S.C. – 2977/21.11.2011
Contracte
Cumpărarea unui imobil cu titlu de bun comun în devălmăşie de către foştii soţi, după desfacerea căsătoriei, în condiţiile în care aceşti s-au considerat, din eroare, a fi în continuare căsătoriţi.
Constată că prin acţiunea civilă înregistrată la instanţă la data de 25.03.2011 reclamantul C. I. Ş., domiciliat în C. M., str. L. nr.- , bl. -, sc.-, et.-, ap.-, jud. S-, a chemat în judecată pe pârâta T- E- M-, domiciliată în C. M., str. A. P. bl.., ap.., jud. S., şi ORAŞUL C. M. prin primar, solicitând:
Să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare cumpărare nr. 7952/1993, în baza căruia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat administrativ în C. M., str. L. nr.-, bl.-, sc.-, et.-, ap.-, jud. S., compus din 2 camere de locuit cu o suprafaţă de 30,27 mp, numai cu privire la cota de 1 a pârâtei T. E.;
Să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare arată că imobilul în cauză este proprietatea sa exclusivă, fiind dobândiţi din banii săi proprii după aproximativ 7 luni de zile de la desfacerea căsătoriei cu pârâta, situaţie în care, potrivit dispoziţiilor Codului familiei, imobilul nu are calitatea de bun comun. Mai arată că contractul de vânzare-cumpărare este nul pentru lipsa cauzei, respectiv lipsa preţului, întregul preţ al imobilului fiind achitat de către el reclamantul.
În drept invocă dispoziţiile art. 30 şi 31 Cod familiei, art. 948, art. 966 – 968 Cod civil, art. 480 Cod civil.
Acţiunea a fost timbrată cu 809 lei taxă judiciară şi 5 lei timbru judiciar.
Prin întâmpinare, pârâta solicită respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală, arătând că imobilul a fost cumpărat împreună cu reclamantul, prin contribuţie egală de câte 1 fiecare, nefiind un drept de proprietate comună în devălmăşie, ci un drept de proprietate comună pe cote părţi. Mai arată că aceeaşi cerere a fost formulată de către reclamant şi în dosarul nr. -/257/2010, soluţionat de către Judecătoria Mediaş, ca o precizare de acţiune, dar pentru că cererea a fost formulată la al şaselea termen de judecată, instanţa a înlăturat cererea ca tardiv formulată.
În fine, mai arată că imobilul din litigiu a reprezentat fostul lor domiciliu comun, iar la cumpărarea lui şi-a adus şi ea contribuţia.
Examinând cauza instanţa reţine:
În fapt, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 7952/24.01.1994 (fila 10 dosar) reclamantul şi pârâta au cumpărat de la RAGCL M. – fosta întreprindere de administrare şi vânzare a locuinţelor proprietate de stat, ulterior desfiinţată, şi al cărui patrimoniu a fost apoi preluat, pentru locuinţele situate în localitatea C. M., de această unitate administrativ teritorială – imobilul situat în C. M., str. L. nr.-, bl.-, sc.-, ap.-, jud. S., compus din 2 camere de locuit cu o suprafaţă de 30,27 mp, precum şi cota indiviză de 2,31% din suprafaţa comună a imobilului, cu preţul de 44.101 lei, achitat la data încheierii contractului. Contractul este semnat atât de reclamant cât şi de către pârâtă, ceea ce lasă să se înţeleagă că de comun acord au convenit ca împreună să cumpere acest apartament. Apartamentul nu este intabulat în cartea funciară întrucât pentru respectivul bloc nu s-au efectuat lucrările cadastrale necesare intabulării.
Reclamantul şi pârâta s-au căsătorit la data de 21 noiembrie 1990, iar prin sentinţa civilă nr. 1003/30 martie 1993 a Judecătoriei Mediaş s-a dispus divorţul dintre cei doi (fila 12 dosar), sentinţă care a devenit irevocabilă la data de 17.05.1993.
Prin urmare, la data cumpărării locuinţei reclamantul şi pârâta erau divorţaţi, ceea ce înseamnă că dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului s-a făcut pe cote părţi şi nu în devălmăşie, chiar dacă pe contract foştii soţi apar cu numele dobândit prin căsătorie.
De altfel, aşa cum rezultă din probele administrate (declaraţii de martori, filele 63 şi 84 dosar, interogatoriu reclamantului, fila 72 dosar) la data cumpărării imobilului cei doi nu aveau cunoştinţă că sunt divorţaţi, pentru că, aşa cum susţine reclamantul, în luna octombrie sau noiembrie 1992, când s-au prezentat la divorţ, s-au întors ştiind că s-au împăcat.
Că aşa stau lucrurile o dovedeşte faptul că, ulterior pronunţării sentinţei de divorţ, cei doi au reluat convieţuirea şi au avut împreună doi copii după această dată, convieţuind împreună până în anul 2003, când din nou s-a pus problema divorţului şi când reclamantul a aflat că este divorţat din anul 1993.
În consecinţă, chiar dacă la data cumpărării apartamentului reclamantul şi pârâta erau divorţaţi, convingerea lor a fost că ei sunt căsătoriţi şi s-au comportat ca atare, contractul de vânzare cumpărare fiind încheiat pe numele celor doi fără a se arăta cota de contribuţie a fiecăruia.
Din declaraţiile martorilor audiaţi la filele 62 şi 84 dosar rezultă că la data cumpărării apartamentul era într-o stare avansată de degradare, fără geamuri şi fără uşi, iar amenajarea lui s-a făcut de către cei doi din banii comuni. Aşa se explică de ce la nivelul anului 1994 preţul apartamentului a fost de doar 44.101 lei. Din aceleaşi declaraţii rezultă că, la data la care părţile au cumpărat apartamentul, în acelaşi imobil şi alipit acestui apartament a cumpărat şi fratele reclamantului un alt apartament, care apoi a fost unificat cu apartamentul celor doi şi a constituit o singură unitate locativă în care au locuit până în anul 2003, când s-au despărţit. Din înscrisul depus la fila 65 dosar rezultă că fratele reclamantului, numitul C. I., a cumpărat apartamentul nr.- din imobilul situat în C. M., str. L. nr.-, bl.-, sc.-, preţul acestuia fiind tot de 44.101 lei, data încheierii contractului fiind 30.06.1994.
Raportat la preţul plătit pentru apartament, acesta nu constituie un motiv pentru a se considera că pârâta nu a avut nicio contribuţie la achiziţionarea lui şi că actul ar fi lovit de nulitate absolută pentru lipsa cauzei, aşa cum susţine reclamantul, în condiţiile în care în acelaşi an părţile au cumpărat un televizor second hand cu preţul de 35.000 lei sau un frigider, tot second hand, cu preţul de 100.000 lei (a se vedea răspunsul la întrebarea 1 din interogator, fila 72 dosar).
Prin urmare, în raport de considerentele expuse, în lipsa unor elemente care să ducă la concluzia că pârâta a urmărit să obţină o cotă de proprietate din apartament fără să plătească ceva şi în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 967 alin. 2 Cod civil din 1864, aplicabile speţei, cauza este prezumată până la dovada contrarie, instanţa consideră acţiunea neîntemeiată, pe lipsa cauzei.
Faptul că în contract nu se face menţiune cu privire la cota de proprietate a fiecăruia – împrejurare determinată de faptul că cele două părţi nu au avut cunoştinţă la data cumpărării că sunt divorţate – nu constituie nici el un motiv de nulitate a contractului, urmând ca, în măsura în care părţile nu se înţeleg asupra cotei ce li se cuvine, să se adreseze instanţei de judecată. De altfel, prin sentinţa civilă nr. 808/01.04.2011 a Judecătoriei Mediaş, definitivă, dar care încă nu este irevocabilă, s-a constatat că cei doi au o contribuţie egală de câte 1 la dobândirea apartamentului şi s-a dispus sistarea indiviziunii prin atribuirea în întregime către reclamant.
În raport de toate cele expuse instanţa consideră acţiunea neîntemeiată şi se va pronunţa în sensul respingerii ei.
Fiind în culpă cu privire la purtarea procesului, în baza dispoziţiilor art. 274 Cod pr. civilă reclamantul va fi obligat să plătească pârâtei suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
