Contractul de reasigurare. Polita MAR 91.
– Articolul 157 din Legea nr.105/1992;
– Articolul 1 alin. 2 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor pronunţate în materia civilă şi comercială în statele membre ale UE;
– Regulamentul CE nr.44/2001;
– Regulamentul CE nr.593/2008;
Competenţa de solutionare a litigiilor ce decurg dintr-un astfel de contract nu aparţine instanţelor române.
Părţile au convenit expres în contractul de reasigurare dintre ele încheierea poliţei de reasigurare conform formularului MAR 91, potrivit căreia asigurarea încheiată cu referire la această poliţă va fi supusă jurisdicţiei exclusive a instanţelor engleze. Aşa fiind, soluţia de respingere a acţiunii reclamantei ca nefiind de competenţa instanţelor române este corectă.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI-SECTIA A V- A COMERCIALA DECIZIA COMERCIALĂ NR. 835 din 11.05.2011)
Prin adresa înregistrată pe rolul acestei instanţe la 04.06.2009, Tribunalul Bucureşti-Secţia a VI-a Comercială a înaintat spre competentă soluţionare cererea de apel formulată de apelanta reclamantă SC AR ARDAF SA împotriva sentinţei comerciale nr.4021/11.03.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI – a Comercială, în dosarul nr.46642/3/2007, în contradictoriu cu intimata pârâtă A S I CO.
Prin sentinţa comercială sus – menţionată instanţa de fond a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române în soluţiunea cauzei.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VI-a Comercială la data de 20.12.2007 sub nr. 46642/3/2007 reclamanta SC AR ARDAF SA a chemat în judecată pe pârâta A S I CO, solicitând instanţei ca prin hotărâre a ce se va pronunţa, să se constate în principal: inexistenţa unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurător, şi pârâtă, în calitate de re asigurat, prin intermediul brokerului Z S.A.L. (OFFSHORE) – B, L; în subsidiar (în măsura în care instanţa apreciază simpla corespondenţă comercială purtată între părţi ca fiind un contract de reasigurare): constatarea nulităţii absolute a acestuia, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii se arată de către reclamantă că la data de 15.05.2007 a fost contactată de Z S.A.L. (OFFSHORE), pentru a negocia posibilitatea încheierii unui contract de reasigurare pentru unele poliţe de asigurare maritimă.
Se susţine că aceasta din urmă, persoană juridică libaneză, avea calitatea de broker de reasigurări în această ţară, fără însă a avea şi sucursale ori filiale pe teritoriul vreunui stat membru al Uniunii Europene sau pe teritoriul României (care, la data aceea, nu era membră a Uniunii Europene).
Temeiul juridic al acţiunii reclamantei este dat de art.9, 15 ,117 din Legea nr.136/1995, de articolele 35, 43 şi 44 Cod comercial, de art.10 pct.4 Cpc şi art.111 Cpc, precum şi de Regulamentul CE. nr.444/2001.
Reclamanta precizează că legea aplicabilă este cea romană ca lege naţională a asigurătorului conform articolului 103 lit.d din Legea nr.105/1992, iar competenţa de soluţionare a prezentei cauze ar reveni, în baza art.15 alin.2 din Legea nr.136/1995 a art.10 pct.4 Cpc, şi Regulamentului CE 44/2001, instanţei de la sediul asigurătorului.
Prin întâmpinarea formulată pârâta A S I la solicitat respingerea acţiunii invocând în principal excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti din România cu precizarea că acest contract de reasigurare încheiat la distanţă, ar fi supus legii şi jurisdicţiei engleze fată de împrejurarea încheierii sale în forma MAR 91, o formă de poliţă de asigurare ale cărei detalii sunt stabilite de clauze standard “Institute Clauses”.
Asupra excepţiei invocate, tribunalul a apreciat că aceasta este fondată pentru următoarele motive:
Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că părţile au încheiat la distanţă prin corespondenţă electronică, un acord de voinţă ce poate fi asimilat, în fapt, contractului de reasigurare.
Astfel cum rezultă din aceste acte, brokerul Z SAL a trimis reclamantei un email făcând acesteia oferta de a participa cu o cotă de 10% la reasigurare, conform pălitei ataşate, existentă la dosar şi in varianta tradusă, şi in care se precizează expres că “fiind o reasigurare efectuată de Al N I Co D, se înţelege şi se convine că asigurătorii care subscriu la aceasta vor respecta condiţiile, clauzele, toţi termenii, amendamentele şi acordurile A S I CO, Dubai”
Ulterior, printr-un agent al său reclamata a răspuns acestei propuneri, comunicând, tot prin email acceptarea ofertei făcută de Z SAL, confirmând acordul său de a participa cu o cotă de 10% din asigurarea facultativă supusă termenelor şi condiţiilor propuse.
Acordul de voinţă este deci născut şi încheiat la acest moment, prin negocierile ulterioare privitoare la mărirea cotei de participare la reasigurare pentru 10% şi la modificările poliţei principale, anunţate de brokerul Z SAL, confirmându-se, in fapt, existenţa raportului juridic dintre părţi.
Inexistenţa calităţii de broker, raportat la lega română, pentru mandatarul Z, este nerelevantă, neconstituind motiv de nulitate absolută a contractului părţilor, respectiv o nerespectare a unei condiţii prevăzută de lege pentru încheierea valabilă a actului juridic.
Nu se poate reţine teoria actului inexistent afirmată de reclamantă atâta timp cât acesta creează aparenţa, in circuitul civil a raportului juridic prin faptul că are o existenţă şi se bucură de prezumţia simplă de validitate.
Urmează a se retine, ca o consecinţă firească, împrejurarea că şi acest din urmă contract de reasigurare, a fost incheiat tot in forma MAR 91 cuprinzând aceleaşi clauze standard ale I A M din L, fiind deci supus legii şi jurisdicţiei engleze şi urmând a fi analizat conform acestei legislaţii. –
Prin voinţa lor părţile au ales legea aplicabilă condiţiilor de fond ale contractului, respectiv cea engleză, astfel încât in raport de articolul 74 din Legea nr.105/1992 se apreciază că alegerea s-a făcut tacit rezultând din circumstanţele raportului juridic şi din cuprinsul poliţei de asigurare, care vizează expres forma MAR 91 şi elementele standard “I T C”.
Este nerelevantă contestarea de către reclamantă a existenţei şi valabilităţii contractului de reasigurare faţă de art.82 din Legea nr.105/1992, existenţa şi valabilitatea contractului contestat de către una din părţi, determinându-se in conformitate cu Legea care i s-ar fi aplicat dacă era socotit ca valabil.
Nu poate fi primită susţinerea reclamantei privind aplicabilitatea numai faţă de o parte a contractului a legii engleze conform articolului 75 din Legea nr.105/1992 deoarece contravine situaţiei de fapt, contractul fiind realizat ca un tot unitar in formă MAR 91, acceptată de reclamantă, conform corespondentei electronice a părţilor.
In ceea ce priveşte competenta instanţelor engleze, tribunalul apreciază că in raport de art.154 din Legea nr.105/1992, dacă părţile au supus, prin convenţie, litigiile ce se vor naşte din actul pe care l-au încheiat, unei anumite instanţe, tot aceea va fi investită general cu competentă jurisdicţională. Ori, faptul că poliţa de asigurare MAR 91, prin această formă specială a ei, este supusă jurisdicţiei exclusive a instanţelor engleze, conform formularului/specimen depus la dosar, atrage competenta de apreciere asupra contractului pentru aceeaşi jurisdicţie.
Se vor retine şi normele juridice comunitare, respectiv art.4 alin.1 din Regulamentul (CE) nr.44/2001. Potrivit acestui text dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competenta este determinată in fiecare din aceste ţări, de legislaţia statului membru in cauză sub rezerva aplicării dispoziţiilor art.22 şi 23. ,
Concluzionând, prin aplicarea Legii 105/1992 se va determina competenta de soluţionare a acestor litigii ca aparţinând instanţelor engleze prin aplicarea disp.art.23 alin.1 din Regulament, conform cărora “dacă prin convenţia părţilor, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competenta in soluţionare a litigiului ce a survenit sau poate surveni in legătură cu un raport juridic determinat revine instanţei sau instanţelor dintr-un stat membru, competenta revine acelei instanţei sau instanţelor respective. Această competentă este exclusivă cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor”.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta- reclamanta SC AR ARDAF SA apreciind soluţia instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
Instanţa se pronunţa pe fondul cauzei, apreciind ca intre parţi a existat un contract de reasigurare, privându-o de posibilitatea administrării a unui probatoriu pe fond si construirea unei apărări ca atare.
Faptul ca instanţa s-a pronunţat pe fondul cauzei fara ca in discuţia pârtilor sa fie pus acest aspect, după cum se poate observa cu uşurinţa din încheierile de şedinţa ale dosarului de fond, nu face decât sa aducă o ampla vătămare a drepturilor reclamantei procesuale reglementate si ocrotite atât prin Constituţie, cat si prin CEDO.
In acesta condiţii, Ardaf a investit iniţial instanţa cu soluţionarea unei acţiunii în constatare, întemeiata pe art 111 din C.pr.CIV, o acţiune provocatorie, negativă, perfect admisibilă în condiţiile în care se afla în fata singurei modalităţi de care se putea prevala, în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti definitive care să statueze lipsa acestor raporturi. Scopul acţiunilor promovate este acela de a combate solicitările intimatei asupra unor despăgubiri pentru producere unor riscuri asigurate în temeiul unor poliţe care nu au existat niciodată !
Or, instanţa trebuia să-i ofere posibilitatea să-şi construiască apărarea pe fond, sa ilustreze că nu orice corespondenta pe marginea posibilităţii încheierii unei poliţe constituie un contract. In acest caz, văzând exemplul apelantei, societăţile ar trebui să se ferească să mai poarte si o certa corespondenta pe email, de teama unor ulterioare solicitări care sa nu facă decât sa scadă prestigiul sau pe piaţa asigurărilor.
Instanţa retine in sentinţa apelata caracterul de adeziune al unui contract de reasigurare.
Un contract de adeziune este un contract are o existenta de sine stătătoare depinzând, in excelenta de alt contract iniţial, insa acesta nu este cazul unei poliţe de reasigurare. Apare rationala susţinerea intimatei dat si a instanţei de fond, întrucât acesta ar însemna ca cele mai importante societăţi de reasigurare, cu renume mondial si cu o mare putere financiara (Cum ar fi Lloyd’s de exemplu) ar adera fara comentarii la un contract de asigurare încheiat de doua societăţi, neavând niciun amendament la o poliţa care ar putea sa nu îi convină in ansamblu. Acest fapt ar deteriora, cu siguranţa, nu numai imaginea unor astfel de societăţi dar si posibilitatea de negociere a unor astfel de poliţe, si aici nu se referă numai la posibilitatea de negociere, dar si la alte aspecte privitoare la conţinutul clauzelor înserate.
Achiesând la susţinerile intimatei referitor la natura contractului de reasigurare, instanţa de fond apreciază ca părţile au ales competenta instanţelor englezeşti.
In primul rând, precizează ca aşa cum a apreciat fireasca încheierea unui contract, instanţa trebuie sa aprecieze si celălalt formular MAR 91 existent pe piaţa reasigurărilor din Londra, cel emis de Lloyd’s depus de apelanta la dosarul de fond. Or, in condiţiile in care funcţionează in paralel doua formulare MAR, AI S avea obligaţia sa precizeze si ce formular a fost folosit in cauza.
Prevederile celor doua formulare, deşi asemănătoare, sunt totuşi diferite ca si exprimare, sau inserează alte clauze, insa daca uzitam de un asemenea formular care nu deroga de la competenta, in mod absolut logic nu ar trebui sa deroge de la absolut nicio alta clauza? In consecinţa, din moment ce nu a încheiat nicio poliţa de reasigurare, nu a aderat la niciun formular asupra căruia sa aibă cunoştinţa. În plus planează si confuzia existentei a doua forme MAR, iar in acest context, intimata nu are cunoştinţa ce formular ar fi utilizat (daca ar fi utilizat) pe cel Lloyd’s sau pe cel al IAL, AI Sagr invocând excepţia si având ca atare sarcina probei.
Mai mult, din niciun înscris de la dosar nu rezulta ca ar fi ales automat sau explicit jurisdicţia prin contract, iar simpla referire la MAR 91 in poliţa de asigurare iniţiala nu implica automat legea engleza in poliţa de reasigurare, astfel cum ar fi si probat, daca ar fi avut ocazia.
Consultanta avocaţilor specializaţi in acest domeniu de la C&Co si I&Co, argumenteza cele învederate mai sus. Si anume faptul ca in contract este încheiat in forma MAR 91, nu atrage automat jurisdicţia engleza si pentru contractul de reasigurare, care trebuie el însuşi sa prevadă expres ca atrage aceasta jurisdicţie, nu ca acesta sa fie dedusa din poliţa iniţiala, iar in vederea stabilirii jurisdicţiei corecte a politei de reasigurare, vor fi aplicabile normele de drept comun, iar in Anglia, aceasta ar implica sa se stabilească unde s-a încheiat sau perfectat acest contract. Or acest contract s-a perfectat in România, la sediul asiguratorului ARDAF.
Sentinţa apelata retine doctrina si jurisprudenţa, ca izvoare de drept, ceea ce contravine legislaţiei noastre.
Pe întregul parcurs al hotărârii, instanţa de control judiciar va observa cu uşurinţa menţiunile instanţei de fond cu privire la doctrina si jurisprudenţa. Ca si izvoare de drept acestea nu pot fi acceptate, instanţa, având facultatea de a le aprecia intr-o oarecare măsura, insa nu mai presus de lege. Atât doctrina, cât si jurisprudenţa nu constituie izvoare de drept, întrucât contravin unui principiu statuat chiar de Constituţia României, si anume cel al separaţiei puterilor in stat.
Or, mai mult, sentinţa noastră tine cont mai degrabă de practica si doctrina aItui stat.
Deşi aparent întemeiata pe legea nr .105/1992, aceasta constitute mai, degrabă o “perdea” pentru temeiul de drept al sentinţei, unul de respingere nicidecum un temei concret de evaluare a necompetentei. Or, legea nr.105 statuează ca legea aplicabila întregului contract se va aplica si cu privire la valabilitatea acestuia daca este contestata, dar raportat la ce se apreciază legea aplicabilă contractului? Sau instanţa de fond apreciază aplicabilitatea art 22 si 23 din Regulamentul 44, ci nu art. 4 invocat de reclamantă. Insa, in ce temei s-a stabilit de comun acord alta jurisdicţie, posibil in temeiul unui acord de voinţa pe care reclamanta susţine ca niciodată nu a fost întrunit.
În cursul judecării apelului, intimata a depus întâmpinare susţinând că: Instanţa de fond in mod just a reţinut faptul ca prin încheierea contractului de reasigurare in forma MAR91 si prin stabilirea condiţiilor de asigurare prin trimitere la “I C”, părţile au ales prin convenţie, in mod indirect, legea si jurisdicţia aplicabile contractului, in speţa legea si jurisdicţia britanica.
In oferta de reasigurare propusa de brokerul Z in numele AL S I CO, se face trimitere expresa la formularul MAR91 al Institute Of L U (Institute of London U C M P F – MAR91).
Reasiguratul (prin broker) si Reasiguratorul nu negociază si nu au negociat niciodată nici un alt element al poliţei, cu excepţia cotei cedate. Reasiguratorul nu poate modifica condiţiile asigurării originare pe care o subscrie, condiţii care reglementează si raporturile dintre Reasigurat si Reasigurator cu caracter obligatoriu.
Contractul de reasigurare este un contract de adeziune!
Ca o consecinţa evidenta si necesara este si faptul ca părţile nu au modificat dispoziţiile privitoare la jurisdicţia căreia trebuie sa îi fie supuse litigiile legate de contractul de reasigurare – de vreme ce nu le-au negociat in mod expres – aplicabila rămânând norma de alegere a competentei cuprinsa in poliţa MAR 91.
La termenul din 03.03.2010, Curtea a calificat calea de atac ca fiind recursul şi nu apelul, faţă de faptul că instanţa de fond s-a pronunţat pe excepţia de necompetentă .
În aceste condiţii apelanta reclamantă a formulat cerere de repunere în termenul de recurs depusă la 12.03.2010.
Art. 103 alin (1) C.pr.civ. statuează ca decăderea operează atunci când partea dovedeşte ca a fost împiedicata printr-o “împrejurare mai presus decât voinţa sa” sa săvârşească actul de procedura in termen, iar, in aceasta ipoteza, actul ar trebui sa fie îndeplinit in termen de 15 zile de la data împiedicării, fiind ilustrate si motivele care au cauzat împiedicarea.
In condiţiile in care apare evidenta inexistenta unei hotărâri de declinare a competentei, reclamanta a respectat atât legislaţia in vigoare, cat si dispoziţiile Tribunalului. Cererea reclamantei este in deplin acord cu doctrina si jurisprudenţa in materie, care statuează ca in cazul declinării de competenta dosarul va fi de îndată trimis instanţei competente. Or in acest caz, unde a fost trimis dosarul reclamantei? La vreo instanţa din Anglia? In acesta situaţie, consideră pe deplin ca a suferit o ampla vătămare procesuala, a fost privată de dreptul la un proces echitabil ceea ce contravine dispoziţiilor art. 6 din CEDO.
Or, in situaţia expusa, apar evidente motivele împiedicării exercitării in termen legal a eventualei cai de atac. Curtea Constituţionala a fost clara in Deciziile nr.737/24.06.2008 si nr. 303/03.03.2009 când a spus ca o eventuala greşeală a magistratului nu poate fi prejudiciabila pentru o parte si a declarat ca neconstituţionale prevederile legale care le sancţionau pe plan procesual pe părţile care urmau indicaţiile magistratului.
Sintetizând, învederează instanţei pe scurt motivele împiedicării exercitării căii de atac a recursului:
– termenul exercitării caii de atac prevăzute este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, deci cu mult ulterior celui care ar fi trebuit anticipat;
-termenul imperativ de recurs instituit de art. 158 alin (3) C.pr.civ., de 5 zile de la pronunţare a fost imposibil de realizat, in condiţiile in care motivarea instanţei si rationamentul acesteia trebuiau combătute efectiv prin calea de atac, iar nu ghicite de partea nemulţumita;
– sentinţa comerciala apelata nu declina competenta de soluţionare către alta instanţa sau organ cu activitate jurisdicţionala, ci are un caracter peremptoriu, stingând cursul procesului, prin respingerea acţiunii introductive.
De asemenea, învederează ca si cea de-a doua condiţie instituita de art. 103 C.pr.civ este îndeplinita, întrucât ne aflam înlăuntrul termenului de 15 zile scurs de la încetarea împiedicării, moment pe care îl consideră a fi termenul de judecata din 10.11.2009, termen la care instanţa a dispus recalificarea.
Mai mult, deşi in spete similare anumite complete de judecata din cadrul aceleiaşi instanţe, in speţa Curtea de Apel Bucureşti, au dispus recalificarea caii de atac, ca după sa repună pe recurenta in termenul de recurs (situaţia existenta in dosarul nr.46628/3/2007 sau au respins direct cererea părţii adverse de recalificare (situaţie existenta in dosarele nr.46599/3/2007 si nr.46606/3/2007).
La termenul din 12.05.2010, luându-se în discuţie cererea recurentei reclamante de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în temeiul articolului 29 din legea nr. 47/1992 şi a dispus suspendarea cauzei.
La data de 04.04.2011, prin adresa 1841/28.03.2011 Curtea Constituţională a înaintat copia deciziei nr.310/03.03.2011 pronunţată de Curtea Constituţională.
Ca urmare instanţa a dispus repunerea pe rol a cauzei şi citarea părţilor pentru continuarea judecăţii .
Asupra cererii de repunere în termenul de declarare a recursului, având în vedere că instanţa a calificat calea de atac ca fiind recursul şi nu apelul, faţă de dispoziţiile articolului 103 alin. 1 Cod procedură civilă urmează a admite cererea având în vedere că partea a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa sa de a exercita calea de atac.
Astfel, în aprecierea asupra căii de atac, instanţa a avut în vedere dispoziţiile articolului 158 alin. 3 Cod procedură civilă şi articolul 157 din legea nr. 105/1992 .
Fiind în situaţia în care instanţa s-a declarat necompententă s-a pronunţat o hotărâre care echivalează cu o declinare a competenţei însă în sensul respingerii cererii ca nefiind de competenţa instanţei române conform articolului 157 din legea nr.105/1992.
Văzând şi dispoziţiile articolului 1 alin. 2 din legea nr. 187/2003 privind competenta de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor pronunţate în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene potrivit cu care dispoziţiile legii nr.105/1992 sunt aplicabile în măsura în care legea nu stabileşte o altă reglementare precum şi faţă de dispoziţiile articolelor 31-33 din lege care reglementează declinarea de competenţa în favoarea instanţei străine, Curtea a apreciat ca fiind o hotărâre prin care instanţa s-a dezinvestit, fiind aplicabile dispoziţiile procedurale în materie de declinare a competenţei care reglementează calea de atac ca fiind recursul şi nu apelul.
Având în vedere că s-a făcut calificarea căii de atac de către instanţă la 03.03.2010, iar cererea de repunere în termenul de recurs a fost depusă prin serviciul registratură al instanţei la 12.03.2010 adică în termen de mai puţin de 15 zile de la data împiedicării, pentru a nu se încălca articolul 6 CEDO pentru a asigura părţii dreptul de a exercita calea de atac şi de a beneficia de dreptul la dublul grad de jurisdicţie, instanţa va admite cererea de repunere în termenul de recurs.
În ceea ce priveşte criticile recurentei asupra soluţiei pronunţată de instanţa de fond examinând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, se constată că acesta nu este fondat, instanţa de fond pronunţând o hotărâre legală şi temeinică.
Se constată,în acest sens, că părţile au convenit expres în contractul de reasigurare dintre ele încheierea poliţei de reasigurare conform formularului “MAR 91” , condiţiile de asigurare de timp acceptate de părţi de comun acord, fiind cele eIaborate de I A M (Londra), cu precizările şi modificările expres convenite şi operate prin contractul din litigiu, (exemplar depus de reclamanta recurentă), arătându-se cu titlu de exemplu, că atunci când au dorit-o, părţile auexclus aplicarea unora dintre condiţii precum cea referitoare la răspunderea pentru coliziune, sau au adăugat altele precum cea referitoare la includerea în asigurare a “activităţii de ansamblare şi comisionare a dragorului , sau la includerea “renunţării la subrogare împotriva coasiguraţilor dacă se solicită. Potrivit poliţei tip MAR 91 “asigurarea – încheiată cu referire la această poliţă – va fi supusă jurisdicţiei exclusive a instanţelor engleze, excepţie făcând cazurile în care, în prezenta se stipulează altfel” .
Cum recurenta nu a dovedit că – aşa cum a procedat cu privire la condiţiile de asigurare a convenit “altfel”, de comun acord cu pârâta, respectiv că părţile ar fi convenit expres să renunţe la jurisdicţia instanţelor engleze în favoarea instanţelor române, în mod întemeiat instanţa de fond a respins acţiunea recurentei reclamante ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Soluţia este corectă atât în lumina Regulamentului CE nr.44/200 1 şi a “Regulamentului CE nr.593/2008 (Regulamentul “Roma I”), cât şi în lumina art.154 din Legea nr.105/1992, care prevede posibilitatea părţilor la un litigiu cu element de extraneitate – ca cel de faţă – de a supune prin convenţie litigiile ce se vor naşte din contractul pe care l-au încheiat competenţei unei anumite instanţe, sub condiţia ca acele litigii să nu intre în competenţa exclusivă a unei instanţe române, ceea ce nu se poate reţine cu privire la pricina de faţă şi raportat a dispoziţiile art.11 alin.3 Cod procedură civilă.
Este total eronată susţinerea recurentei referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91 – pentru a fi valid – să fi fost ştampilat de emitent, câtă vreme poliţa de reasigurare în speţă nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde şi alte clauze, precum cele referitoare la condiţiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoare a ceea ce teoria dreptului internaţional privat numeşte receptare contractuală,o ştampilă din partea emitentului fiind necesară numai dacă poliţa MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliţă concretă, completată de asigurătorul emitent. Receptarea contractuală face ca, prin voinţa lor comună, părţile la un contract să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condiţii generale existente în materie, ale căror clauze înţeleg să le preia în contractul lor aşa, cum sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de faţă, părţile nu le-au adus conţinutului formularului MAR 91 pe care l-au preluat în contractul de reasigurare, cum am văzut.
Cât priveşte determinarea legii aplicabile contractului, acest aspect urmează a fi calificat de instanţa competentă să soluţioneze litigiul, respectiv de către instanţa engleză, neputând fi examinat de instanţele române, necompetente.
Se reţine de asemenea, că instanţa de fond şi-a verificat competenta în temeiul art.157 din Legea nr.105/1992 şi nu în aplicarea practicii şi doctrinei engleze, cum, nefondat susţine recurenta, litigiul de faţă fiind un litigiu născut dintr-un contract de element de extraneitate, respectiv un litigiu privind raporturi de drept internaţional privat, decizia recurată fiind, astfel, corect şi coerent motivata, cu luarea în considerare a prevederilor contractului de reasigurare din litigiu şi ale formularului tip de poliţă, MAR 91, dispoziţiile art.103 lit. d din Legea nr. 105/1992 nefiind incidente, cum corect a stabilit instanţa criticată.
Astfel fiind, criticile formulate de recurentă nefiind întemeiate, cu aplicarea dispoziţiilor.alt.312 alin.1 Cod procedură civilă recursul declarat de aceasta împotriva sentinţei instanţei de fond a fost respins ca nefondat.
2
