupa încheierea actului aceasta a devenit proprietara apartamentului si a intrat în stapânirea de fapt a acestuia, tribunalul în baza art.969 Cod Civil. potrivit caruia „conventiile legal facute au putere de lege între partile contractante” si a art.977 Cod Civil. „interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor contractante, iar nu dupa sensul literar al termenilor” tribunalul a respins ca nefondate ambele apeluri declarate în cauza.
Referitor la cheltuielile de judecata solicitate de catre apelanti, acestea nu au fost acordate, apelurile fiind respinse , iar în ceea ce o priveste pe intimata I. G., tribunalul a constat ca aceasta nu a solicitat cheltuieli de judecata în apel.
Împotriva acestei hotarâri, în termen legal a declarat recurs B. M. si I. G..
Prin motivele scrise si prin intermediul aparatorului sau recurenta B. M. a solicitat admiterea recursului sau, modificarea în parte a deciziei atacate si în consecinta admiterea apelului, în sensul admiterii cererii reconventionale, respectiv sa se constate nulitatea absoluta partiala a contractului de vânzare – cumparare autentificat sub nr. 2160 din 31 mai 1999, în ceea ce priveste clauza privind uzufructul viager, cu rectificarea înscrierii de sub C 8 din CF 40357 Oradea, în sensul radierii acestei înscrieri.
Prin motivele scrise, recurenta arata ca instanta de judecata a facut o gresita aplicare a legii, interpretând în mod eronat actul dedus judecatii si probele administrate în prezenta cauza ( art. 304 pct. 8 si 9 Cod procedura civila ).
Arata ca nu neaga ca a avut relatii apropiate cu reclamantul, dar ca aceste relatii s-ar fi încheiat cu mult timp înainte de încheierea contractului si ca în mod corect, a retinut instanta de judecata ca pretul pe care l-a achitat a fost un pret real si serios. Ori din moment ce a achitat un pret real si serios, este evident ca nu a fost de acord ca reclamantul sa-si retina uzufructul viager în conditiile în care relatiile apropiate dintre ei erau de mult terminate, iar reclamantul avea nevoie stringenta de bani datorita problemelor de natura penala pe care le avea.
Sustine ca contractul de vânzare cumparare este lovit de nulitate absoluta partiala, în sensul ca lipseste atât consimtamântul cât si cauza.
Astfel arata ca la data la care si-a exprimat consimtamântul în prezenta cauza, a fost în eroare asupra naturii actului juridic pe care l-a încheiat, având o falsa reprezentare a realitatii, deoarece a fost convinsa ca încheie un contract de vânzare – cumparare clar si simplu, fara nici un uzufruct viager. Învedereaza ca s-a aflat în eroare deoarece denumirea contractului este „contract de vânzare – cumparare” si nu „contract de vânzare – cumparare cu uzufruct viager”, partile din prezentul act sunt vânzator si cumparator si nu vânzator – uzufructuar, precum si faptul ca se mentioneaza în cuprinsul contractului ca, cumparatoarea va intra în stapânirea de fapt si de drept a imobilului „ azi, data autentificarii actului”.
În ceea ce priveste cauza, aceasta arata ca desi si-a îndeplinit prestatia de plata a pretului, vânzatorul nu doreste sa-si execute contraprestatia: aceea de a-i preda bunul cumparat. Ca urmare, exista situatia clasica a lipsei contraprestatiei în actele juridice reale: lipsa predarii bunului, ceea ce echivaleaza cu o lipsa a cauzei actului juridic.
Totodata arata ca vânzatorul din prezenta cauza era proprietar numai asupra unei cote din bunul imobil din litigiu, cealalta cota, fiind a fostei sotii a acestuia, ori vânzatorul a avut mandat de la fost sotie numai pentru a vinde cota ei, nu si pentru a-si retine uzufructul viager si asupra cotei acesteia.
În drept a invocat dispozitiile art. 304 pct. 8 si 9 Cod procedura civila.
Recurentul I. G., prin motivele scrise, si prin intermediul aparatorului sau a solicitat respingerea recursului si modificarea hotarârii atacate pentru motivul prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila si a admite cererea de evacuare a pârâtei B. M. din imobilul din litigiu.
Prin motivele de recurs arata ca a solicitat evacuarea numitei B. M. din imobil deoarece este titularul unui drept de uzufruct al acestui imobil.
Arata ca interpretarea instantei în sensul ca vointa partilor la încheierea contractului de vânzare – cumparare a fost aceea de a pastra amândoi beneficiul posesiei si folosintei apartamentului, conduce la ineficacitatea dreptului de uzufruct stabilit în favoarea sa. Totodata arata ca inserarea din cuprinsul contractului de vânzare – cumparare a frazei „ cumparatorul va intra în stapânirea de drept si de fapt a imobilului începând cu azi data autentificarii” trebuie interpretata în sensul ca cumparatoarea a preluat proprietatea apartamentului, dupa care dreptul de uzufruct revine uzufructuarului, fara a mai fi necesara aceasta mentiune.
Sustine ca intentia partilor nu a fost aceea ca si cumparatoarea sa, aiba un drept de folosinta asupra apartamentului.
În drept a invocat dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, 969, 977 si 978 Cod civil.
Examinând hotarârea atacata prin prisma motivelor invocate, cât si din oficiu instanta retine urmatoarele:
În mod corect si judicios instanta de apel a respins apelurile si a mentinut hotarârea pronuntata de instanta de fond, în sensul respingerii actiunii formulate de reclamantul I. G., cât si actiunea reconventionala formulata de pârâta – reclamanta – reconventionala B. M..
Prin contractul de vânzare – cumparare autentificat sub nr. 2160 din 31 mai 1999 la B. N. P. D. si V.( fila 17 dosar de foind), reclamantul I. G. personal si în calitate de mandatar al fostei sotii I. G., a vândut pârâtei B. M. apartamentul nr. 15, situat în O., str. T., nr. 33, bl. B 58, jud. B., înscris în CF nr. 40357 O., nr. topo 5049/83/15, cu pretul total de 75.000.000 lei vechi.
Totodata, potrivit contractului, reclamantul vânzator si-a rezervat dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului vândut, dar în acelasi timp, în cuprinsul contractului de vânzare – cumparare a fost inserata mentiunea „ cumparatoarea va intra în stapânirea de drept si de fapt a imobilului descris mai sus, începând azi, data autentificarii actului…”.
Fata de aceste mentiuni din cuprinsul contractului de vânzare – cumparare, în mod corect a retinut atât instanta de fond , cât si instanta de apel ca desi în aparenta aceste clauze s-ar contrazice, legea nu interzice partilor sa stipuleze faptul ca folosinta uzufructuarului nu ar fi una exclusiva.
Mai mult, dupa cum în mod judicios s-a apreciat de instantele de fond, nu se poate retine faptul ca vreuna din parti ar fi fost în eroare cu privire la continutul contractului, la momentul încheierii lui, având în vedere relatiile apropiate dintre parti din acea perioada, fapt ce rezulta, dupa cum s-a retinut si de instanta de apel din depozitiile martorilor S. F. V. si R. G., coroborat cu plansele fotografice de la filele 60-65 dosar instanta de fond, iar problemele de natura penala ale recurentului I. G. l-au determinat sa încheie acel act.
De precizat, ca sustinerile recurentei B. M., în sensul ca nu ar fi fost luate în considerare declaratiile martorilor R. M. si D. A. nu au relevanta, câta vreme acesti martori nu au afirmat faptul ca reclamantul nu a locuit niciodata în apartamentul din litigiu dupa cum gresit sustine recurenta. Astfel, martora R. M. ( fila 58 dosar fond) arata doar ca „ de câte ori au fost în vizita la pârâta în acest apartament de pe str. T., în acesta era doar pârâta si L., baiatul ei”, iar martorul D.A. ( fila 56 dosar fond) arata ca locuieste pe str. T. la doua blocuri distanta de blocul în care locuieste recurenta B., dar numai din anul 2006, în timp ce contractul de vânzare – cumparare a fost încheiat cu mult timp în urma, în anul 1999.
Faptul retinut si de instanta de apel, ca motivatia care a fost determinanta la încheierea contractului de vânzare – cumparare în prezent a disparut, nu poate conduce la anularea sau la constatarea nulitatii actului juridic respectiv, deoarece la data încheierii contractului au fost respectate toate conditiile de valabilitate ale acestuia.
Ca urmare, nu se poate retine ca la data la care si-a exprimat consimtamântul recurenta a fost în eroare asupra naturii actului juridic pe care l-a încheiat, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul contractului de vânzare – cumparare apare în mod clar si neechivoc, clauza prin care recurentul I. G., îsi rezerva dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului vândut.
Totodata neîntemeiate sunt si criticile recurentei B. în sensul ca actul ar fi lipsit de cauza, câta vreme, reclamantul I.G. nu si-ar fi executat contraprestatia, aceea de a-i preda bunul cumparat, deoarece, aceasta locuieste efectiv în apartamentul cumparat, de la data încheierii contractului de vânzare – cumparare, aspect necontestat de niciuna din parti si confirmat, chiar de martorii propusi de aceasta, respectiv D.A.( fila 56 dosar fond ) si R. M. ( fila 58 dosar fond ).
Si sustinerile recurentei B. referitoare la faptul ca reclamantul I. G. nu ar fi avut mandat din partea fostei sotii pentru a-si retine uzufructul viager si asupra cotei acesteia, sunt neîntemeiate câta vreme, acesta a avut mandatul cerut de lege pentru actul de dispozitie ( respectiv vânzare – cumparare a apartamentului ce a constituit bun comun al acestora.
Totodata, nici criticile recurentului I. G. nu sunt fondate, deoarece, dupa cum am aratat anterior si dupa cum au retinut si instantele de fond, în cuprinsul contractului de vânzare – cumparare este inserata mentiunea potrivit careia recurenta B. M. intra în stapânirea de drept si de fapt a imobilului la data autentificarii actului, ori potrivit art. 969 din vechiul Cod civil „ conventiile legal facute au putere de lege între partile contractante”, iar art. 977 din vechiul Cod civil „ interpretarea contractului se face dupa intentia comuna a partilor contractante si nu dupa sensul literar al termenilor”.
Ori, corect s-a retinut de instantele de fond ca vointa partilor la încheierea contractului de vânzare – cumparare a fost aceea de a transmite dreptul de proprietate asupra apartamentului în favoarea recurentei B. însa de a-si pastra amândoi beneficiul posesiei si folosintei apartamentului, reclamantul I. G. prin uzufructul viager si pârâta reclamanta reconventionala B. M., prin dreptul de stapânire de fapt acordat prin act autentic.
Fata de considerentele expuse, instanta a respins ca nefondate ambele recursuri, mentinându-se hotarârea atacata ca fiind legala si temeinica. Ca o consecinta a respingerii ambelor recursuri, nu s-au acordat cheltuieli de judecata.
