Contravaloare folosinţă spaţiu. Prescripţia dreptului material la acţiune.

Tribunalul Bucureşti

Secţia a VI a Civilă

Decizie relevantă trimestrul III 2013

Contravaloare folosinţă spaţiu. Prescripţia dreptului material la acţiune.

Recurs

Decretul 167/1958 art. 3 alin. l OG 92/2003 – art. 1 alin. 2 – art. 1 alin. 4

Pentru determinarea termenului de prescripţie aplicabil în speţă trebuie avute în vedere prevederile art. 9 alin. 1 din OG 92/2003. întrucât veniturile realizate din încheieri nu se încadrează în sfera creanţelor fiscale, astfel cum sunt acestea definite de art. 21 Cod de procedură fiscală, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului 167/1958 în privinţa stabilirii termenului de prescripţiei a dreptului material la acţiune.

TRIBUNALUL BUCUREŞTI – SECŢIA A VI A CIVILĂ, DECIZIA CIVILA NR. 2617din 21.06.2013

Prin sentinţa civilă nr. 15695/08.11.2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr.48557/301/2010, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa contravalorii folosinţei spaţiu aferentă lunilor septembrie 2007 – noiembrie 2007 în cuantum de 3363,18 lei, a TVA-ului aferent în cuantum de 663,24 lei, a majorărilor de întârziere în cuantum de 1729,32 lei şi a majorărilor de întârziere aferente TVA-ului restant în cuantum de 85,46 lei, a fost respinsă cererea în privinţa acestor creanţe, ca prescrisă, a fost admisă în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta CGMB -în contradictoriu cu pârâta SC A SRL, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15157,26 lei reprezentând contravaloare folosinţă spaţiu aferentă perioadei decembrie 2007 – iunie 2008 şi a sumei de 7272,58 euro aferentă perioadei iulie 2008 – august 2009, a sumei de 2879,88 lei TVA aferent, calculat în perioada decembrie 2007 – iunie 2008 şi a sumei de 1381,80 euro TVA aferent perioadei iulie 2008 – august 2009, a sumei de 3925,55 lei reprezentând majorări de întârziere aferente folosinţei spaţiului pentru perioada decembrie 2007 – iunie 2008, a sumei de 3076,61 euro reprezentând majorări de întârziere aferente folosinţei spaţiului pentru perioada iulie 2008 – august 2009 şi a sumei de 189,81 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA restant, pentru perioada decembrie 2007 – iunie 2008 şi

293,56 euro reprezentând majorări de întârziere aferente TVA restant, pentru perioada iulie 2008 – august 2009, plata sumelor exprimate în euro urmând a se face în lei la cursul BNR din data plăţii, şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, că, faţă’ de data începerii cursului prescripţiei, în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 conform art. 6 alin. 4 Legea 287/2009 (Noul Cod civil).

Prin convenţia – fişa de calcul nr. 2550/06.06.2007 pârâta şi-a asumat obligaţia de a achita contravaloarea folosinţei spaţiului până cel mai târziu pe data de 30 ale lunii, pentru luna în curs, de unde rezultă că scadenţa obligaţiei de plată a contravalorii folosinţei spaţiului pentru luna septembrie 2007 era 30.09.2007, pentru luna octombrie 2007 era 30.10.2007, iar pentru luna noiembrie 2007 era 30.11.2007.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul 167/1958, dispoziţie ce constituie dreptul comun in materie, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie aplicabil drepturilor de creanţă este de 3 ani.

Pârâta a susţinut că în cauză nu este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, ci termenul de 5 ani prevăzut de art. 91 OG nr.92/2003 pentru creanţele bugetare.

Potrivit art.1 OG nr.92/2003, prezentul Cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.

Având în vedere dispoziţiile legale mai sus citate, instanţa constată că drepturile de creanţă a căror valorificare se solicită prin intermediul acestei acţiuni nu sunt supuse dispoziţiilor OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în condiţiile în care nu privesc obligaţii de plată ale impozitelor şi taxelor către bugetul local, ci obligaţii de plată ale contravalorii folosinţei unui spaţiu. Astfel, faptul că sumele încasate de reclamantă cu titlu de contravaloare a folosinţei unor spaţii se varsă în bugetul local nu determină calificarea creanţelor izvorâte din aceste raporturi juridice ca fiind creanţe bugetare, această calificare fiind condiţionată de caracterul de impozit sau de taxă datorată bugetului local a sumelor urmărite.

Faţă de cele mai sus expuse, instanţa a reţinut că în cauză este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 Decretul nr. 167/1958.

în cauză, prescripţia dreptului la acţiune privind contravaloarea lipsei de folosinţă pentru lunile septembrie 2007 – noiembrie 2007, a început să curgă de data de 30.09.2007, 30.10.2007 şi respectiv 30.11.2011 Cererea de chemare în judecată a fost formulată, la data de 28.12.2010, data poştei. Astfel, raportat la momentul începerii cursului prescripţiei respectiv 30.09.2007, 30.10.2007 şi 30.11.2007 şi la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 28.12.2010, instanţa constată că termenul de prescripţie al dreptului la acţiune privind contravaloarea folosinţei spaţiului pentru lunile septembrie 2007 – noiembrie 2007 s-a împlinit anterior datei promovării cererii de chemare în judecată.

Având în vedere caracterul accesoriu al creanţelor având ca obiect TVA aferent contravalorii folosinţei, majorări de întârziere aferente contravalorii folosinţei şi majorări aferente TVA restant, instanţa constată în baza art. 1 alin. 2 Decretul nr.167/1958 că şi în privinţa acestor creanţe termenul de prescripţie al dreptului la acţiune s-a împlinit anterior datei promovării cererii de chemare în judecată.

In temeiul art. 274 Cod procedură civilă, instanţa, având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează desfăşurarea procesului’civil, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta AF I, la data de 23.01.2012, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a Vl-a civilă la data de 30.05.2012 sub nr.48557/301/2010, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei civile recurate în sensul admiterii acţiunii si plata sumelor aferente şi pentru perioada septembrie 2007 – noiembrie 2007.

în motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 27.993,70 lei aferentă perioadei IX. 2007 – VI.2008 si la plata sumei de 12.024,65 euro aferenta perioadei VII. 2008 – VIII. 2009. în cuprinsul cererii a arătat că imobilul din str. B nr. , sector, corespondent cu str. B nr. , s-a aflat iniţial în totalitate în administrarea instituţiei reclamante.

Conform Dispoziţiei Primarului General nr. 2500/17.02.2004, emisă în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 si a procesului-verbal de predare-primire nr.5125/22.04.2004, încheiat de A.F.I. – Serviciul Fond Locativ, s-a restituit în natură doamnei C S o cotă de 1/4 din imobil. Restul de 1/2 din imobil a rămas în administrarea reclamantei.

Pentru partea din imobil rămasă în administrarea sa a fost încheiată fisa de calcul nr. 2550/06.06.2007, conform căreia SC A SRL primea dreptul de folosinţă a spaţiului în schimbul plătii sumei de 519,47 Euro pe lună plus TVA. Această sumă este stabilită conform H.C.G.M.B. nr. 32/2007 iar plata trebuia făcută în lei la cursul BNR din data plătii.

Conform fisei de calcul menţionată mai sus (si însuşită de către pârâtă), în cazul depăşirii termenului de plată urmau să fie calculate majorări de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare scadentei obligaţiei de plată, până la achitarea integrală a debitului datorat. Pentru neplata în termen a cotei de TVA urmau (conform fisei de calcul) să fie achitate majorări de întârziere conform prevederilor legale în vigoare.

Prin sentinţa civilă atacată instanţa de fond a admis în parte solicitarea reclamantei, respingând ca prescrisă contravaloarea folosinţei spaţiului aferentă lunilor septembrie 2007 – noiembrie 2007, a T.V.A.-ului aferent acestei perioade si a majorărilor de întârziere pentru perioada menţionată mai sus.

Argumentul instanţei potrivit căruia doar sumele provenite din taxe si impozite au caracter de creanţă bugetară nu poate fi acceptat atât timp cât art. 1 alin. 2 din O.G. nr.92/2003 arată în mod clar faptul că „Prezentul cod se aplică şi pentru alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel”.

A F l este o instituţie publică de interes local, fiind colectoare de creanţe bugetare reprezentate de sumele provenite din chirii, care se constituie în venituri ale bugetului local. Administrarea creanţelor provenite din chirii se încasează, se administrează, se contabilizează si se utilizează potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală si a oricăror acte normative ce privesc aceste creanţe. în această situaţie, devin aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicat, care prevede la art. 1, alin. 2 că reglementează administrarea creanţelor provenind şi din sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat. în aceeaşi ordine de idei, trebuie observat că în Legea nr.286/2010 (legea bugetului de stat pe anul 2011) în Anexa 9 (categorii de venituri si cheltuieli aferente bugetelor locale pe anul 2011), Capitolul II, secţiunea A, punctul 10, litera b.

sunt prevăzute veniturile din concesiuni si închirieri. Punctul de vedere conform căruia sumele solicitate sunt incluse în categoria altor „sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat”, categorie prevăzută în art. 1 alin. 2 din O.G. nr.92/2003 este susţinut si de către ME si F în adresele cu nr. 820220/18.03.2008 si 820220/15.05.2008.

în aceste condiţii, este neîntemeiat argumentul instanţei de fond potrivit căruia doar sumele provenite din taxe si impozite au caracter de creanţă bugetară.

Conform aceleiaşi O.G. nr.92/2003 republicată, respectiv conform dispoziţiilor art. 91 alin.1 şi 2, dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani începând cu data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa.

în drept, sunt invocate dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, ‘ art.1 alin.2 şi art.91 alin.1 şi 2 din O.G. 92/2003, Legea 286/2010.

Cererea de recurs scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, conform art.17 din Legea nr.146/1997.

Recurenta nu a depus înscrisuri noi în susţinerea cererii de recurs.

Legal citată, intimata S.C. A S.R.L. nu a formulat întâmpinare şi nu s-a prezentat în faţa instanţei de recurs pentru a-şi exprima poziţia procesuală şl a solicita probe în apărare.

Examinând hotărârea atacată în raport de înscrisurile dosarului şi de motivele invocate de recurenta reclamantă A F I, Tribunalul apreciază ca nefondat recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 15695/08.11.2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr.48557/301/2010, pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa civilă nr. 15695/08.11.2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr.48557/301/2010, a fost admisă în parte cererea în pretenţii, formulată de reclamanta A FI, în contradictoriu cu pârâta S.C. A S.R.L., fiind respinse ca prescrise pretenţiile formulate pentru perioada septembrie 2007 – noiembrie 2007, ca urmare a aplicării termenului general de prescripţie de 3 ani.

Tribunalul apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, ţinând seama de întregul material probator, efectuând o corectă coroborare şi apreciere a probelor, precum şi o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, cuprinse în Decretul nr. 167/1958. De asemenea, motivarea soluţiei în fapt şi în drept a fost realizată riguros, complet, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor părţilor, astfel încât instanţa de recurs îşi însuşeşte argumentele expuse în considerentele hotărârii atacate, urmând a prezenta în continuare considerente suplimentare care justifică soluţia de respingere a cererii ca prescrisă, răspunzând astfel motivelor de recurs formulate.

Principalul motiv de recurs are la bază greşita aplicare a termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzută de art.3 alin.1 din Decretul art.167/1958, recurenta reclamantă solicitând aplicarea termenului special de 5 ani în materie fiscală, prevăzut de art.91 alin.1 C.pr.fisc.

Instanţa de recurs apreciază ca fiind corectă, legală şi temeinică aplicarea în speţa de faţă a termenului de prescripţie de drept comun de 3 ani, deoarece pretenţiile ce formează obiectul prezentei judecăţi nu intră în sfera noţiunii de obligaţii fiscale. Astfel, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, pretenţiile reclamantei sunt reprezentate de contravaloarea lipsei de folosinţă a unui spaţiu comercial, iar din motivarea soluţiei de admitere rezultă că acordarea sumelor pretinse s-a dispus pe temeiul răspunderii civile contractuale, în baza fişei de calcul nr.2550/06.06.2007, însuşită de ambele părţi prin semnătură şi ştampilare. Cu alte cuvinte, sumele pretinse de reclamantă, inclusiv pentru intervalul septembrie 2007 ¬noiembrie 2007, sunt percepute cu titlu de chirie în schimbul asigurării folosinţei unui imobil, aceste aspecte nefăcând obiectul prezentei căi de atac şi intrând astfel în puterea lucrului judecat.

De aceea, apare ca fiind corectă concluzia la care ajuns instanţa de fond în sensul că obligaţia de plată a chiriei, în temeiul unui contract de locaţiune încheiat cu o instituţie publică, nu reprezintă o obligaţie fiscală.

Pentru determinarea termenului de prescripţie aplicabil în speţă trebuie avute în vedere prevederile art.91 alin.1 din OG nr.92/2003, în conformitate cu care „dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel”.

Or, art.1 alin.1 din acelaşi act normativ dispune că „prezentul cod [de procedură fiscală] reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal”.

în cauza de faţă, nu se pune problema încasării vreunor impozite sau taxe datorate bugetului de stat sau bugetelor locale, ci exclusiv se urmăreşte încasarea unor sume de bani rezultate din derularea unor raporturi contractuale civile între o instituţie publică şi o persoană juridică de drept privat.

Invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art.1 alin.2 din OG nr.92/2003 nu conduce la reţinerea unei concluzii contrare, deoarece acest text legal determină aplicabilitatea Codului de procedură civilă „pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel”. Or, în materie contractuală, legea civilă general aplicabilă dispune că termenul general de prescripţie este de 3 ani, iar nu de 5 ani, ca în materie fiscală. Aşadar, în cazul recuperării sumelor cuvenite cu titlu de chirii, autoritatea locatoare se comportă ca un subiect de drept civil, aflat în poziţie de egalitate cu partea locatară, ceea ce justifică aplicarea normei de drept comun, iar nu a regimului special de drept fiscal.

în plus, art.1 alin.4 din OG nr.92/2003 prevede în mod expres că „prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de A D S”.

Aşa fiind, această normă exclude în mod expres de la aplicare creanţele datorate bugetului general consolidat care rezultă din raporturi juridice contractuale, altele decât cele menţionate în mod expres, cum este cazul în speţă.

De aceea, nu prezintă relevanţă faptul că sumele pretinse de recurenta reclamantă se fac venit la bugetul local, atât timp cât acestea sunt rezultate din derularea unor raporturi de închiriere ce au la bază libertatea contractuală şi autonomia de voinţă. De asemenea, sumele solicitate nu rezultă din contracte de concesiune, de arendă sau de exploatare încheiate de Agenţia Domeniilor Statului, astfel că teza finală a art.1 alin.4 C.pr.fisc. nu este incidenţă.

Faţă de cele arătate, instanţa de recurs concluzionează că în mod corect şl judicios a reţinut prima instanţă că termenul de prescripţie este de 3 ani, motivat de faptul că raporturile dintre părţi sunt stabilite de contractul de locaţiune reglementat de legislaţia civilă şi de Decretul nr.167/1958. Trebuie subliniat că veniturile realizate din închirieri nu se încadrează în sfera creanţelor fiscale, astfel cum sunt definite acestea de art.21 C.pr.fisc, în conformitate cu care „creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal”. Aşadar, relaţiile contractuale între părţile în litigiu sunt guvernate de legislaţia civilă, nu de cea fiscală, iar actul încheiat este un act de gestiune încheiat între reclamant ca locator şi pârâtă ca locatar, în timp ce veniturile realizate din aceste activităţi economice ale reclamantei nu au natura juridică a taxelor şi impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul, în baza art.304 pct.9 şi art.312 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta A F I, împotriva sentinţei civile nr.15695/08.11.2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr.48557/301/2010, în contradictoriu cu intimata S.C. A S.R.L.

Totodată, în temeiul art.274 C.pr.civ., Tribunalul va lua act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.