Drept civil. Valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare a unor bunuri mobile, fără ca acestea să fie înregistrate în contabilitatea vânzătoarei persoană juridică, faţă de care au fost instituite măsuri asiguratorii de către organele fiscale în temeiul art. 129 alin. 2 din O.G . nr. 92/2003.
Potrivit art. 400 alin. 2 Cod procedură civilă, contestaţia la executare poate fi introdusă de către o terţă persoană care pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit. Contestatorii au depus contracte de vânzare-cumpărare, legalizate la notar, cu care susţin că fac dovada îndeplinirii cerinţei impuse de art. 400 alin. 2 Cod procedură civilă. Obiectul acestor contracte îl reprezintă bunuri mobile, astfel că, sub aspectul încheierii lor valabile, sunt incidente dispoziţiile art.1295 din vechiul Cod civil, aplicabil în cauză. Conform acestui articol, dreptul de proprietate „este de drept strămutat la cumpărător” din momentul în care părţile s-au înţeles „asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. Câtă vreme aceste contracte nu au fost desfiinţate, ele trebuie considerate valabile, producând efectele specifice prevăzute de lege, respectiv transferul dreptului de proprietate.
Secţia I civilă – Decizia nr.839/20 decembrie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 3139/2012, pronunţată de Judecătoria Deva în dosar nr. 578/221/2012, s-a admis în parte contestaţia la executare formulată de contestatorii SC S SRL, MN şi CV în contradictoriu cu intimata AFP, s-a dispus anularea în parte a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii şi anularea în parte a procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile, reprezentând autoturisme.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, urmare a unei inspecţii fiscale la care a fost supusă societatea contestatoare SC S SRL, organele de control au stabilit în sarcina acesteia obligaţii fiscale în cuantum de 267.184 lei şi au instituit măsuri asiguratorii în temeiul art. 129 al. 2 din O.G. nr. 92/2003.
În baza deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii s-a instituit sechestru asigurator asupra bunurilor mobile ale societăţii şi s-au poprit disponibilităţile băneşti din conturile societăţii la ING Bank şi sumele de bani pe care debitorul CC le datora societăţii.
Faţă de dispoziţiile art. 129 al. 2 din O.G. nr. 92/2003, instanţa a reţinut că o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru luarea măsurilor asiguratorii este aceea ca bunurile vizate să fie proprietatea debitorului. Din probele administrate în cauză, respectiv actele de înstrăinare a unor autovehicule, s-a constatat că măsura sechestrului asigurator nu respectă aceste prevederi legale, întrucât o parte din bunurile sechestrate au fost anterior înstrăinate contestatorilor MN şi CV. Faţă de data încheierii acestor convenţii de înstrăinare, rezultă că ele au intervenit anterior luării măsurii asiguratorii a sechestrului – 30.12.2011 – şi sunt supuse dispoziţiilor art. 1295 C. civ., potrivit căruia vânzarea-cumpărarea este un contract consensual şi translativ de proprietate, astfel încât prin simplul acord de voinţă al părţilor şi fără îndeplinirea vreunei formalităţii se produce nu numai încheierea contractului, dar operează şi transferul dreptului de proprietar de la vânzător la cumpărător.
Ca atare, instanţa a constatat că vehiculele înstrăinate erau ieşite din patrimoniul societăţii contestatoare la momentul instituirii sechestrului asigurator, astfel că asupra lor nu puteau fi dispuse măsuri de garantare a executării obligaţiilor fiscale puse în sarcina SC S SRL. Este adevărat că reprezentantul societăţii nu a formulat obiecţiuni la întocmirea procesului verbal de sechestru şi că nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de răspundere, în speţă pentru a se obţine anularea procesului verbal de sechestru. Însă, în cauză intervin şi interesele cumpărătorilor acestor autovehicule, deveniţi proprietari potrivit legii şi convenţiilor, interese ce primează dreptului statului, în calitate de creditor, la garantarea executării obligaţiilor contribuabililor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata în contestaţie la executare DGFP, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a contestaţiei la executare.
În motivare, s-a arătat că elementele de identificare a bunurilor mobile au fost preluate de organele de inspecţie fiscală din evidenţa contabilă a societăţii, astfel cum au fost prezentate organelor de control şi care nu au fost contestate de către reprezentanţii societăţii şi că procesul-verbal de sechestru a fost semnat de împuternicitul societăţii, fără obiecţiuni.
Au mai susţinut că debitoarea avea obligaţia să prezinte organului fiscal, la momentul instituirii măsurilor asiguratorii, lista mijloacelor fixe, iar transferul de proprietate trebuia operat în actele contabile a societăţii şi că debitoarea a procedat la încheierea convenţiilor, fără să fie înregistrate în contabilitate, nici în sensul scoaterii din lista mijloacelor fixe şi nici în sensul înregistrării veniturilor obţinute ca urmare a vânzării lor.
Prin decizia civilă nr. 65/R/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, s-a admis ca fondat recursul intimatei şi s-a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii contestaţiei la executare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii care a fost admis prin decizia civilă nr. 453/2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, dispunându-se casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, pentru soluţionare ca instanţă de apel.
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sun nr. 578/221/2012*.
Prin decizia civilă nr. 201/A/2012, Tribunalul Hunedoara – Secţia I Civilă a admis apelul intimatei DGFP Hunedoara şi a schimbat în parte sentinţa primei instanţe în sensul respingerii în totalitate a contestaţiei la executare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că la dosarul cauzei s-au depus convenţiile de înstrăinare a acestor autovehicule, sub forma unor înscrisuri sub semnătură privată, încheiate între contestatoarea SC S SRL şi contestatorii MN şi CV.
Tribunalul a apreciat că aceste convenţii nu sunt opozabile organului fiscal, dat fiind faptul că nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţii debitoare, nici în sensul scoaterii din lista mijloacelor fixe şi nici în sensul înregistrării veniturilor obţinute cu titlu de preţ, ca urmare a vânzării lor, iar în cărţile de identitate ale autovehiculelor sechestrate figurează ca deţinătoare contestatoarea SC S SRL Deva. La întocmirea procesului-verbal de sechestru asigurator s-a ţinut seama de situaţia prezentată de împuternicitul societăţii privind evidenţa bunurilor aflate în patrimoniul ei la acea dată, respectiv fişa mijloacelor fixe şi registrul imobilizărilor, semnate şi ştampilate de administratorul debitoarei.
S-a considerat că trebuie avută în vedere şi împrejurarea că procesul-verbal de sechestru a fost semnat fără obiecţiuni de reprezentantul societăţii, precum şi că acele convenţii de înstrăinare invocate de contestatoare au fost încheiate în cursul inspecţiei fiscale, ceea ce denotă reaua credinţă şi intenţia de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculări Vehicule a comunicat că în evidenţele sale toate autovehiculele ce fac obiectul sechestrului asigurator figurează înmatriculate pe SC S SRL, în calitate de proprietar.Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de intimată şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
Prin decizia 839/20.12.2013 Curtea de Apel a admis recursul declarat de contestatorii SC S SRL, MN şi CV împotriva deciziei civile nr. 201/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara – Secţia I Civilă, a modificat decizia atacată în sensul că a respins apelul declarat de intimata DGRFP împotriva sentinţei civile nr. 3139/2012 a Judecătoriei Deva, pe care a menţinut-o.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că potrivit art. 400 alin. 2 C. pr. civ., contestaţia la executare poate fi introdusă de către o terţă persoană care pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit. În cauză, contestatorii MN şi CV sunt terţi faţă de executarea silită în cadrul căreia s-au luat măsurile asiguratorii contestate în prezenta cauză, astfel că fundamentul juridic al cererii lor îl reprezintă dispoziţiile menţionate anterior.
Din economia acestui text legal rezultă că terţul trebuie să facă dovada că bunul urmărit se află în proprietatea sa, situaţie în care actele de executare având ca obiect acest bun urmează a fi anulate.
În speţă, contestatorii au depus contracte de vânzare-cumpărare, legalizate la notar, cu care susţin că fac dovada îndeplinirii cerinţei impuse de art. 400 alin. 2 C. pr. civ. Obiectul acestor contracte îl reprezintă bunuri mobile, astfel că, sub aspectul încheierii lor valabile, sunt incidente dispoziţiile art. 1295 din vechiul C. civ., aplicabil în cauză. Conform acestui articol, dreptul de proprietate „este de drept strămutat la cumpărător” din momentul în care părţile s-au înţeles „asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.
Potrivit acestor dispoziţii, contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor mobile este un contract consensual, transferul de proprietate intervenind în momentul acordului de voinţă. În cauză, cei doi contestatori terţi, care susţin că sunt proprietarii bunurilor supuse sechestrului, au dovedit că între ei, în calitate de cumpărători şi contestatoarea debitoare, în calitate de vânzător, a intervenit acordul de voinţă de înstrăinare a bunurilor, depunând în acest sens contractele de vânzare-cumpărare legalizate la notar. Câtă vreme aceste contracte nu au fost desfiinţate, ele trebuie considerate valabile, producând efectele specifice prevăzute de lege, respectiv transferul dreptului de proprietate.
Normele legale în vigoare la momentul încheierii acestor contracte nu impun nicio formalitate pentru a le face opozabile terţilor. Înregistrarea lor în evidenţele societăţii este o obligaţie ce cade în sarcina debitoarei, iar neîndeplinirea ei nu poate afecta dreptul de proprietate al dobânditorului, astfel că nu se poate reţine că, în lipsa acestor operaţiuni, contractele de vânzare-cumpărare nu sunt opozabile creditoarei intimate, chiar dacă reprezentantul debitoarei nu a adus la cunoştinţa organului fiscal existenţa acestor contracte.
De asemenea, faptul că nu au fost efectuate operaţiunile de radiere, respectiv înmatriculare pe numele noului proprietar a vehiculelor ce au format obiectul vânzării, nu poate afecta transferul dreptului de proprietate, deoarece, pe de-o parte, acest efect al contractului este condiţionat numai de existenţa acordului de voinţă al părţilor contractante, iar, pe de altă parte, formalităţile de înmatriculare sunt ulterioare dobândirii dreptului de proprietate şi reprezintă obligaţii de natură administrativă, a căror neîndeplinire pot să atragă eventuale sancţiuni administrative.
În ce o priveşte pe contestatoarea debitoare, se constată că toate bunurile ce au făcut obiectul măsurilor asiguratorii au fost lăsate în custodia sa, cu obligaţia de a le pune la dispoziţia organului de executare silită, ori această obligaţie nu ar putea fi îndeplinită cu privire la bunurile care, potrivit contractelor de vânzare-cumpărare, nu se mai aflau în patrimoniul societăţii.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1295 C. civ., motiv pentru care recursul a fost admis în temeiul art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă.
