Contracte de credit bancar. Noţiunea de obiect principal al contractului. Jurisprudenţa

Domeniul: Litigii cu profesionişti. Aspecte de drept material

Contracte de credit bancar. Noţiunea de obiect principal al contractului. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în considerarea jurisprudenţei CJUE cu privire la comisionul de risc/administrare.

Referitor la noţiunea de „ obiect principal al contractului” CJUE a stabilit că prevederile contractuale care se circumscriu acestei noţiuni în sensul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13 trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale unui contract şi care îl caracterizează, iar clauzele care au un caracter accesoriu nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabi C 26/13).

În lumina acestor consideraţii în cazul unui contract de credit Bancar, Curtea, a apreciat că perceperea unor comisioane de risc/de administrare nu reprezintă prestaţii esenţiale în cadrul unui contract de credit bancar întrucât acest tip de convenţii pot exista chiar dacă nu sunt percepute aceste comisioane.

– Directiva 93/13 CEE articolului 4 alin. 2;

– Legea 93/200:

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR.1352 din 24.09.2015)

Prin Sentinţa civilă nr.451F/24.03.2015 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa – Secția Civilă în dosarul nr.2353/98/2014 s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanţii D. I. şi D. V. în contradictoriu cu SC V.R.SA, s-a constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute de art.5 pct.5.1 lit.a din convenţia de credit nr.0162813 din 06.10.2008 – condiţii speciale şi cele din secţiunea 3 pct.5 şi 6 din Condiţiile generale ale convenţiei, s-a constatat nulitatea absolută a acestor clauze, s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare, s-a constatat că reclamanţii nu datorează băncii suma de 7366.97 euro încasată cu titlu de comision de risc/administrare de la data 21.11.2011 şi până la înregistrarea prezentei acţiuni la instanţă – 03.11.2014, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în convenţia de credit nr.0162813 din 06.10.2008 – condiţii generale ale convenţiei la secţiunea 4 „Plăţi” și s-a respins ca neîntemeiată cererea de compensare.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele :

„În data de 06.10.2008 reclamanţii au încheiat cu pârâta Convenţia de Credit nr.0162813 în baza căreia banca le-a acordat un credit de nevoi personale în valoare de 68.000 CHF, pe o perioada de 228 luni, cu o dobândă curentă de 5,95 % pe an (DAE 8,45 %).

În ceea ce priveşte plata, conform secţiunii a 4-a din condiţiile generale de credit „orice plată efectuată în baza Convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în Condiţiile speciale şi/sau în condiţiile generale, conform scadenţarului, stabilind totodată şi suportarea riscului valutar.

Conform condiţiilor speciale ale convenţiei, la pct.5.1 lit.a, pentru acordarea creditului s-a prevăzut un comision de risc de 0.165% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, clauze în legătură cu acest comision de risc regăsindu-se şi în condiţiile generale ale convenţiei de credit, la secţiunea 3 pct.5 în care se arată că „pentru punerea la dispoziţie a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile Speciale.

Ulterior, prin adresa înregistrată sub nr.1147 din 28.09.2010, banca aducea la cunoştinţă împrumutaţilor principalele modificări ce urma să fie aduse contractului de credit, printre acestea fiind şi cea referitoare la comisionul de risc, care în considerarea prevederilor OUG nr.50/2010 urma să fie redenumit „comision de administrare credit”, urmând a fi datorat în continuare băncii, în aceeaşi valoare procentuală. Se mai menţiona că acest comision reprezintă costul pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către bancă prin punerea la dispoziţie a împrumutului.

Pct.6 al secţiunii 3 din condiţiile generale se referă la comisionul de administrare şi arată că „pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului acordat, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de părţi în baza convenţiei, Împrumutatul datorează Băncii un comision; modul de clacul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile Speciale.”

Contractului i-a fost ataşat un grafic de rambursare, în care părţile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutaţii erau obligaţi să o achite către bancă.

Pentru obţinerea acestui credit reclamanţii au garantat cu un imobil, situat în Slobozia, str. Primăverii, nr.14, compus din casa de locuit şi teren aferent în suprafaţă de 246 m.p., intabulat în C.F. nr.12036, având număr cadastral 2295/1 şi terenul în suprafaţă de 474 m.p., având număr cadastral 2295/2/2, înscris în cartea funciară nr.12125, banca constituind o ipotecă de prim rang asupra acestor imobile.

Pentru imobilele ipotecate este încheiat un contract de asigurare anual cu societatea de asigurări desemnată de către bancă.

Convenţia de credit reprezintă un contract de credit bancar, ale cărei clauze intră sub incidenţa Legii nr.193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, întrucât pârâta are calitatea de comerciant, iar împrumutaţii au calitatea de consumatori.

Dispoziţiile Legii nr.193/2000 transpun prevederile Directivei Consiliului European nr.93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit dispoziţiilor art.4 din Legea nr.193/2000 „(1) o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerate abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă acesta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei , cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului activ. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă , cu titlu de exemplu , clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată , pe de o parte , nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.

Pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, trebuie verificat dacă: clauza contractuală nu a fost negociată, clauza prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toţi factorii care au determinat încheierea contractului, precum şi alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Cu privire la primul capăt de cerere, privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar, instanţa reţine că potrivit prevederilor art.1584 cod civil 1864 (aplicabil în temeiul art. 3 si art. 102 din Legea 71/2011), obligația principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadență lucruri de același gen, aceeași cantitate si de aceeași calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plății.

Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda euro, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei (principiul nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil vechi ).

Contractul de credit în valută conţine, aşadar, un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv.

În cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezenţa niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul.

Pe de altă parte, reclamanţii invocă faptul că banca nu i-a informat în mod corect şi precis asupra produsului oferit însă această împrejurare nu poate fi reţinută deoarece din probele administrate, prin răspunsurile la interogatoriu date de reclamanţi, banca a dovedit că în ceea ce priveşte moneda în care se va acorda împrumutul, avantajele acesteia, dobânda şi condiţiile de garanţie, părţile au purtat discuţii, banca oferind relaţiile necesare pentru ca reclamanţii să-şi asume obligaţiile contractuale în cunoştinţă de cauză, sens în care au avut loc mai multe întâlniri tocmai pentru a da reclamanţilor posibilitatea prospectării pieţei şi evaluarea cât mai precisă a produsului oferit.

Astfel, în raport cu momentul încheierii contractului de credit şi cu percepţia consumatorului asupra “preţului contractului”, inclusiv din perspectiva posibilităţilor financiare de rambursare, ca urmare a negocierii contractului în această privinţă, nu se poate vorbi de un dezechilibru semnificativ în raport cu momentul încheierii contractului, pentru a fi în prezenţa unei clauze abuzive.

Pentru considerentele reţinute şi în raport de motivele invocate, instanţa apreciază că în speţă, clauza privitoare la riscul valutar nu are caracter abuziv.

Analizând în continuare clauzele care reglementează comisionul de risc şi cel de administrare, instanţa reţine din nou că alin.3 al art.4 din Legea nr.193/2000 instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.

De altfel, nici legea naţională şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul.

În acest sens, se constată că banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauza privind comisionul de risc sau de administrare, a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, conform art.4 alin.3 din Lege, prezumţia relativă instituită de lege nefiind răsturnată.

În aceste condiţii, se reţine că este vorba de un contract de credit preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorii nu au avut posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el.

Prin probele administrate, inclusiv interogatoriul luat reclamanţilor, pârâta a dovedit că a negociat şi a avut discuţii cu reclamanţii în privinţa cuantumului creditului, monedei în care să se acorde, dobânzii, condiţiilor de garanţie dar nu şi asupra comisionului de risc sau a celui de administrare.

În ceea ce priveşte clauza cuprinsa la art.5.1lit.a din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit nr.0162813/06.10.2008, privind comisionul de risc, redenumit ulterior comision de administrare, instanţa o apreciază ca fiind abuzivă şi pentru că această clauză este excesivă, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, se reţine că potrivit art.5.1 lit.a din condiţiile speciale comisionul de risc este de 0,165% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de credit iar în art.3.5 din condiţiile generale ale convenţiei se arată că pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în condiţiile speciale ale convenţiei. Pct.6 al secţiunii 3 din condiţiile generale se referă la comisionul de administrare şi arată că „pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului acordat, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de părţi în baza convenţiei, Împrumutatul datorează Băncii un comision; modul de clacul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile Speciale.”

Se constată că prin clauzele menţionate comisionul de risc/administrare nu este definit, consecinţa fiind aceea că nu se poate aprecia asupra motivaţiei perceperii acestuia în condiţiile în care acest comision se percepe lunar pe toata perioada de derulare a contractului de credit, iar împrumutaţii au garantat împrumutul acordat de bancă cu două imobile, banca constituind o ipotecă de prim rang asupra acestor imobile, pârâta obligându-i totodată pe împrumutaţi să încheie şi asigurare cu un asigurator agreat de bancă, fiind astfel acoperite toate riscurile de neplată.

Instanţa mai reţine şi că în convenţia de credit sunt prevăzute o serie de dobânzi penalizatoare, comisioane, penalităţi, garanţii şi asigurări, toate prevăzute în sarcina împrumutaţilor, care sunt menite să acopere riscul de neplată şi eventualul prejudiciul adus creditoarei.

În concluzie, având în vedere că prin aceste clauze s-a încălcat buna-credinţa prin stabilirea unui comision de risc/administrare în condiţiile în care creditul acordat este unul cu garanţie imobiliară, fiind încheiata şi o asigurare, riscurile fiind practic acoperite, precum şi faptul că s-a creat un dezechilibru semnificativ în ceea ce-i priveşte pe consumatori, comisionul de risc/administrare ridicându-se la o sumă considerabilă, fără o obligaţie corelativă din partea băncii, instanţa urmează să constate că clauza cuprinsa la art.5.1 lit.a din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit nr.0162813/06.10.2008 şi cea din secţiunea 3 pct.5 şi 6 din Condiţiile generale ale convenţiei reprezintă clauze abuzive, în sensul art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 şi, în baza prevederilor art.13 alin.1 din Legea nr.193/2000, va constata nulitatea acestor clauze.

În ceea ce priveşte constatarea sumei nedatorate ca urmare a anulării clauzei privind comisionul de risc, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, din analiza probelor administrate reţinând următoarele:

Cererea reclamanţilor are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenţia de credit având ca temei de drept Legea nr.193/2000. Constatarea caracterului abuziv are drept consecinţă juridică constatarea nulităţii absolute a acestora, acţiunea fiind imprescriptibilă extinctiv, iar capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc este prescriptibilă, însă dreptul la acţiune conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 ce se coroborează cu art. 2 din Legea nr. 193/2000 se naşte de la data constatării caracterului abuziv al clauzelor şi nu de la un moment anterior.

În acest sens este şi practica ÎCCJ care în Decizia nr. 2875/2013, dată în dosarul nr.105/99/2012, pronunţându-se asupra prescripţiei dreptului împrumutaţilor de a solicita restituirea sumelor încasate de bancă în baza clauzei privind comisionul de risc, declarată abuzivă, a reţinut că „Legea nr. 193/2000, care reprezintă transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/ CEE, nu prevede ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, dar dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică, iar regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative.”

Susţinerea pârâtei în ceea ce priveşte cererea de a solicita restituirea sumelor, conform căreia interesul protejat în cauză este un interes particular astfel că nulitatea care intervine este cea relativă, care se prescrie într-un termen de 3 ani de zile, în conformitate cu art. 3 din Dec. nr. 167/1958 este corectă din punct de vedere teoretic însă în cauză susţin excepţia invocată deoarece pârâta apreciază greşit momentul de la care se calculează acest termen.

Astfel, dreptul la acţiune al reclamanţilor având ca obiect restituirea prestaţiilor, în situaţia constatării nulităţii unui act juridic curge de la data constatării de instanţă a caracterului abuziv al clauzei şi al constatării nulităţii ei; dreptul la restituirea prestaţiilor, ca aplicaţie a repunerii părţilor în situaţia anterioară, nu poate curge înainte de a se fi constatat nulitatea clauzei, astfel că momentul încheierii contractului, data de 06.10.2008, nu are nicio relevanţă, reţinând că pe acest capăt de cerere nu a operat prescripţia.

Reţinând netemeinicia excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi având în vedere că finalitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, dând eficienţă principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum, instanţa va constata că reclamanţii nu datorează băncii suma de 7366.97 euro încasată cu titlu de comision de risc/administrare de la data de 06.10.2008 până la data înregistrării cauzei la instanţă 03.11.2014.

În ceea ce priveşte cuantumul sumei, deşi reclamanţii au solicitat în cererea lor suma de 7500 euro, faţă de graficul de rambursare depus, pentru perioada reţinută, suma încasată de pârâtă este de 7366,97 euro.

Relativ la cererea de compensare a acestei sume cu restul debitului de achitat, instanţa o apreciază ca neîntemeiată deoarece compensarea presupune existenţa a două creanţe certe, lichide şi exigibile iar în privinţa sumei pe care reclamanţii o datorează băncii se apreciază că aceasta nu este exigibilă, fiind afectată de termen, iar conform clauzelor contractuale, în caz de plată anticipată, banca percepând şi un comision.

În final, în temeiul art.6 din Legea nr.193/2000, instanţa reţine că clauzele prevăzute de art.5.1 lit. a din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit nr.0162813/06.10.2008, de secţiunea 3 pct.5 şi 6 din Condiţiile Generale ale Convenţiei de Credit sunt abuzive şi nu vor mai produce efecte asupra reclamanţilor. Interpretarea teleologica a textului duce la concluzia că, în măsura în care este posibil, contractul trebuie să rămână în fiinţă cu acordul consumatorilor, esenţială fiind doar înlăturarea părţii abuzive din acesta.

Pentru considerentele reţinute instanţa apreciază cererea reclamanţilor ca fiind întemeiată în parte, urmând să o admită şi să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art.5, pct.5.1 lit.a din convenţia de credit nr.0162813 din 06.10.2008 – condiţii speciale şi cele din secţiunea 3 pct.5 şi6 din Condiţiile generale ale convenţiei, constatând totodată şi nulitatea acestor clauze.

Va respinge ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare şi va constata că reclamanţii nu datorează băncii suma de 7366.97 euro încasată cu titlu de comision de risc/administrare de la data 06.10.2008 şi până la înregistrarea prezentei acţiuni la instanţă – 03.11.2014.

Va respinge ca neîntemeiată acţiunea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în convenţia de credit nr.0162813 din 06.10.2008 – condiţii generale ale convenţiei la secţiunea 4 „Plăţi” şi va respinge ca neîntemeiată cererea de compensare”.

II. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC V.R.SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii integrale a cererii de chemare în judecată.

În motivare s-a arătat că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizata in conformitate cu dispoziţiile art.4 al.6 din Legea nr.193/2000, instanța de fond neaplicând acest text de lege.

S-a susținut că prețul total al contractului de credit este dat de valoarea dobânzii anuale efective – DAE si la acest aspect trebuia sa se raporteze prima instanță in aplicarea dispoziţiilor art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

S-a apreciat că susţinerile conform carora apelanta – parata ar percepe doua costuri diferite pentru punerea la dispoziţie a creditului nu au nicio susţinere legala.

S-a indicat că nu se percep doua costuri, ci un singur cost, strict si clar delimitat in contract si anume DAE, cost prevăzut in termeni clari si inteligibil atat in convenţia de credit cat si in graficul de rambursare a creditului.

S-a învederat că alin.6 al art.4 din Legea nr.193/2000 excepteaza de la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale pe cele ce definesc obiectul principal al contractului si pe cele ce satisfac cerinţele de pret si piaţa, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil.

S-a precizat că acest text de lege transpune in legislaţia interna întocmai dispoziţia comunitara prevăzută la art.4 al.2 din Directiva nr.93/13/CE. Acest articol are in vedere 2 tipuri de clauze : cele referitoare la definirea obiectului contractului si cele referitoare la caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei.

In transpunerea in norma interna, cele doua categorii de clauze exceptate de la analizarea caracterului abuziv – cu condiţia sa fie clar exprimate – se regăsesc in cuprinsul al.6 al art.4 din Legea nr.193/2000, text ce conţine chiar menţiunea, pentru prima categorie de clauze ca fiind cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului.

S-a susținut că prevederile referitoare la comisionul de risc nu intra in aceasta prima categorie posibil exceptata de art.4 al.6, ci in categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerinţe de pret si de piaţa.

S-a menționat că acest comision de risc face parte din costul total al creditului, aspect ce rezulta fara putinta de tagada atat din prevederile art.2 pct.24 din OG nr.21/1992 – costul total al creditului pentru consummator – toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătură cu contractual de credit si care sunt cunoscute de creditor, cu excepţia taxelor notariale – cat si de prevederile art.3 lit.g si i din Directiva 2008/48/CE – g) – costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusive dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătură cu contractul de credit si care simt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale si i) – dobanda anuala efectiva insemna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent annual din valoarea totala a creditului.

S-a precizat că aceasta Directiva a fost transpusa in legislaţia naţionala prin adoptarea OUG nr.50/2010, ordonanţa ce cuprinde aceeaşi definiţie a costului creditului la art.7 pct.4.

S-a mai argumentat că la momentul incheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legala care sa interzică perceperea unui astfel de comision de către banca.

S-a arătat că contraprestatia băncii pentru dobanda si comisionul incasat (deci pentru costul creditului pe care il percepe) este chiar punerea la dispoziţia consumatorului a creditului acordat pentru o perioada de timp determinata.

S-a învederat că aceste comisioane percepute pentru acordarea unui credit determina, alaturi de dobanda curenta, dobanda anuala efectiva, iar in condiţiile special rezulta in mod clar atat valoarea dobânzii curente cat si valoarea DAE, diferenţa dintre cele doua valori ale dobânzii mentionate expres in condiţiile special ale convenţiei de credit fiind determinate de comisioanele percepute de banca.

S-a indicat că, atâta timp cat pentru punerea la dispoziţie a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobanda curenta, este evident ca plata comisionului de risc – ce determina, alaturi de alte comisioane, diferenţa dintre cele doua tipuri de dobânzi – reprezintă o parte din contraprestatia pentru acordarea imprumutului. De altfel acest lucru este specificat in cuprinsul art.3.5 din condiţiile generale.

S-a învederat că pentru serviciul de punere la dispoziţia consumatorului a unui credit de o anumita valoare pentru o anumita perioada de timp, banca are dreptul la contraprestatia acestuia ce consta in plata dobânzii anuale efective – DAE, iar valoarea DAE a fost prevăzută in mod expres in convenţia părtilor si nu a fost contestata niciodata.

S-a apreciat că împrejurarea ca banca a propus consumatorilor, iar aceştia au acceptat in mod expres, formula ca DAE sa fie constituita dintr-o dobanda curenta mai mica si o serie de comisioane nu inseamna ca nu exista o contraprestatie a băncii pentru comisioanele convenite si mentionate in convenţia de credit.

S-a mai susținut că modalitatea de formare a DAE tine de politica fiecărei banci, fiecare banca avand dreptul legal de a decide daca utilizeaza o dobanda curenta egala cu DAE, fara niciun comision, sau utilizeaza o dobanda curenta mai mica decât DAE, dobanda curenta la care se adauga alte comisioane.

S-a arătat că atata timp cat clauzele cu privire la comisioane au fost clar exprimate si nu au fost ascunse de banca, iar consumatorul a avut posibilitatea sa constate ca aceste comisioane fac parte din DAE, nu se pune problema lipsei contraprestatiei băncii.

S-a concluzionat că prevederile cu privire la comisionul de risc sunt clauze ce au calitatea de a satisfice cerinţele de pret si sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art.4 al.l din Legea nr.193/2000, fiind exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil.

S-a menționat că din modul de redactare al clauzei fata de care s-a solicitat controlul instantei de judecata, rezulta ca aceasta este exprimata intr-un limbaj uşor inteligibil, fiind clara si fara echivoc.

S-a susținut că, întrucât aceste prevederi clare si fara echivoc, exprimate in mod inteligibil, au fost cunoscute de intimatii reclamanţi de la momentul incheierii convenţiei de credit, rezulta ca aceste clauze referitoare la comisionul de risc sunt exceptate, conform art.4 al.6 din Legea nr.193/2000 raportat la art.4 al.2 din Directiva nr.93/13/CEE, de la controlul asupra caracterului abuziv din pesrpectiva art.4 al.l din Legea nr.193/2000, fiind clauze referitoare la preţul contractului, clar si inteligibil exprimate.

S-a menționat că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizata in conformitate cu dispoziţiile art.4 al.5 lit.b din Legea nr.193/2000, cat si in coroborare cu dispoziţiile art.l din Legea nr.193/2000, respectiv avandu-se in vedere “toti factorii care au stat la baza incheierii convenţiei”, dar si imprejurarea ca la data semnării convenţiei clauzele contractului erau clare si neechivoce pentru intimatii – reclamanţi.

S-a apreciat că prima instanță, in mod nelegal si netemeinic, nu a analizat in niciun fel susţinerea apelantei – parate in sensul ca intimatii – reclamanţi mai incheiasera anterior o convenţie de credit cu apelanta – parata si din acest aspect rezulta faptul ca aceştia aveau cunostinta de mecanismele bancare si erau la curent, obişnuiţi, informaţi in legătură cu clauzele contractelor de credit.

S-a indicat că trebuie amintit motivul pentru care intimatii – reclamanţi au accesat creditul de la parata, acesta fiind regăsit in mod expres in art.l lit.a din condiţiile speciale ale convenţiei de credit acoperire cheltuieli personale curente in scopul refinantarii unui credit anterior obtinut de la parata in suma de 42.000 EURO.

S-a precizat că suma acordata de apelanta – parata la momentul semnării convenţiei de credit a fost de 68000 EURO.

S-a susținut că acest aspect este de natura a dovedi ca intimatii – reclamanţi nu erau la primul contact cu o banca sau la primul contact cu realitatea juridica a unui contract de credit.

S-a apreciat că faptul că intimatii – reclamanţi au ales inca o data condiţiile de creditare oferite de SC V.R.SA (si nu alte institutii de credit de pe piaţa financiara), denota existenta unei negocieri intre parti in urma carora, scopul urmărit de către intimatii – reclamanţi a fost satisfacut in raport de interesele acestora de la acel moment.

S-a indicat că reclamanții au recunoscut la interogatoriu că au negociat toate clauzele contractuale cu pârâtă.

S-a învederat că :

-intimatii – reclamanţi au acceptat integral condiţiile creditului bancar oferit de apelanta – parata

-intimatii – reclamanţi nu si-au exprimat niciodata, la momentul semnării convenţiei de credit, poziţia contrara fata de articolele denigrate in prezenta acţiune

-intimatii – reclamanţi si-au urmărit propriul interes, in deplina cunostinta de cauza, facand toate eforturile in sensul incheierii convenţiei de credit astfel cum a fost semnata, intrucat doreau refinantarea, in condiţii mai avantajoase, a creditului anterior acordate de apelanta – parata

-intimatii – reclamanţi au ales in cunostinta de cauza creditul in EURO intrucat le permitea sa ia o suma mai mare drept imprumut.

S-a susținut că, din punctul de vedere al interesului intimaţilor – reclamanţi si al poziţiei lor de aprobare si acceptare totala, fara nicio rezerva, a convenţiilor de credit, se poate discuta in privinţa propriei turpitudini a acestora in promovarea unei astfel de acţiuni.

S-a învederat că intimatii – reclamanţi au urmărit in mod direct accesarea unei sume importante ca si credit, iar in acest scop au acceptat in mod expres sa semneze convenţia de credit cu apelanta parata.

S-a menționat că literatura de specialitate si practica juridica sunt unanime in a retine ca nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a obţine anularea unor clauze dintr- un contract semnat de acea persoana.

S-a apreciat că poziţia sustinuta de intimatii – reclamanţi in speţa de fata nu poate fi intrepretata decât in doua moduri:

-fie nu cunoşteau dispoziţiile legale – ceea ce este inadmisibil intrucat nimeni nu se poate apara susţinând ca nu cunoaşte legea

-fie ştiau foarte bine dispoziţiile legale si, in cunostinta de cauza, putem spune cu intentie directa, au incheiat convenţia de credit urmărind ulterior sa micşoreze costul creditului printr-o acţiune judiciara.

S-a precizat că normele juridice sunt edictate in vederea aplicarii lor, ele apar si actioneaza in anumite condiţii teritoriale, de timp si cu privire la categorii determinate de persoane.

S-a indicat că intimatii – reclamanţi trebuie sa cunoasca legile la momentul semnării convenţiei de credit, neputând fi făcută proba contrară întrucât nimeni nu poate invoca necunoașterea legii.

S-a arătat că trebuie luat în calcul că incheierea convenţiei de credit s-a făcut cunoscând pe deplin consecinţele juridice ale obligaţiilor asumate întrucât :

-apelanta – parata nu a detinut la momentul incheierii convenţiei de credit monopol asupra acordarii finantarii împrumutului pentru acoperire cheltuieli personale curente

-apelanta – parata nu i-a obligat in vreun fel pe intimatii – reclamanţi sa semneze convenţia de credit

-apelanta – parata nu a detinut nici la momentul apariţiei OUG 50/2010 monopol asupra creditului pentru acoperire cheltuieli personale curente

-intimatii – reclamanţi nu au formulat niciun punct de vedere contrar la articolele denigrate in prezenta acţiune, anterior sau cel mai târziu la momentul semnării convenţiei

-în ipoteza in care intimatii – reclamanţi nu agreau condiţiile contractuale, aveau libertatea de a se orienta către orice alta institutie de credit din piaţa pentru a incerca obţinerea sumei de bani necesara refinantarii.

S-a apreciat că, din faptul contrar, respectiv al inexistentei eforturilor intimatilor – reclamanţi de a obţine acest credit de la alte institutii de credit, rezulta doua concluzii logice :

-in primul rand condiţiile de creditare oferite de apelanta – parata reprezentau la acel moment cea mai buna soluţie contractuala din piaţa financiara

-in al doilea rand intimatii – reclamanţi nu au obtinut acord de creditare din partea unei alte institutii financiare.

S-a învederat că, știind foarte bine oferta de creditare a apelantei – parate si avand posibilitatea reala de a purta o negociere cu aceasta in privinţa condiţiilor contractuale, intimatii – reclamanţi au ales sa semneze convenţia de credit nr.0162813/6.10.2008.

S-a concluzionat că intimatii – reclamanţi au avut, de la momentul semnării convenţiei de credit, prefigurarea clara atat a prestatiei apelantei – parate, cat si a propriei contraprestatii pe parcursul derulării convenţiei.

S-a apreciat că prima instanță, in analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, trebuia sa încadreze intimatii – reclamanţi in categoria de consumatori medii, astfel cum aceasta sintagma este definita in legislaţie.

Plecând de la definiţia data de art.2 lit.m din Legea nr.363/2007 consumatorului mediu – consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent si precaut, tinand seama de factorii sociali, culturali si lingvistic, Legea nr 193/2000 reglementează in chiar primul sau articol categoria contractelor care fac obiect al legii respectiv orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fară echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Noţiunea de „consumator mediu” poate să fie avută în vedere şi în cadrul dreptului comunitar al concurenţei. În cauza Yves Rocher, Curtea de Justiţie a luat în considerare aşteptările unui consumator mediu, obişnuit informat, care este, în mod rezonabil, atent şi avizat, subliniind legătura existentă între asigurarea corectitudinii tranzacţiilor comerciale şi libera concurenţă.

S-a susținut că pot să fie aduse în atenţie mai multe hotărâri ale CEJ care au fost pronunţate în legătură cu aspecte ce privesc protecţia consumatorilor şi în cuprinsul cărora conotaţiile noţiunii de consumator sunt relevante, deopotrivă, pentru dreptul comunitar al afacerilor. Astfel, după cum reiese din hotărârile Curţii în cauzele Langguth (29 iunie 1995 C-456/93), Springenheide (16 iulie 1998 – C 210/1996 ) şi Darbo (4 aprilie 2000 – C 465/98 ), consumatorul la care se raportează prevederile legale comunitare prin care se urmăreşte informarea adecvată a acestuia este un consumator mediu, obişnuit informat, în mod rezonabil atent şi avizat.

S-a apreciat că, din prisma conţinutului raportului existent intre cele doua parti, intimatii – reclamanţi au fost foarte bine informaţi, foarte atenti si totodata avizaţi in realizarea actelor care le-au incheiat, cu atat mai mult cu cat anterior se aflasera in relaţii de creditare bancara cu apelanta – pârâtă.

În acest sens, s-a învederat :

-în primul rand, semnarea convenţiei anterioare de credit cu apelanta – parata, accesandu-se un credit in suma de 42000 EURO

-în al doilea rand, solicitarea de acordare a creditului a venit in mod exclusiv, liber, din partea intimatilor – reclamanţi

-în al treilea rand, prin creditul acordat de apelanta – parata s-a refinantat integral creditul anterior al intimatilor – reclamanţi

-în al patrulea rand, intimatii – reclamanţi au accesat un credit in moneda EURO la solicitarea lor expresa

-în al cincilea rand, creditul accesat de intimatii – reclamanţi a fost superior ca valoare creditului refinantat, astfel incat aceştia au obtinut sume suplimentare de utilizat in interes propriu

-în al şaselea rand, trebuie mentionat ca intimatilor – reclamanţi le-a fost inmanat planul de rambursare, inscris care face parte integranta din fiecare convenţie de credit si in continutul caruia in mod distinct este mentionata rubrica comision de risc.

S-a menționat că redactarea contractelor de credit ale SC V.R.SA a avut la baza Directiva 87/102/CE si ulterior Directiva 2008/48/CE.

S-a precizat că, potrivit dispoziţiilor regăsite in Capitolul V – denumit ”Informații și drepturi privind contractele de credit” din Directiva 2008/48/CE, respectiv dispoziţiile art.10 lit.g prevăd obligativitatea menţionării dobânzii anuale efective (DAE), precum si a valorii totale platibile de către consumator, calculate la momentul incheierii contractului.

S-a indicat că, în conformitate cu dispoziţiile directivei mai sus mentionate, atat valoarea totala cat si valoarea lunara de plata ce ar fi revenit clientului era regăsită in planul de rambursare, in cadrul acesteia fiind inclus alaturi de dobanda si comisionul de risc.

S-a învederat că includerea in preţul contractului atat a comisionului de risc, cat si a dobânzii, este in conformitate cu dispoziţiile art.3 lit.g din Directiva 2008/48/CE.

S-a mai susținut că interpretarea caracterului abuziv nu trebuie facuta doar din prisma dispoziţiilor art.4 al.l si 2 din Legea nr.193/2000, ci aceasta dispoziţie trebuie completata si cu cea regăsită la lit.b) din Anexa Legii nr.193/2000.

S-a menționat că pentru a incadra aceste clauze in continutul lit.b) din Anexa si deci pentru a retine caracterul abuziv al clauzelor, ar fi trebuit ca intimatii – reclamanţi “sa fi fost obligaţi” sa incheie convenţia de credit.

S-a precizat că această condiție nu este îndeplinită în cauză întrucât :

-intimatii – reclamanţi au fost cei care au contactat banca in scopul acordarii creditului

-apelanta – parata nu a impus intimatilor – reclamanţi aceasta varianta de creditare, ci ea a fost aleasa chiar de către aceştia

-apelanta – parata nu a impus valoarea sumele imprumutate, ci aceasta a fost aleasa de către intimatii – reclamanţi in raport cu nevoile din acel moment

-apelanta – parata nu a ales moneda (EURO), ci aceasta a fost aleasa de către intimatii – reclamanţi intrucat puteau accesa un credit de valoare mai mare

-apelanta – parata nu a ales durata in care poate fi rambursat creditul, ci tot intimatii – reclamanţi au optat pentru aceasta perioada intrucat posibilităţile lor financiare nu ar fi permis rambursarea intr-un termen mai scurt a sumei imprumutate.

S-a arătat că apelantei – parate V.R.SA ii revenea obligaţia de informare in cadrul contractului bancar, obligație ce a fost realizată, netrebuind insa a fi confundata cu o obligaţie de sfatuire, de consiliere a clientului.

S-a menționat că acest comision de risc este determinat matematic in expresie procentuala – 0,165% – aplicabil la soldul creditului, platibil lunar si determinabil aritmetic in suma fixa, astfel incat oricine stapaneste principiile de baza ale aritmeticii poate stabili cuantumul acestui comision, fiind exclusă din domeniul de aplicare a normelor de ordine publica privind clauzele abuzive in contractele de credit bancar, conform art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

S-a apreciat că prevederile privind comisionul de risc sunt prevăzute in mod clar si inteligibil, au fost cunoscute de intimatii – reclamanţi la momentul incheierii contractului de credit, au fost detaliate separat in graficul de rambursare ce reprezintă anexa la contract, astfel incat intimatii – reclamanţi au avut posibilitatea reala de a lua la cunoştinţa de toate condiţiile contractuale, cunoscând astfel toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor. In plus, acest comision se aplica la soldul creditului si nu la totalul sumei împrumutate, astfel că valoarea lui scade proporţional cu scaderea valorii creditului.

S-a concluzionat că prevederea inserata la art.5 lit.a nu creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părtilor, motiv pentru care, aceasta clauza nu poate fi considerate ca si abuziva.

S-a mai susținut că se confundă noțiunea de ”dezechilibru semnificativ”” in accepţiunea normelor comunitare, această noțiune fiind interpretată eronat de prima instanță.

S-a apreciat că debitorul băncii suportă preţul creditului compus din cele două componente ale acestuia (dobânda si comisioanele), iar apelantei – parate SC V.R.SA îi revine obligaţia remiterii sumei împrumutate, obligaţie îndeplinita prin virarea sumei in contul curent al intimatilor – reclamanţi.

S-a mai adăugat că banca are și obligația administrării împrumutului in toata perioada de contractare si altele evidentiate în dispoziţiile art.7.2 din condiţiile generale.

S-a menționat că trebuie să aibă prioritate definiția data ” dezechilibrului semnificativ” in cadrul Directivei, apelanta – parata virând integral suma de bani mentionata in contract in contul intimatilor – reclamanţi la momentul semnării convenţiei de credit.

S-a apreciat că obligaţia de restituire a preţului contractual, mentionata in planul de rambursare, pe parcursul a 19 ani nu poate fi confundata cu un dezechilibru semnificativ data fiind durata foarte mare de restituire si posibilele riscuri aferente neplăţii.

S-a mai precizat că nu se poate susţine ca exista un dezechilibru semificativ intre obligaţiile asumate de parti atata timp cat condiţiile contractuale si modalitatea de plata a preţului contractual erau evidentiate in mod clar si inteligibil.

S-a susținut că daca imprumutatii ar fi considerat ca plata comisionului de risc devine mult prea oneroasa raportat la costul creditului oferit de alte produse financiar bancare, ar fi putut sa contracteze un al mijloc de refinantare, ceea ce nu s-a intamplat.

S-a învederat că dezechilibrul contractual trebuie cercetat prin raportare la procentul lunar, la perioada lunga de timp pentru care s-a acordat creditul si nu in ultimul rand prin prisma faptului ca un contract de credit presupune o executare succesiva a prestaţiilor din partea intimatilor – reclamanţi, in timp ce prestatia apelantei – parate a fost o executare uno ictu, aspecte ce trebuie luate in considerare la aprecierea echilibrului prestaţiilor asumate prin contract.

S-a menționat că trebuie avute in vedere si caracteristicile contractului de credit, prin modul diferit de executare a obligaţiilor principale ale părtilor.

S-a argumentat că în timp ce apelanta – parata acorda imprumutul intr-o singura transa, la momentul incheierii contractului, intimatii – reclamanţi isi executa obligaţia de plata lunar, pe o perioada indelungata de timp, aspect ce impune anumite cheltuieli apelantei – parate in legătură cu tot ce inseamna administrarea contractului de credit pe perioada acordarii sale, cheltuieli ce se regăsesc in costul creditului sub forma anumitor comisioane a căror incasare nu poate aparea ca abuziva atata timp cat au fost clar exprimate si acceptate de intimatii – reclamanţi.

S-a arătat că din indicarea faptului ca acest comision de risc se plăteşte pentru punerea la dispoziţie a creditului si din includerea lui in valoarea DAE, rezulta ca el face parte din costul creditului, iar din indicarea expresa a cuantumului, a modului de calcul, al scadentei, al perioadei de calcul, face din aceasta clauza una clara si inteligibila.

S-a învederat că prevederile convenţiilor de credit încheiate de V.R.SA nu sunt identite, ci diferite intre ele, in raport de aptitudinea fiecărui client de a-si negocia clauzele unui contract.

S-a susținut că prima instanță, in mod netemeinic si nelegal, a retinut ca apelanta – parata nu a făcut dovada existentei unor condiţii diferite de cuantum si existenta a comisionului de risc in alte convenţii de credit. Tocmai acest aspect, in privinţa caruia apelanta – parata a administrat proba cu înscrisuri, arata posibilitatea de negociere existenta la nivelul apelantei parate cu potenţialii clienţi, solicitanti de credite bancare.

S-a indicat că prin aceste inscrisuri s-a dovedit ca orice client care a dorit negocierea conţinutului convenţiei de credit a avut posibilitatea efectiva de a realiza acest aspect. Per a contrario, acceptand in mod expres oferta apelantei – parate si semnând convenţia de credit rezulta ca intimatii – reclamanţi au fost interesati numai de obţinerea sumei de bani.

S-a apreciat că intimatii – reclamanţi au analizat continutul obligaţiilor contractuale, au cunoscut obligaţiile de plata si au acceptat in mod expres toate acestea prin semnarea convenţiei de credit.

S-a susținut că justețea acestei opinii rezultă și din faptul că nu exista nicio contraoferta din partea intimatilor – reclamanţi sau vreo obiectiune reala cel mai târziu la momentul incheierii convenţiei de credit.

S-a adăugat că intimații – reclamanți au recunoscut la interogatoriu că au făcut o comparație între ofertele diverselor bănci și au concluzionat că oferta pârâtei era cea mai bună din piața bancară.

Dat fiind diferentele substanţiale intre convenţiile de credit incheiate de apelanta – parata cu alte persoane fizice, s-a susținut că s-a făcut dovada posibilității reale a fiecărui client de a negocia continutul convenţiei de credit si clauzele convenţiei de credit.

S-a învederat că această probă este facută prin simpla comparare a convenţiei de credit incheiata de intimatii – reclamanţi cu urmatoarele convenţii de credit :

-in convenţia de credit nr.0147486/DZ/15.04.2008 pct.5 lit.a comision de risc 0,05%

-in convenţia de credit nr.0111084/30.07.2007 pct.5 lit.a comision de risc 0,1%

-in convenţia de credit nr.0161562/23.09.2008 pct.5 lit.a comision de aranjament neexistand niciun comision de risc.

S-a concluzionat că din aceste elemente rezulta doua concluzii importante :

-in primul rand, comisionul de risc a fost o clauza negociata intre părţile contractante sub aspectul existentei sale

-in al doilea rand, comisionul de risc a fost o clauza negociata intre părţile contractante sub aspectul cuantumului sau.

S-a argumentat că intimatilor – reclamanţi le-a fost prezentata oferta băncii, iar aceştia au fost satisfacuti de condiţiile propuse de banca, nesimtind nevoia unei negocieri sau a propunerii unei contraoferte. In aceste condiţii este evidenta eroarea intimatilor – reclamanţi in indicarea unui caracter nenegociat al convenţiei, fiind binecunoscut faptul ca in situatia contractelor comerciale, oferta urmata de acceptare pura si simpla, fara a se condiţiona in vreun fel semnarea contractului, reprezintă întrunirea acordului de voinţa al pârtilor contractante, acord de voinţa consfiintit prin semnarea convenţiei de credit.

S-a menționat că intimatii reclamanţi au acceptat in mod expres oferta băncii, semnând convenţia de credit, nu au solicitat băncii explicaţii in legătură cu clauzele contractuale si înţelesul lor, acest aspect demonstrând faptul că au inteles termenii utilizati si clauzele contractuale la momentul incheierii contractului.

S-a precizat că acceptarea ofertei de a contracta nu este o obligaţie, dupa cum nici propunerea unei contraoferte nu este o obligaţie, ci un drept pe care o parte il exercita sau nu, in funcţie de interesele sale la momentul precontractual.

S-a indicat că atata timp cat nu exista nici macar un inceput de proba scrisa din partea intimatilor – reclamanţi din care sa rezulte ca s-ar fi opus in vreun fel la acest comision de risc si atata timp cat s-a făcut dovada posibilităţii negocierii acestui comision de risc in alte cazuri similare (contracte de credit), a fost răsturnată prezumţia simpla instituita de art.4 al.2, fiind dovedit caracterul negociat al acestei clauze.

S-a mai adăugat că sumele solicitate de intimatii – reclamanţi nu au caracter cert, nefiind facuta dovada plaţii integrale a acestor sume către parata.

S-a mai susținut că este nelegală și soluţia de admitere a solicitării intimatilor – reclamanţi de a se constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

S-a învederat că urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor OUG nr.50/2010, SC V.R.SA a notificat fiecare client in vederea semnării actului adiţional, ce avea ca obiect adaptarea convenţiei la dispoziţiile OUG nr.50/2010.

S-a indicat că clienţii aveau posibilitatea refuzului actului adiţional prin comunicarea unei notificări către banca, însă intimatii – reclamanţi nu au refuzat semnarea actului adiţional si nu au comunicat băncii un punct de vedere contrar fata de prevederile acestuia.

S-a susținut că acest act adițional a intrat in vigoare in temeiul legii, aspect rezultat din chiar din continutul acestui inscris.

Pe fondul apariţiei Legii nr.288/2010, intimatii – reclamanţi aveau posibilitatea de a solicita revenirea la condiţiile iniţiale de creditare convenite de parti, însă nu au utilizat aceasta posibilitate legala.

S-a învederat că actul adiţional nr.1 prevedea, in favoarea intimatilor – reclamanţi, faptul ca DAE avea valoarea de 7,89% p.a., reprezentând o micşorare in termeni reali a costurilor creditului, avand in vedere ca prin convenţia iniţiala valoarea DAE era de 8,45% p.a.

S-a indicat că în cuprinsul actului adiţional se prevede plata de către intimatii – reclamanţi a unui singur comision si anume un comision de administrare credit in valoare de 0.165% pe luna.

S-a apreciat că este nelegală și soluţia de admitere a solicitării intimatilor – reclamanţi de a se constata că nu datoreaza băncii suma de 7366,97 EURO de la 21.11.2011 si pana la 3.11.2014.

S-a menționat că sunt invocate toate argumentele expuse anterior.

S-a adăugat că, in conformitate cu dispozițiile art.35 NCPC, acest capăt de cerere era inadmisibil intrucat intimatii – reclamanţi aveau posibilitatea de a cere realizarea dreptului si nu cererea de constatare a unui drept.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.969 si urm., art.1020, art.1021 si art.1025 Cod civil de la 1864, art.254 al.l NCPC, art.6 alin.l CEDO, art.21 si 24 din Constitutia României, art.4 al.5 lit.b si al.6, lit.b din Anexă din Legea nr.193/2000, art.2 pct.24 din OG nr.21/1992, art.3 lit.g si i din Directiva 2008/48/CE, art.7 pct.4 din OUG nr.50/2010, art.4 al.2 din Directiva nr.93/13/CEE, art.1 al.5 din Constitutia României, art.2 lit.m din Legea nr.363/2007, hotărârile CEJ în cauzele Langguth(29 iunie 1995 C-456/93), Springenheide (16 iulie 1998 – C 210/1996) şi Darbo (4 aprilie 2000 – C 465/98), art.263 si art.382 Cpc de la 1865, art.466 si urm. NCPC.

La data de 10.09.2015, prin Serviciul Registratură, intimații – reclamanți D. I. și D. V au depus la dosar o cerere prin care au solicitat respingerea apelului.

În motivare s-a arătat că apelanta – pârâtă le-a comunicat o adresă prin care a recunoscut debitul, astfel că apelul formulat a rămas fără obiect.

La cerere s-au atașat înscrisuri (f.28 – 29 dosar apel).

IV. În faza apelului nu s-au administrat probe noi.

V. Analizând apelul declarat, raportat la dispoziţiile art.479 – 480 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele :

1). Nu poate fi reținut motivul de apel referitor la incidența dispozițiilor art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

Trebuie observat că pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avute în vedere dispoziţiile Legii nr.193/2000, care transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE.

Instanţa naţională este obligată să interpreteze Legea nr.193/2000 în lumina textului şi a finalităţii directivei europene, ţinând cont şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

Potrivit art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului principal al contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Această prevedere din legislaţia comunitară a fost transpusă în art.4 al.6 din Legea nr.193/2000, care prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj usor inteligibil.

În jurisprudenţa CJUE s-a arătat că, termenii „obiect principal al contractului” şi „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, şi serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” care figurează la art.4 al.2 din Directiva 93/13, trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul acestei prevederi şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Totodată, Curtea Europeană de Justiţie a indicat că, fiind o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13, dispoziţiile art.4 al.2 trebuie interpretate strict (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Trebuie observat că în jurisprudenţa CJUE au fost formulate criterii pentru interpretarea noţiunilor prevăzute de art.4 al.2 din Directiva 93/13, care ţin seama tocmai de obiectivul propriu al Directivei şi anume cel care vizează obligarea statelor membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru a aprecia eventualul său caracter abuziv în scopul asigurării protecţiei care trebuie acordată consumatorului ca urmare a faptului că acesta se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Referitor la noţiunea de „obiect principal al contractului”, Curtea Europeană de Justiţie a statuat că prevederile contractuale care se circumscriu acestei noţiuni, în sensul art.4 al.2 din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale unui contract şi care, ca atare, îl caracterizează, iar clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului (cauza Matei, C143/13, cauza K. şi R., C-26/13).

Trebuie remarcat că instanţele naţionale sunt cele care apreciază, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectivele clauzele contestate constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (cauza Matei, C143/13).

Raportând aceste consideraţii din jurisprudenţa CJUE la situaţia din prezenta cauză, Curtea apreciază că nu fac parte din obiectul principal al convenției de credit nr.0162813/06.10.2008 comisioanele de risc / de administrare.

Trebuie obervat că un contract poate cuprinde clauze prin care sunt stabilite prestaţii esenţiale, care caracterizează contractul şi fără de care acesta nu ar putea să existe, dar şi clauze care au un caracter accesoriu, care nu sunt de esenţa raportului contractual.

Stabilirea caracterului esenţial sau accesoriu al unei clauze contractuale trebuie realizată în urma unei interpretări stricte întrucât chiar dispoziţiile art.4 al.2 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în acest mod, aşa cum rezultă din jurisprudenţa CJUE (cauza M., C143/13, cauza K.r şi Rabai, C-26/13).

În consecinţă, în cazul unui contract de credit bancar, sunt prestaţii esenţiale doar acelea în lipsa cărora nu s-ar mai putea considera că avem de a face cu o astfel de convenţie, aceasta nemaiputând exista în forma convenită de părţi.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că perceperea unor comisioane de risc / de administrare nu reprezintă prestaţii esenţiale în cadrul unui contract de credit bancar întrucât acest tip de convenţii pot exista chiar dacă nu sunt percepute aceste comisioane.

În acest sens, trebuie observat că tipurile de comisioane percepute sunt diferite de la o bancă la alta, astfel că nu se poate considera că un anumit tip de comision solicitat de o anumită bancă / anumite bănci caracterizează toate contractele de credit, din moment ce există alte bănci care nu percep acel tip de comison.

Mai mult, în cadrul contractelor încheiate de aceeaşi bancă, un tip de comision este perceput în anumite perioade de timp, nefiind solicitat clienţilor în alte perioade de timp.

În acest sens, apelanta – pârâtă a depus la dosar mai multe contracte de credit din care rezultă că a perceput comisioane de risc în diferite cuantumuri sau nu a solicitat unor clienți acest tip de comision.

Prin urmare, din moment ce nu toate băncile percep comisioane de risc / de administrare şi mai mult, chiar aceeaşi bancă nu solicită întotdeauna aceste tipuri de comisioane, rezultă că prestaţiile referitoare la comisioanele de risc / de administrare nu sunt esenţiale pentru un contract de credit bancar, astfel de convenţii putând să existe şi în lipsa unor clauze prin care se stabilesc aceste tipuri de prestaţii.

Împrejurarea că un contract de credit bancar are un caracter complex, fiind distinct de un simplu contract de împrumut nu poate conduce la altă concluzie.

Existenţa unor prestaţii (comisioane) suplimentare faţă de convenţia de împrumut este de natură să diferenţieze contractul de credit bancar de cel de împrumut.

Dar acest lucru nu înseamnă că toate prestaţiile (comisioanele) suplimentare sunt esenţiale pentru contractul de credit bancar şi că în lipsa acestora nu ar putea exista o astfel de convenție.

Aşa cum a fost argumentat mai sus, un contract de credit bancar poate fi încheiat chiar dacă o bancă nu percepe un comision de risc / de administrare.

Împrejurarea că aceste tipuri de comisioane sunt percepute în vederea punerii la dispoziție / restituirii creditului nu le transformă în prestaţii esenţiale.

Dimpotrivă, comisioanele care nu pot avea o existenţă de sine stătătoare, în sensul că nu pot fi contractate independent de prestaţiile esenţiale ale contractului de credit bancar, reprezintă prestaţii accesorii.

Or, comisioanele de risc / de administrare nu au o existenţă de sine stătătoare, nefiind posibil să existe un contract de credit bancar care să prevadă doar plata unor comisioane de risc / de administrare.

În consecinţă, Curtea apreciază că nu fac parte din obiectul principal al convenției de credit nr.0162813/06.10.2008 prestaţiile referitoare la comisioanele de risc / de administrare.

Referitor la a doua categorie de excluderi prevăzute de art.4 al.2 din Directiva 93/13, în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că această excepție are un domeniu de aplicare restrâns întrucât aprecierea nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (cauza Matei, C143/13, cauza K. şi R., C-26/13).

Clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor (cauza Matei, C143/13, cauza K. şi R., C-26/13).

În acest context, în jurisprudenţa CJUE s-a învederat că nu s-ar pune în discuţie caracterul adecvat al preţului faţă de serviciul furnizat atunci când se susţine faptul că nu se furnizează nicio prestaţie efectivă care să poată constitui contrapartida unui comision perceput, astfel că nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv (cauza Matei, C143/13, cauza K. şi R., C-26/13).

Curtea constată că aceasta este situaţia şi în speţă de faţă întrucât intimații – reclamanții pretind că nu beneficiează de nicio contraprestaţie din partea băncii în schimbul comisioanelor de risc / de administrare.

Trebuie observat că, din punctul de vedere al incidenţei celei de a doua categorii de excluderi prevăzute de art.4 al.2 din Directiva 93/13, nu prezintă relevanţă justeţea susţinerilor intimaților – reclamanți referitoare la lipsa contraprestaţiei băncii întrucât această problemă urmează a fi verificată de către Curtea atunci când va efectua controlul de fond al caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de risc / de administrare.

Prin urmare, nu se invocă o inadecvare a preţului faţă de serviciile furnizate, ci o lipsă totală a contraprestaţiei, astfel că nu este incidentă nici a doua categorie de excluderi prevăzute de art.4 al.2 din Directiva 93/13 şi art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

Împrejurarea că valoarea comisoanelor de risc / de administrare ar reprezenta remuneraţii pentru serviciile prestate de bancă, fiind incluse în costul total al creditului (DAE), este lipsită de relevanţă pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd aceste comisioane definesc „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, şi serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” întrucât, așa cum a fost menționat mai sus, intimații – reclamanți pretind că nu există un serviciu / bun care să fie furnizat de către apelanta – pârâtă și cu care să poată fi comparat cuantumul comisioanelor percepute.

Totodată, faptul că la momentul încheierii convenției de credit nu exista o dispoziție legală care să interzică perceperea unor comisioane de risc / administrare nu poate conduce la concluzia că prevederile contractuale care stabilesc aceste comisioane sunt excluse de la analiza caracterului abuziv în baza art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

Mai mult, așa cum rezultă din art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE și art.4 al.6 din Legea nr.193/2000, în situaţia în care clauza nu este definită, este neclară, echivocă sau exprimată într-un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Obligaţia de transparenţă presupune utilizarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, prezentând o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa şi posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Or, clauzele privind comisioanele de risc / de administrare nu sunt exprimate clar şi inteligibil în sensul art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE și art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

Din modul de redactare a acestor clauze rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziţie la creditului, situaţia fiind similară cu cea reglementată de art.3.1.1 din condiţiile generale cu privire la dobânda curentă, ceea ce induce ideea că pentru acelaşi serviciu al băncii (punerea la dispoziţie a creditului) se percep două costuri, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată clar şi inteligibil.

Simpla determinare a comisionului de risc sub forma unui procent din soldul creditului nu poate fi considerată o exprimare clară şi inteligibilă a clauzei referitoare la preţ întrucât scindarea preţului contractului în aceste componente conduce la concluzia că s-au avut în vedere raţiuni diferite de percepere a acestora, ce trebuie cunoscute de consumator la momentul perfectării convenţiei de credit.

Aşadar, în condiţiile inexistenţei unei reglementări clare şi neechivoce a clauzelor în discuţie, prima instanţă a apreciat în mod corect că este permisă analiza clauzelor referitoare la comisioanele de risc / de administrare din perspectiva caracterului abuziv.

În concluzie, Curtea apreciază că nu este întemeiată susținerea apelantei – pârâte potrivit căreia clauzele referitoare la comisioanele de risc / administrare nu pot fi supuse controlului caracterului abuziv, nefiind incidente excluderile prevăzute de dispoziţiile art.4 al.6 din Legea nr.193/2000 şi art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE.

2). Contrar opiniei apelantei – pârâte, Curtea constată că în mod corect a apreciat prima instanță că sunt abuzive clauzele prevăzute la art.5 pct.5.1 lit.a din convenţia de credit nr.0162813/06.10.2008 – condiţii speciale şi cele din secţiunea 3 pct.5 şi 6 din condiţiile generale ale convenţiei.

Pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avute în vedere dispoziţiile Legii nr.193/2000, care transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE.

Referitor la noţiunea de „clauză abuzivă”, art.3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În dreptul intern, art.4 al.1 din Legea nr.193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii :

i). clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul

ii). prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului

iii). nu este respectată cerinţa bunei – credinţe.

Prin urmare, pentru stabilirea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite toate cele trei condiţii enumerate mai sus.

Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere următoarele criterii stabilite în art.4 al.5 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.4 al.1 din Directiva 93/13/CEE) :

-natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului

-toţi factorii care au determinat încheierea contractului

-alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Curtea apreciază că sunt îndeplinite toate cele trei condiții pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.5 pct.5.1 lit.a din convenţia de credit nr.0162813/06.10.2008 – condiţii speciale şi cele din secţiunea 3 pct.5 şi 6 din condiţiile generale ale convenţiei.

i). În mod corect prima instanță a considerat că este îndeplinită prima condiție, nefiind negociate direct cu intimații – reclamanți clauzele constatate ca fiind abuzive.

Trebuie observat că, potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora, fiind necesară o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract, pentru a compensa dezechilibrul care există între consumator şi profesionist (cauzele C-168/051 E. M. M. C., C-40/08 Asturcom Telecomunicaciones SL, C-76/2010 Cauza Pohotovost’ s.r.o).

Conform art.4 al.2 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.3 al.2 din Directiva 93/13/CEE), o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale.

Totodată, art.4 al.3 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.3 al.2 din Directiva 93/13/CEE) instituie o prezumţie relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada contrară, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În art.3 din Normele din 16/02/2007 aprobate prin Ordinul ANPC nr.92/2007 (forma în vigoare la data încheierii contractului) a fost definit contractul preformulat ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

Aceasta este şi situaţia în prezenta cauza, fiind vorba de un contract de credit ale cărui clauze sunt standard preformulatede către bancă.

În acest sens, trebuie observat că apelanta – pârâtă a indicat în întâmpinarea depusă în fața primei instanțe și în cererea de apel că intimaților – reclamanți le-a fost prezentată oferta băncii, iar aceștia au fost satisfăcuți de condițiile propuse (f.48 dosar fond, f.15 dosar apel).

Prin urmare, convenția de credit conține clauze standard preformulate de către apelanta – pârâtă întrucât acestea au fost propuse de către bancă prin oferta comunicată intimaților – reclamanți.

În aceste condiții, conform art.4 al.3 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.3 al.2 din Directiva 93/13/CEE), operează prezumția relativă de lipsă a negocierii a clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive, care nu a fost răsturnată de apelanta – pârâtă.

Așa cum rezultă din interpretarea art.4 al.2 din Legea nr.193/200 (care transpune art.3 al.1 din Directiva 93/13/CEE), o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei.

Raportat la toate probele administrate și, conform art.4 al.5 lit.b din Legea n.r193/2000, la toți factorii care au determinat părțile să încheie contractul de credit, Curtea apreciază apelanta – pârâtă nu a dovedit faptul că intimaţii – reclamanţi au avut posibilitatea să influenteze conţinutul clauzelor constatate ca fiind abuzive şi nu doar să le accepte aşa cum au fost formulate de bancă sau să refuze încheierea contractului.

La conceperea clauzelor în discuție intimații – reclamanți nu au avut nicio posibilitate de influențare a conținutului acestora întrucât apelanta – pârâtă a redactat proiectul (oferta) de contract.

Contrar opiniei apelantei – pârâte, Curtea consideră că intimații – reclamanți nu au avut posibilitatea influențării naturii clauzelor nici în perioada ulterioară comunicării proiectului (ofertei) de contract și până la semnarea acestuia.

În acest sens, trebuie avut în vedere că la dosar nu a fost depusă nicio probă din care să rezulte că, în perioada precontractuală, intimaților – reclamanți le-a fost comunicat vreun mecanism prin care pot obține modificarea unor clauze contractuale.

Împrejurarea că intimații – reclamanți încheiaseră anterior un contract de credit cu SC V.R.SA nu poate conduce la concluzia că aceștia trebuiau să cunoască / să presupună care este mecanismul de negociere pe care banca îl aplică pentru perfectarea altor contracte de credit.

Prin urmare, nu există nicio probă din care să rezultă că apelanta – pârâtă le-a comunicat, în perioada precontractuală, intimaților – reclamanți mecanismul prin care pot obține modificarea unor clauze contractuale, astfel că aceștia au fost lipsiți de posibilitatea unei negocieri directe și efective a clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Împrejurarea că ar fi existat posibilitatea pentru consumator să ceară informaţii / de a se informa singur ori să facă o contraofertă nu echivalează cu o negociere directă și efectivă, atâta timp cât nu s-a făcut dovada că intimații – reclamanți au fost informații cu privire la posibilitatea și modalitatea în care trebuie formulată contraoferta.

Mai mult, apelanta – pârâtă nu a depus nicio probă din care să rezulte că o contraofertă cu privire la clauzele în discuție ar fi putut conduce efectiv la modificarea acestora în sensul dorit de intimații – reclamanți.

O concluzie contrară nu poate rezulta din faptul că anumiți clienți au încheiat contracte de credit care au un alt cuantum al comisioanelor de risc / administrare sau nu au astfel de comisioane întrucât la dosar nu a fost depusă nicio dovadă că acești clienți au putut să negocieze clauzele contractuale referitoare la comisioane și nu le-au acceptat așa cum au fost propuse de către bancă (f.68 – 81 dosar fond).

De altfel, Curtea apreciază că nu se poate face o comparație între convenția de credit încheiată de intimații – reclamanți și contractele de credit depuse la dosar de către apelanta – pârâtă pentru exemplificarea posibilităților de negociere întrucât există diferențe în ceea ce privește perioada de creditare și valoarea creditului.

Totodată, faptul că un consumator a ales o anumită bancă sau că dintre mai multe tipuri de credite l-a solicitat pe cel care corespundea cel mai bine nevoilor sale ori că fiecare contract conţine date specifice fiecărui client nu reprezintă o dovadă a negocierii în concret a clauzelor în discuţie, diferenţele nefiind determinate de procesul de negociere, ci de circumstanţele personale ale fiecărui client (venituri diferite, situaţii familiale diferite etc.).

Nu poate fi reținută susținerea apelantei – pârâte potrivit căreia intimații – reclamanți nu se aflau într-o situație de inferioritate din punct de vedere al experienței bancare.

Este greu de conceput cum se poate ca intimații – reclamanți, doar fiindcă au mai încheiat un alt contract de credit, să se afle pe o poziție de egalitate în ceea ce privește experiența bancară cu o bancă, care încheie zilnic astfel de convenții de credit.

Totodată, împrejurarea că un client a mai încheiat anterior un contract de credit nu poate constitui o dovadă că ar cunoaște mecanismele bancare și că ar fi obișnuit cu prevederile pe care le conțin aceste convenții.

Este total falsă susținerea apelantei – pârâte potrivit căreia intimații – reclamanți ar fi recunoscut că au negociat toate clauzele convenției de credit.

Așa cum rezultă din răspunsurile la interogatoriu (întrebările nr.3 și 5), intimații – reclamanți au indicat expres că nu au putut negocia clauzele contestate (f.103 – 108 dosar fond).

Nu poate fi reținută susținerea apelantei – pârâte potrivit căreia intimații – reclamanți ar invoca propria turpitudine prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, nu se poate susține că ar fi vorba de o turpitudine (culpă) a intimaților – reclamanți din moment ce aceștia s-au aflat într-o poziție de inferiorite în relația cu banca, iar această situație i-a determinat să accepte condiţiile redactate în prealabil de către apelanta – pârâtă.

În consecință, conform art.4 al.2 şi al.3 din Legea nr.193/2000, în favoarea consumatorului operează prezumţia relativă a lipsei de negociere a clauzelor contractuale, prezumţie ce nu a fost răsturnată de apelanta – pârâtă prin dovada contrară în sensul că intimaţii – reclamanţi ar fi avut, în concret, posibilitatea să modifice clauzele în discuţie şi nu doar să le accepte, aşa cum au fost formulate de bancă, sau să refuze să încheie contractul în forma propusă de apelanta – pârâtă.

ii). Contrar opiniei apelantei – pârâte, Curtea apreciază că este îndeplinită şi cea de a doua condiţie întrucât prin clauzele constatate ca fiind abuzive s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Aşa cum s-a stabilit în jurisprudenţa CJUE, în scopul aprecierii existenţei eventuale a unui dezechilibru semnificativ trebuie să se ţină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportat la toate circumstanţele care au însoţit încheierea acestui contract, precum şi la toate celelalte clauze ale acestuia (cauza Constructora Principado SA, C 226/12).

Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (cauza Constructora Principado SA, C 226/12).

Totodată, în cauza M. A. C415/11, CJUE a reţinut că „noţiunea „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive”.

Raportând aceste consideraţii din jurisprudenţa CJUE la situaţia din prezenta cauză, în primul rând, trebuie observat că, din art.3.5 din Condiţiile generale rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziţie la creditului.

După apariția OUG nr.50/2010, apelanta – pârâtă a dorit ca acest comision de risc să fie redenumit în comision de administrare.

Nicio altă prevedere contractuală din condiţiile generale sau din cele speciale nu oferă alte informaţii cu privire la destinaţia comisionului de risc / de administrare ori justificarea acestuia.

Din cuprinsul convenţiei de credit nu rezultă rolul, funcţiile sau criteriile de determinare a acestui comision, ce reprezintă el, ce riscuri este menit să acopere, în ce condiţii poate fi diminuat sau mărit, care este în concret serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision, în condiţiile în care pentru punerea la dispoziţie a creditului se percepe şi dobânda curentă (art.3.1.1 din condiţiile generale), ceea ce induce ideea că pentru acelaşi serviciu al băncii (punerea la dispoziţie a creditului) se percep două costuri, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată clar şi inteligibil.

Perceperea comisionului de risc / de administrare în mod definitiv, fără posibilitatea de restituire a acestuia la încheierea perioadei contractuale în condiţiile îndeplinirii întocmai de către împrumutaţi a obligaţiilor asumate, creează un dezechilibru semnificativ între obligaţiile contractuale, în detrimentul consumatorului, din moment ce returnarea împrumutului a fost deja garantată prin constituirea unor garanţii reale imobiliare asupra unor imobile, iar acoperirea riscurilor se face prin garanţii, nu prin perceperea de comisioane.

Mai mult, imobilele sunt asigurate pentru acoperirea tuturor riscurilor, iar poliţele de asigurare au fost cesionate în favoarea băncii, astfel încât banca se bucură de toate garanţiile materiale în vederea acoperirii unei eventuale neachitări a împrumutului (art.7 lit.d și e din condițiile generale ale convenției de credit).

Dezechilibrul este cu atât mai evident cu cât convenţia de creditare nu prevede posibilitatea restituirii comisionului de risc / de administrare, în totalitate sau doar parţial, în situaţia în care împrumutaţii îşi îndeplinesc întocmai obligaţiile asumate şi nu se produce niciun risc pe parcursul derulării contractelor de credit.

Argumentele apelantei – pârâte prin care încearcă o lămurire a motivelor perceperii comisionului de risc / de administrare, în sensul că prin stabilirea acestui comision s-a urmărit acoperirea cheltuielilor de administrare a creditului pe care este obligată să le suporte, nu pot fi primite câtă vreme acestea nu se regăsesc în convenţia de credit.

Susţinerile apelantei – pârâte cu privire la faptul că acest comision de risc / de administrare reprezintă un cost al creditului nu pot fi reţinute întrucât în contract nu există o explicare şi o justificare a acestuia.

Totodată, împrejurarea că există o modalitate diferită de executare a obligațiilor contractuale nu poate conduce la concluzia că nu ar exista un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților din moment ce, din cuprinsul convenției de credit, nu rezultă care este în concret serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision de risc / de administrare și că ar exista posibilitatea de restituire a acestuia la încheierea perioadei contractuale în condiţiile îndeplinirii întocmai de către împrumutaţi a obligaţiilor asumate.

În ceea ce priveşte transparenţa clauzelor referitoare la comisionul de risc / de administrare, așa cum a fost precizat mai sus, Curtea apreciază că acestea nu sunt clare şi inteligibile.

Din modul de redactare a acestor clauze referitoare la comisionul de risc / de administrare rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziţie la creditului, situaţia fiind similară cu cea reglementată de art.3.1.1 din condiţiile generale cu privire la dobânda curentă, ceea ce induce ideea că pentru acelaşi serviciu al băncii (punerea la dispoziţie a creditului) se percep două costuri, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată clar şi inteligibil.

Simpla determinare a comisionului de risc / de administrare sub forma unui procent din soldul creditului nu poate fi considerată o exprimare clară şi inteligibilă.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive de către prima instanță s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

iii). În ceea ce priveşte condiţia relei – credinţe, în cauza Constructora Principado SA, C 226/12 s-a reţinut că „pentru a şti dacă dezechilibrul este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă”, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale”.

Raportat la toate circumstanţele prezentei cauze, Curtea apreciază că nu existau premise ca apelanta – pârâtă să considere că intimații – reclamanți ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauzele contractuale constatate de prima instanță ca fiind abuzive.

În acest sens, nu se poate considera că apelanta – pârâtă a acționat corect și echitabil în relația cu intimații – reclamanți din moment ce a inserat în contractul de credit mai multe clauze prin care s-au încălcat prevederile Legii nr.193/2000 și ale Directivei 93/13/CEE.

Trebuie observat că acest contract de credit a fost redactat de apelanta – pârâtă, astfel că îi aparține responsabilitatea includerii acestor clauze constatate ca fiind abuzive.

O eventuală necunoaștere a dispozițiilor legale nu poate fi invocată în apărare, cu atât mai mult cu cât apelanta – pârâtă este un profesionist.

În ceea ce îi privește ce intimații – reclamanții, așa cum s-a arătat în jurisprudenţa CJUE, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora, fiind necesară o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract, pentru a compensa dezechilibrul care există între consumator şi profesionist (cauzele C-168/051 E. M. M. C., C-40/08 A. T. SL, C-76/2010 Cauza Pohotovost’ s.r.o).

În consecință, este îndeplinită și condiția existenței relei – credințe întrucât apelanta – pârâtă nu se putea aștepta în mod rezonabil ca intimații – reclamanți să accepte, în urma unei negocieri individuale, clauze contractuale care încalcă dispozițiile legale.

iv). Contrar opiniei apelantei – pârâte, în prezenta cauză nu prezintă nicio relevanță dacă intimații – reclamanți pot fi încadrați în categoria consumatorilor medii, astfel cum această sintagmă este definită în legislație.

Trebuie observat că în nicio prevedere din Legea nr.193/2000 nu se face referire la sintagma de ”consumator mediu”, ci la noțiunea de ”consumator”.

Prin urmare, pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr.193/2000 era suficient ca intimații – reclamanți să aibă calitatea de consumatori, fiind fără relevanță care era gradul de informare a acestora.

v). Împrejurarea că redactarea contractului de credit a avut la baza Directiva 87/102/CE și Directiva 2008/48/CE nu poate conduce la concluzia că ar putea fi încălcate dispozițiile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Trebuie observat că îndeplinirea obligației de a menționa în cuprinsului contractului de credit a dobânzii anuale efective (DAE) nu înseamnă automat că au fost respectate sau că nu mai trebuie respectate obligațiile reglementate de alte directive europene.

În consecință, pentru a se considera că dispozițiile unui contract de credit nu sunt abuzive trebuie respectate prevederile Directivei 93/13/CEE, nefiind suficientă doar indicarea dobânzii anuale efective (DAE).

v). Contrar opiniei apelantei – pârâte, Curtea apreciază că nu sunt aplicabile în speță dispozițiile lit.b din Anexa la Legea nr.193/2000.

Potrivit pct.1 lit.b din Anexa la Legea nr.193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Trebuie observat că intimații – reclamanți nu au susținut că nu au putut să ia cunoștință de clauzele contractuale contestate, ci au pretins că nu au putut negocia aceste prevederi contractuale.

vi). În final, Curtea remarcă că apelanta – pârâtă a comunicat intimaților – reclamanți adresa nr.11607/07.08.2015 prin care i-a înștiințat că nu va mai percepe comisionul de risc / de administrare, iar datoria totală va fi diminuată cu suma 7.939,97 Euro (f.28 – 29 dosar apel).

Prin urmare, chiar apelanta – pârâtă a fost de acord să renunțe la comisionul de risc / de administrare.

În consecință, întrucât sunt îndeplinite toate cele trei condiții prevăzute de lege, Curtea constată că în mod corect a apreciat prima instanță că sunt abuzive clauzele prevăzute la art.5 pct.5.1 lit.a din convenţia de credit nr.0162813 din 06.10.2008 – condiţii speciale şi cele din secţiunea 3 pct.5 şi 6 din condiţiile generale ale convenţiei.

3). Este neîntemeiat motivul de apel potrivit căruia în mod greșit prima instanță a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

Apelanta – pârâtă SC V.R.SA a susținut că prin actul adițional nr.1/28.09.2010 a implementat dispozițiile OUG nr.50/2010, comisionul de risc fiind redenumit în comision de administrare credit (f.56 – 61, 65 – 66 dosar fond).

Trebuie observat că, potrivit art.95 din OUG nr.50/2010 (forma în vigoare la data actului adițional) :

al.1- Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

al.2 – Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

al.3 – Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.

al.4 – Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept.

al.5 – Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin.(2) este considerată acceptare tacită.

Totodată, conform art.II din Legea nr.288/2010 :

al.1 – Actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile OUG nr.50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi.

al.2 – Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că apelanta – pârâtă trebuia să facă dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea intimaților – reclamanți cu privire la perfectarea actului adiţional și că aceștia fie l-au semnat, fie nu l-au refuzat în mod expres în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr.288/2010 pentru aprobarea OUG nr.50/2010.

Însă, deşi a fost depus la dosar un proiect de act adiţional, Curtea constată că acesta nu a fost semnat de către intimații – reclamanţi (f.56 – 61 dosar fond).

De asemenea, nu s-a făcut dovada informării / comunicării acestui act adiţional către intimații – reclamanții, după intrarea în vigoare a OUG nr.50/2010, astfel încât acesta să poată fi considerat acceptat tacit.

La dosar a fost depusă doar adresele nr.1143/28.09.2010 și nr.1147/28.09.2010, fără a exista vreo dovadă că acestea au fost comunicate intimaților – reclamanți (f.65 – 67 dosar fond).

Nu se poate reţine că toate contractele de credit au fost modificate prin simpla intrare în vigoare a OUG nr.50/2010 sau prin emiterea unor acte adiţionale, care însă nu au fost aduse la cunoştinţa consumatorilor în termenul prevăzut de lege.

Curtea apreciază că o acceptare tacită a actului adiţional poate opera doar dacă banca și-a îndeplinit obligația legală de informare a consumatorului, astfel încât acesta din urmă să poată aprecia dacă consimte (expres sau tacit) la încheierea actului adițional sau, din contră, notifică băncii refuzul său.

Prin urmare, atât timp cât intimații – reclamanţi nu au semnat niciun act adiţional şi nu s-a făcut dovada informării / comunicării acestuia în termenul prevăzut de OUG nr.50/2010, Curtea reţine că nu a fost încheiat între părţi un asemenea act adițional.

Pentru aceste considerente, nu este întemeiat motivul de apel potrivit căruia în mod greșit prima instanță a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

4). Nu este întemeiat motivul de apel referitor la greșita admitere a solicitării de a se constata că intimații – reclamanți nu datorează suma de 7.366,97 Euro.

În primul rând, așa cum a fost menționat anterior, niciunul dintre celelalte motive de apel invocate de apelanta – pârâtă nu a fost considerat întemeiat.

În aceste condiții, nu există niciun argument invocat de apelanta – pârâtă care să fi fost validat de instanța de apel și care să poată fi folosit ca temei pentru soluționarea favorabilă a prezentului motiv de apel.

În al doilea rând, Curtea apreciază că nu este inadmisibilă solicitarea de a se constata că intimații – reclamanți nu datorează suma de 7.366,97 Euro.

Potrivit art.35 NCPC, cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept, cererea neputând fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Trebuie observat că intimații – reclamanți au solicitat ca suma nedatorată, pe care au achitat-o apelantei – pârâtă, să fie compensată cu restul debitului rămas de platit.

Pentru a interveni compensarea era necesar să se constate că intimații –reclamanți nu datorează apelantei – pârâte suma pe care au achitat-o cu titlu de comision risc / de administrare.

Prin urmare, una dintre etapele operațiunii de compensare, care este o acțiune în realizare, o reprezintă constatarea existenței unei creanțe a intimaților – reclamanți, respectiv a constatarea faptului că nu datorează apelantei – pârâte suma de 7.366,97 Euro.

Mai mult, Curtea remarcă că apelanta – pârâtă a comunicat intimaților – reclamanți adresa nr.11607/07.08.2015 prin care i-a înștiințat că nu va mai percepe comisionul de risc / de administrare, iar datoria totală va fi diminuată cu suma 7.939,97 Euro (f.28 – 29 dosar apel).

Prin urmare, chiar apelanta – pârâtă a fost de acord să compenseze sumele percepute cu titlu de comision de risc / de administrare cu datoria rămasă de plătit.

În consecință, intimații – reclamanți au formulat o acțiune în realizare (cerere de compensare), care implică constatarea existenței / inexistenței unui drept, astfel că nu este inadmisibilă solicitarea de a se constata că intimații – reclamanți nu datorează suma de 7.366,97 Euro.

5). Soluția instanței de apel.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art.480 al.1 NCPC, a respins apelul declarat de către apelanta – pârâtă SC V.R.SA ca nefondat.

A luat act că apelanta – pârâtă SC V.R.SA și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Luni - Sambata: 7:00 - 17:00

[email protected]

Str. Plugarilor 5, București

074 322 6016

Contracte

What we do and what can you expect from us

Contracte de credit bancar. Noţiunea de obiect principal al contractului. Jurisprudenţa

Monitorizează persoane

Află informaţii suplimentare despre orice dosar GRATIS!

Baroul București

Jooble

Jobsora

Caută orice Dosar în timp real în toate instanţele din România.

Categories

Etichete

Media - Trafic de droguri