Excepţie de neexecutare a contractului. Omisiunea primei instanţe de a se pronunţa în mod expres asupra acesteia. Irelevanţă
– Codul civil: art. 1169
– Codul de procedură civilă: art. 129 şi 137
Chiar dacă judecătorul fondului nu s-a pronunţat în mod expres cu privire la excepţia de neexecutare a contractului, câtă vreme tribunalul a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat cumpărătorul la plata preţului, este evident că această apărare a pârâtei nu a fost primită, o asemenea omisiune neputând determina, prin ea însăşi, admiterea apelului şi schimbarea soluţiei primei instanţe.
Aceasta, în considerarea faptului că nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile excepţii de procedură, ci a unui mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin co-contractanţilor, fiecare parte având, concomitent, faţă de cealaltă, atât calitate de debitor, cât şi pe aceea de creditor, obligaţia ce-i revine uneia dintre părţi avându-şi cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. nr. 157 din 19 septembrie 2012, dr. C.B.N.
Prin sentinţa civilă nr. 1592/PI din 4 octombrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 449/30/2011 Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. S S.R.L. Izvin împotriva pârâtei S.C. V S.R.L. Izvin, obligând-o la plata sumei de 312.048,09 lei cu titlu de preţ, la care se va aplica dobânda legală începând cu data de 01.09.2009 şi până la achitarea efectivă a debitului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta S.C. V S.R.L. Izvin, solicitând schimbarea ei în tot, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi nedovedită.
Prin decizia civilă nr. 157 din 19 septembrie 2012 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de pârâta S.C. V S.R.L. Izvin împotriva sentinţei civile nr. 1592/PI din 4 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 449/30/2011 în contradictoriu cu reclamanta intimată S.C. S S.R.L. Izvin.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că hotărârea tribunalului este temeinică şi legală, conformă cu dispoziţiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greşite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum nejustificat susţine apelanta, în considerente arătându-se pe larg motivele, atât cele în fapt, cât şi cele în drept, pentru care judecătorul fondului a considerat că cererea de chemare în judecată se impune a fi admisă.
Prima instanţă a reţinut în mod corect că între părţile aflate în litigiu s-au derulat raporturi comerciale în formă simplificată, constând în vânzarea-cumpărarea utilajelor agricole enumerate în factura fiscală nr. 1/31.07.2009, în valoare de 312.048,09 lei. Această factură a fost semnată şi ştampilată personal de către administratorul social al pârâtei cumpărătoare, iar ulterior, ea a fost înregistrată în evidenţele contabile ale societăţii, după cum a recunoscut-o şi reprezentantul pârâtei, la termenul de judecată din 27 septembrie 2011. Or, este cunoscut faptul că art. 46 din Codul comercial prevede că obligaţiile comerciale se probează, printre altele, şi cu facturi acceptate. De asemenea, potrivit art. 50-52 din acelaşi cod, registrele comercianţilor fac probă, în contra lor, cu privire la faptele şi obligaţiile înscrise în acestea, chiar dacă sunt neregulat ţinute, judecătorul fondului acordând în mod just eficienţă acestor dispoziţii legale.
Cu toate că, în primul ciclu procesual, reprezentantul legal al S.C. V S.R.L. Izvin nu a ridicat obiecţii serioase cu privire la semnătura de primire de pe factura invocată de partea adversă, în faza apelului acesta a susţinut că respectiva semnătură nu-i îi aparţine, motiv pentru care Curtea a administrat în cauză o expertiză criminalistică, care a concluzionat, fără nicio rezervă, că semnătura contestată a fost executată de dl. F.A. (deşi, această persoană a încercat să-şi disimuleze semnătura, cu ocazia verificărilor efectuate de către instanţă, schimbându-şi în totalitate modalitatea în care semnează şi prezentând, la termenul de judecată din 10 aprilie 2012, doar xerocopii ale scriptelor de comparaţie care i-au fost solicitate la termenul anterior, încercând, în acest fel, să zădărnicească aflarea adevărului).
Chiar dacă judecătorul fondului nu s-a pronunţat în mod expres cu privire la excepţia de neexecutare a contractului, invocată de către pârâtă prin întâmpinarea depusă în data de 22 aprilie 2011, câtă vreme tribunalul a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat cumpărătorul la plata preţului, este evident că această apărare a pârâtei nu a fost primită, o asemenea omisiune neputând determina, prin ea însăşi, admiterea apelului şi schimbarea soluţiei primei instanţe. Aceasta, şi în considerarea faptului că nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile excepţii de procedură, ci a unui mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice, cum este şi cel de vânzare-cumpărare, o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin co-contractanţilor, fiecare dintre părţi având, concomitent, faţă de cealaltă, atât calitate de debitor, cât şi pe aceea de creditor, obligaţia ce-i revine uneia dintre părţi avându-şi cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte, din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor decurgând cele trei efecte specifice ale contractelor sinalagmatice, respectiv: excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimplet contractus), rezoluţiunea/rezilierea convenţiei şi problema riscului contractului.
Prin invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care partea adversă îşi va îndeplini propriile obligaţii, efectul suspensiv al excepţiei încetând de îndată ce respectivele obligaţii vor fi îndeplinite. Această excepţie reprezintă o sancţiune specifică a faptului că partea care pretinde executarea obligaţiei nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale pe care şi le-a asumat.
În speţă, nu poate fi vorba de greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1169 din Codul civil, în sensul inversării sarcinii probei, pentru simplul motiv că, invocând excepţia de neexecutare, societatea apelantă era obligată să facă dovada pretinsei neexecutări a obligaţiilor de către intimată, apărarea acesteia încetând a mai fi o negare pură şi simplă a pretenţiilor adversarului, devenind o „apărare activă”, sarcina probei revenindu-i, potrivit principiului reus in excipiendo fit actor. De altfel, executorul judecătoresc a identificat la sediul societăţii pârâte mai multe utilaje, printre care şi cele care au făcut obiectul vânzării contestate, după cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal din 13.01.2012 întocmit în dosarul nr. 1678/EX/2011 al Biroului Executorului Judecătoresc J.C. din Timişoara. Astfel, au fost identificate tractorul MacCormick (poziţia 10 în procesul-verbal, poziţia 3 pe factură), maşina de discuit Razol (poziţia 1 în procesul-verbal, poziţia 7 pe factură), maşina de tocat (poziţia 20 în procesul-verbal, poziţia 6 pe factură), maşina de tăiat iarbă (poziţia 25 în procesul-verbal, poziţia 5 pe factură), excavatorul de la poziţia 1 de pe factură.
Pe de altă parte, nu se poate susţine cu temei că prima instanţă ar fi interpretat greşit şi trunchiat declaraţiile martorilor audiaţi. Astfel, martorul F.D.C., care, de altfel, a fost propus chiar de pârâtă, a declarat nu numai că factura fiscală a fost semnată în biroul său de către asociatul şi administratorul societăţii pârâte, ci şi faptul că conducerea societăţii S.C. V S.R.L. Izvin avea cunoştinţă despre operaţiunile comerciale efectuate cu privire la bunuri şi nu i-a cerut nimic în legătură cu acestea, existenţa bunurilor nefiind contestată de către reprezentantul legal al persoanei juridice. Cu toate că acelaşi martor a declarat că la factură nu a fost ataşat şi un aviz de însoţire, ulterior el a precizat că, din câte cunoaşte (fiind de profesie contabil – sbl. ns.), atunci când marfa nu se deplasează dintr-o locaţie în alta, nu este necesară întocmirea unui asemenea aviz, în acelaşi sens fiind şi prevederile Ordinului M.F.P. nr. 2226/2006 privind utilizarea unor formulare financiar-contabile de către persoanele prevăzute la art. 1 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată.
Nici obiecţiunile pârâtei privitoare la declaraţia celuilalt martor, dl. C.S., nu sunt justificate, acesta declarând în mod expres (contrar celor afirmate în cererea de apel) că bunurile pe care le-a văzut la domiciliul d-lui. F.A. sunt identice cu cele văzute anterior în Italia (chiar administratorul apelantei declarându-i că bunurile provin din Italia), întrucât acestea nu sunt bunuri foarte răspândite, adică este vorba de utilaje specifice, având mărci şi dimensiuni speciale.
Criticile apelantei referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii tribunalului pe motiv că judecătorul fondului ar fi încălcat unul dintre principiile de bază ale procesului civil, respectiv cel al rolului activ al instanţei, întrucât, raportat la art. 129 din Codul de procedură civilă, avea nu numai dreptul, dar şi îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în cauză „fiind imperativă administrarea unei probaţiuni complete”, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, ceea ce ar impune schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii integrale a pretenţiilor reclamantei nu pot fi primite. Invocarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 129 nu poate duce la concluzia, cum greşit aceasta sugerează în motivele de apel, că în virtutea rolului activ instanţa de judecată s-ar putea substitui părţilor şi, prin urmare, ar fi fost obligată să invoce apărări în locul acestora, pentru că altfel s-ar crea un dezechilibru nejustificat în situaţia participanţilor la procesul civil, în sensul de a putea folosi în măsură egală drepturile procesuale. Într-adevăr, conform articolului menţionat, părţile sunt acelea care au îndatorirea, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, „rolul activ al instanţei” presupunând doar aflarea adevărului judiciar, textul neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia, mai ales dacă partea a beneficiat de asistenţă juridică calificată, cum este şi cazul societăţii pârâte. Oricum, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de fond de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
Nu în ultimul rând, reaua credinţă a apelantei rezultă şi din aceea că, ulterior pronunţării hotărârii prin care tribunalul a obligat-o la plata preţului bunurilor cumpărate, aceasta a încheiat mai multe acte juridice cu scopul vădit de a zădărnici executarea sentinţei atacate: a înstrăinat terenuri agricole, în suprafaţă de câteva sute de hectare, către d-na l.C., soţia administratorului social F.A.; a adoptat o hotărâre a adunării generale a asociaţilor prin care d-na. I.C. a cesionat părţile sociale (reprezentând 50% din capitalul social) către soţul său; concomitent semnării actului de vânzare-cumpărare de terenuri, dl. F.A. a dat o declaraţie notarială prin care „recunoaşte” că imobilele înstrăinate sunt bun propriu al soţiei sale, scopul acestor operaţiuni fiind unul evident – în cazul aplicării procedurii de insolvenţă faţă de societatea apelantă, dacă din lipsa activului creditorii sociali nu şi-ar putea recupera creanţele deţinute şi s-ar pune problema aplicării dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, respectivele imobile să nu poată fi urmărite de către această categorie de creditori.
