. Îmbogatire fara justa cauza ( actio de in rem verso). Neîndeplinire conditii (caracterul voluntar si licit al platii)
Codul civil, art. 986
Plata facuta necuvenit nu poate constitui temei de antrenare a raspunderii pentru îmbogatirea fara justa cauza întrucât nu îmbraca forma faptului juridic voluntar, astfel cum impun prevederile art. 986 Cod civil.
Nefiind îndeplinita nici conditia liceitatii faptului cauzator de prejudiciu, impusa tot de dispozitiile art.986 Cod civil, cererea întemeiata pe actio de in rem verso trebuie respinsa
(Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a V a Comerciala
decizia comerciala nr. 53/28 ianuarie 2010)
Prin sentinta comerciala pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a VI a Comerciala a fost respinsa ca lipsita de interes cererea principala formulata de SC R SRL (în prezent SC G M SRL) împotriva SC C M R SRL si SC U L SA. S-a disjuns solutionarea cererii reconventionale formulate de SC C M R SRL împotriva SC G M SRL, acordând termen pentru continuarea judecatii.
Prin cererea reconventionala, devenita cerere principala urmare a disjungerii si înregistrata sub alt numar, SC C M R SRL a solicitat ca pârâta SC G M SRL sa fie obligata la plata sumei de 86.666,28 RON aferenta facturilor din perioada august – octombrie 2006 emise de SC U.L. SA în baza unor contracte de leasing pentru autoturisme si aparatura. A solicitat cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamanta a aratat ca a încheiat cu SC U.L. SA mai multe contracte de leasing pentru aparatura medicala pe care le enumera.Reclamanta a aratat ca, la semnarea contractelor de leasing, a emis bilete la ordin pentru toata durata contractelor, bilete ce se decontau lunar, banca retinând automat bani din cont pentru sumele respective si ca, urmare a notificarii pârâtei, înregistrata sub nr. 1162 din 22 septembrie 2006, reclamanta i-a solicitat acesteia cu adresa nr. 5922 din 3 octombrie 2006 sa se prezinte la sediul sau la 9 octombrie 2006, pentru a clarifica o serie de aspecte referitoare la situatia platilor efectuate de reclamanta în baza contractelor de leasing preluate de pârâta prin divizare; finalizarea documentatiei privind rezilierea sau denuntarea contractelor de leasing aferente mijloacelor fixe ce revin pârâtei; situatia datoriilor existente în SC C M R SRL la data întocmirii bilantului de divizare; situatia datoriilor constituite în SC C M R SRL dupa data întocmirii bilantului divizarii, pâna la data pronuntarii acestei divizari.
A sustinut ca pârâta nu a raspuns nici verbal, nici în scris solicitarii pâna la data formularii cererii reconventionale si a precizat ca, pâna la aceeasi data, reclamanta a achitat catre SC U L SA 86.666,28 lei în baza facturilor pentru perioada august – octombrie 2006, detaliind platile pe mijloace fixe si pe perioade.A mai aratat si ca pârâta a recunoscut ca la 4 mai 2006, data adoptarii hotarârii AGA de divizare a SC C M R SRL si înainte de finalizarea operatiunii divizarii, ca a preluat atât aparatura medicala, cât si autoturismele ce figureaza în proiectul de divizare, astfel ca aceasta a avut toate beneficiile rezultate din folosinta acestora , lasând toate datoriile în sarcina reclamantei.
Cererea a fost întemeiata în drept pe dispozitiile articolelor 969-970 Cod civil, pe principiile ce stau la baza dreptului de retentie (consacrate implicit de dispozitiile articolelor 771, 1444, 1618 si 1730 Cod civil), pe dispozitiile articolului 251 alineat 1 din legea nr.31/1990 si pe dispozitiile articolelor 119-120 Cod procedura civila.
La 15 aprilie 2008, reclamanta a formulat “precizari” privind obiectul cererii de chemare în judecata în care a aratat ca solicita obligarea pârâtei la plata sumelor de 80.355,95 lei pentru perioada august-octombrie 2006 si de 261.481,93 lei pentru perioada noiembrie 2006-noiembrie 2007, aferente platilor pe care le-a efectuat în baza acelorasi contracte de leasing indicate în cererea initiala. Si-a motivat cererea pe împrejurarea ca pârâta nu a preluat contractele de leasing si nu a facut nici o plata aferenta nici dupa depunerea cererii înregistrata drept cerere reconventionala.
Privitor la aceasta cerere, pârâta a invocat exceptia tardivitatii depunerii ei, apreciind-o drept cerere modificatoare, iar instanta a respins aceasta exceptie la termenul din 19 mai 2008. Încheierea de la 19 mai 2008 nefiind atacata distinct cu apel, iar prevederile articolului 282 Cod procedura civila în forma în vigoare la momentul declararii apelului (29 decembrie 2008) nemaiprevazând ca apelul declarat împotriva hotarârii se socoteste facut si împotriva încheierilor premergatoare, Curtea apreciaza ca , prin hotarâre cazuta în puterea lucrului judecat , s-a statuat ca reclamanta a învestit legal instantele cu cererea precizata la 15 aprilie 2008.
La termenul din 20 octombrie 2008, reclamanta a precizat verbal în sedinta publica faptul ca îsi limiteaza pretentiile la suma de 273.247 lei.
Prin sentinta comerciala nr. 10854 din 20 octombrie 2008, Tribunalul Bucuresti – Sectia a VI a Comerciala a admis actiunea precizata formulata de reclamanta si a obligat-o pe pârâta sa plateasca reclamantei 273.247 lei reprezentând contravaloarea facturilor (rate leasing) aferente perioadei august 2006 – noiembrie 2007 si 6925,24 lei cheltuieli de judecata.Pentru a hotarî astfel, prima instanta a retinut în esenta ca societatea pârâta a luat fiinta prin divizarea SC C M R SRL, ca proiectul de divizare a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 1716 din 31 mai 2006 si ca partile au încheiat protocolul de predare – primire a activelor din anexele 1-17 ale proiectului de divizare la 12 iulie 2006, printre aceste bunuri numarându-se si cele indicate de reclamanta în cererea cu care a învestit instanta.
Tribunalul a retinut ca efectul transmiterii cu titlu universal a unei parti din patrimoniul societatii divizate partial este ope legis, subrogarea pârâtei în drepturile si obligatiile societatii divizate aferente fractiunii din patrimoniu transmise. Consecinta, a retinut tribunalul, consta în faptul ca, odata acceptata preluarea unor bunuri aflate în leasing, trebuia îndeplinita de catre pârâta si obligatia de plata a ratelor restante, în lipsa unei conventii contrare. Privitor la cuantumul ratelor, tribunalul si-a însusit concluziile expertizei contabile efectuate, modificate urmare a obiectiunilor partilor, retinând ca ratele se ridica, pentru perioada august 2006-noiembrie 2007, la suma de 273.247 lei. A apreciat întrunite conditiile actiunii de restituire întemeiate pe îmbogatirea fara justa cauta, în sensul ca patrimoniul pârâtei s-a marit cu contravaloarea folosintei bunurilor (care reprezinta tocmai ratele suportate de reclamanta dupa data divizarii) si ca patrimoniul reclamantei s-a micsorat cu aceeasi suma platita dupa preluarea activelor. A mai apreciat ca reclamanta nu avea la îndemâna un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite. A facut aplicarea dispozitiilor articolului 274 Cod procedura civila.
Împotriva acestei sentinte, în termen legal a declarat apel nemotivat pârâta, cauza fiind înregistrata sub acelasi numar unic la 15 ianuarie 2009 pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a V a Comerciala.
Motivele de apel au fost depuse la 7 aprilie 2009, cu respectarea termenului prevazut de articolul 287 alineat 2 Cod procedura civila.
În motivarea apelului s-a aratat în esenta ca apelanta – pârâta a preluat bunurile indicate în cererea intimatei – reclamante, dar ca nu au putut fi înscrise în contabilitate întrucât societatea de leasing a refuzat sa încheie pentru acestea noi contracte de leasing în care apelanta – pârâta sa apara ca utilizator. A aratat apelanta – pârâta ca de aceea s-a aflat în imposibilitate de a plati legal facturile emise de SC U L SA, în ciuda numeroaselor modificari pe care le-a trimis atât acestei societati, cât si intimatei – reclamante .
Apelanta – reclamanta a evidentiat si situatia contradictorie în care s-a aflat, situatie concretizata de intentia sa de a plati ratele de leasing pentru bunurile preluate, ca si de refuzul intimatei – reclamante de transmitere catre apelanta – pârâta a contractelor de leasing.A apreciat ca instanta a retinut gresit împrejurarea ca intimata – reclamanta a fost obligata sa plateasca în continuare ratele de leasing, ignorând ca intimata – reclamanta nu se supunea nici unui risc atâta vreme cât, urmare a rezilierii, bunurile din folosinta apelantei pârâte aveau sa reintre în patrimoniul finantatorului. A invocat adresa din 3 octombrie 2006 prin care SC U L SA si-a manifestat disponibilitatea de a modifica utilizatorul din contractele de leasing si a aratat ca intimata – reclamanta nu si-a manifestat niciodata o astfel de intentie, a dovedit rea-credinta si, prin plata ratelor de leasing, a fortat-o pe apelanta pârâta la continuarea relatiei cu societatea finantatoare. În acest mod – a subliniat apelanta – intimata reclamanta a pus-o în situatia de a nu putea înregistra autoturismele în contabilitate, de a nu le putea utiliza pe drumurile publice si de a nu denunta contractele de leasing, platind pentru apelanta o suma importanta fara acordul expres al acesteia si optând în final pentru cumpararea bunurilor, care nu au mai intrat în patrimoniul apelantei. A criticat hotarârea întemeiata pe îmbogatirea fara justa cauza, sustinând ca acest tip de actiune are un caracter subsidiar, putând fi folosita doar în lipsa altui mijloc juridic.
Apelul a fost întemeiat în drept pe dispozitiile articolului 282 si urmatoarele Cod procedura civil si pe dispozitiile legii nr. 31/1990.
La 3 aprilie 2009, intimata – reclamanta a formulat întâmpinare, prin care a reiterat situatia de fapt si sustinerile din cererea cu care a învestit prima instanta si a subliniat concluziile si constatarile din expertiza întocmita în cauza, sustinând ca folosinta bunurilor si lipsa dovezilor de plata a ratelor de leasing sunt necontestate de apelanta – pârâta. A apreciat apelul ca neîntemeiat, sustinând, în consens cu prima instanta, ca divizarea a condus la un transfer de bunuri cu toate drepturile si obligatiile corelative catre apelanta – pârâta si indicând ca temeiuri de drept dispozitiile articolului 240 si cele ale articolului 251 din legea nr.31/1990.
A indicat OG nr. 51/1997 drept cadru legal pentru operatiunile de leasing si a sustinut ca intimata – reclamanta si-a micsorat patrimoniul, corelativ cu marirea patrimoniului apelantei -pârâte cu suma de 273.247 lei reprezentând contravaloarea facturilor (SIC!) aferente perioadei august 2006 – noiembrie 2007.A sustinut ca îmbogatirea fara justa cauza este unanim recunoscuta de practica judecatoreasca si de doctrina juridica, a evocat prevederile articolului 992 Cod civil si a aratat ca în cauza sunt îndeplinite toate conditiile pentru restituirea îmbogatirii fara justa cauza. A invocat si considerentele sentintei comerciale nr. 854 din 22 ianuarie 2007 a Tribunalului Bucuresti – Sectia a VI a Comerciala, pronuntata în dosarul nr. 34167/3/2006, definitiva si irevocabila, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat.
Fata de actele si lucrarile dosarului, de probele administrate în cauza, Curtea a apreciat apelul ca întemeiat si l-a admis pentru urmatoarele considerente:
Curtea a constatat ca apelanta – reclamanta a învestit instanta cu o actiune în despagubiri întemeiata pe dispozitiile articolelor 969-970 Cod civil, pe dispozitiile principiilor aplicabile în cazul dreptului de retentie si pe dispozitiile articolului 251 alineat 1 din legea nr.-31/1990. Strict formal, apelanta – reclamanta a înteles sa uzeze de actiunea în raspundere civila contractuala, neindicând niciodata expres în fata instantei de fond ca a ales sa uzeze de o actio de in rem verso si nefacând nici implicit trimiterea la acest tip de actiune si nici la existenta conditiilor cumulative pentru exercitarea acestei actiuni.
Indiscutabil ca procesul civil este guvernat de principiul disponibilitatii, ceea ce presupune ca partea are alegerea exclusiva si suverana asupra tipului de cerere cu care întelege sa sesizeze instanta, precum si a temeiurilor de fapt si de drept pe care sa îsi întemeieze cererea.
Indiscutabil, de asemenea, ca indiferent de terminologia juridica sau nu pe care partea reclamanta o foloseste pentru a-si caracteriza tipul de actiune, indiferent de temeiul juridic indicat de parte în sustinerea actiunii, instanta de judecata este cea chemata a da calificarea corespunzatoare acestei actiuni, astfel cum reiese din interpretarea dispozitiilor articolului 84 Cod procedura civila.
Numai ca, aceasta posibilitate conferita instantei de judecata este atenuata si chiar anihilata în anume situatii, una dintre acestea fiind cea din cauza de fata, în care partea învesteste instanta cu o actiune în despagubiri.
Doctrina si practica sunt unanime în a recunoaste trei izvoare obligationale consacrate legislativ: contractul, delictul civil si faptul juridic licit. Sunt, de asemenea, unanime în a recunoaste ca, pentru aceleasi pretentii civile, nu este posibila invocarea conjuncta a doua sau a tuturor celor trei izvoare obligationale. Rezulta pe cale de consecinta obligatia partii reclamante de a invoca drept temei al pretentiilor un singur izvor obligational, corelativ cu limitarea adusa principiului instituit de articolul 84 Cod procedura civila, respectiv a dreptului instantei de a solutiona cererea în pretentii în temeiul altui izvor obligational apreciat ca aplicabil.
Aceasta limitare este apreciata de Curte cu atât mai severa în cazul lui actio de in rem verso, cu cât aceasta actiune are trasaturi specifice, date de caracterul sau subsidiar în raport de celelalte mijloace juridice aflate la îndemâna reclamantului.
Concluzia care se impune în lumina acestor argumente este ca, în cazul actiunilor în pretentii (în despagubiri), judecatorul este tinut în mod riguros, astfel cum prevad dispozitiile articolului 129 alineat 6 Cod procedura civila, a solutiona cauza în raport de izvorul obligational invocat de partea reclamanta, neputându-se substitui vointei acesteia decât cu consecinta înfrângerii nepermise a principiului disponibilitatii, principiu fundamental ce guverneaza procesul civil.
Revenind la pricina dedusa judecatii, Curtea a constatat ca intimata – reclamanta a învestit instanta cu o actiune în raspundere civila contractuala, neexistând nici o modificare a tipului de actiune pe parcursul judecatii în fond.
Prima instanta a apreciat, însa, actiunea ca întemeiata si a admis-o, schimbând izvorul obligational , adica înlocuind contractul cu faptul juridic licit ca temei al pretentiilor si constatând îndeplinite conditiile de admisibilitate a lui actio de in rem verso. Din acest punct de vedere, prin prisma considerentelor ce preced, Curtea a apreciat ca hotarârea este nelegala, fiind adoptata cu încalcarea dispozitiilor articolului 129 alineat 6 Cod procedura civila si a principiului disponibilitatii, principiu fundamental care guverneaza procesul civil.
Curtea a constatat, însa, ca apelanta – pârâta nu formuleaza nici o critica la adresa hotarârii primei instante, cu atât mai putin intimata – reclamanta. Apelanta – pârâta invoca, în sustinerea apelului, nesocotirea de catre instanta de fond a demersurilor sale întreprinse în scopul regularizarii contractelor de leasing (si, implicit, a bazei legale de plata a ratelor de leasing), a relei – credinte si a culpei intimatei-reclamante în neregularizarea acestor contracte. Invoca si nesocotirea de catre prima instanta a caracterului subsidiar al actiunii în restituire întemeiata pe îmbogatirea fara justa cauza. Sub acest din urma aspect, apelanta – pârâta a sustinut doar ca intimata – reclamanta avea la îndemâna un alt mijloc juridic pentru acoperirea pagubei suferite, fara a-l indica.
În atare situatie, având în vedere lipsa oricarei critici a apelantei – pârâte sub aspectul încalcarii de catre prima instanta a dispozitiilor articolului 129 alineat 6 Cod procedura civila si a principiului disponibilitatii, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, posibilitatea nelimitata acordata ambelor parti litigante de a propune probe si de a-si formula aparari pe fondul litigiului circumscris lui actio de in tem verso, având în vedere de asemenea principiul tantum devolutum quantum appellatum, Curtea înca apreciaza apelul ca întemeiat, pentru urmatoarele considerente:
În ce priveste temeiul actiunii introductive de instanta , neluat în analiza de prima instanta, Curtea a apreciat ca are a-l analiza în baza caracterului devolutiv al apelului, precum si prin prisma prevederilor art. 297 alin. 2 Cod procedura civila, câta vreme prima instanta s-a pronuntat pe fondul pretentiilor, nemaifiind posibila trimiterea spre rejudecare a pricinii în fond .
Curtea a apreciat ca neîntemeiata actiunea în raspundere civila contractuala, câta vreme între partile litigante nu s-a încheiat nici o conventie privitoare la plata ratelor de leasing pentru bunurile preluate de apelanta în urma divizarii , iar temeiul divizarii l-a constituit vointa asociatilor , manifestata în hotarârea adunarii generale, care nu are valoarea juridica a unui contract. O astfel de obligatie îi incumba apelantei în temeiul legii , respectiv al art. 238 alin.3 din legea nr.31/1990 , în forma în vigoare la momentul divizarii , întrucât prin divizare opereaza transmisiunea de patrimoniu catre societatea nou-înfiintata , iar patrimoniul , ca universalitate , se constituie din elemente de activ – în speta bunurile preluate – , precum si din elemente de pasiv – respectiv datoriile atasate acestor bunuri .
Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat ca neîntemeiata sustinerea apelantei despre faptul ca prin divizare a preluat doar elementele de activ, o atare situatie nefiind stipulata expres în proiectul de divizare ( desi s-ar fi impus , asa cum reiese din interpretarea art. 251 alin. 1 , 2 si 3 din legea nr.31/1990 ), ea neputând fi prezumata , fata de principiul transmisiunii de patrimoniu, câta vreme ar fi avut caracterul unei liberalitati , asupra careia vointa partilor trebuie exprimata fara dubiu.
Curtea a înlaturat apararea intimatei reclamante întemeiata pe incidenta dispozitiilor art. 251 ali.1 din legea nr.31/1990, întrucât aceste dispozitii legale vizeaza ipoteza în care, urmare a divizarii, societatea comerciala s-a desfiintat, ceea ce nu este cazul în speta . S-a constatat ca în cauza apelanta nu numai ca nu a contestat aceasta obligatie, dar a facut si demersuri, inclusiv judiciare, pentru respectarea ei, pretinzând, în schimb, ca a fost pusa în imposibilitate de a face plata ratelor de leasing chiar de catre intimata ceea ce muta problema pe tarâmul aprecierii vinovatiei în îndeplinirea unei obligatii legale si se va analiza atunci când vor fi examinate conditiile de promovare a lui actio de in rem verso .
Curtea conchide, sub acest aspect, ca nu sunt întrunite conditiile de antrenare a raspunderii contractuale, în lipsa unei conventii în acest sens între partile litigante, intimata platind ratele de leasing în baza unor contracte denuntate, fata de care apelanta este tert în lipsa unei hotarâri judecatoresti care sa stipuleze contrariul . Curtea a apreciat ca, fata de probele administrate în cauza, nu sunt întrunite nici conditiile de promovare a actiunii în restituire bazata pe îmbogatirea fara justa cauza.
Urmatoarele împrejurari de fapt sunt necontestate: apelanta se afla în posesia unor bunuri , constând în aparatura medicala si autoturisme , care i-au revenit prin proiectul de divizare; aceste bunuri formau obiectul unor contracte de leasing la momentul preluarii; contractele de leasing erau încheiate de intimata în calitate de utilizator si nu au fost transferate apelantei prin nici unul din modurile legale de transformare /transmitere a obligatiilor; dupa divizare si preluarea bunurilor , ratele de leasing au continuat sa fie platite de intimata , al carei patrimoniu s-a micsorat astfel , în lipsa folosintei bunurilor , cu sumele determinate prin raportul de expertiza; obligatia de plata a ratelor de leasing revenea , dupa divizare , apelantei , potrivit considerentelor ce preced.
Revenind la temeiul juridic al actiunii, astfel cum a fost retinut de prima instanta, s-a constatat ca acesta este îmbogatirea fara justa cauza, temei neconsacrat legislativ de lege lata, dar acceptat unanim de doctrina si de practica judecatoreasca drept fapt juridic licit care poate sa fundamenteze o actiune în raspundere patrimoniala . Faptul juridic licit este definit de legiuitorul român în art. 986 Cod civil drept fapt licit si voluntar din care se naste o obligatie catre o alta persoana sau obligatii reciproce între parti. Plecând de la aceasta definitie si raportând-o la specificul cauzei de fata, Curtea a apreciat ca în speta plata facuta necuvenit de intimata, dar în folosul apelantei nu poate constitui temei de antrenare a raspunderii acestei din urma parti, întrucât nu îmbraca forma faptului juridic voluntar , astfel cum impun prevederile art.986 Cod civil. Astfel, daca în privinta obligatiilor initiale decurgând din executarea contractului de leasing intimata a ales în mod voluntar ca plata sa se faca prin bilete la ordin, remise finantatorului ab initio, în privinta platilor facute în folosul apelantei dupa divizare nu mai subzista elementul intentional care sa dea platii caracter de fapt voluntar, plata facându-se , asa cum intimata însasi o recunoaste, automat, prin onorarea biletelor la ordin la scadenta . Asadar, modul de efectuare a platilor nu mai depinde de intimata, ci este efectul vointei societatii finantatoare, care o realizeaza prin prezentarea la plata a biletelor la ordin . Din acest punct de vedere , se poate afirma si ca plata ratelor de leasing s-a facut din fondurile intimatei, dar nu prin faptul acesteia, lipsind astfel o conditie fundamentala pentru exercitarea lui actio de in rem verso. Se poate aprecia ca nu este îndeplinita nici conditia liceitatii faptului cauzator de prejudiciu, impusa tot de dispozitiile art.986 Cod civil. Sub acest aspect , Curtea a apreciat întemeiata apararea pe care apelanta a facut-o în mod constant , în sensul ca prin fapta culpabila a intimatei a fost pusa în imposibilitate de a-si respecta obligatia legala de plata. Curtea constata ca apelanta nu este parte în contractele de leasing încheiate pentru bunurile care i-au revenit prin divizare, ca societatea finantatoare a continuat sa emita facturi în sarcina intimatei si ca intimata nu a dat curs notificarilor primite atât de la apelanta, cât si de la societatea de leasing în vederea încheierii actelor juridice necesare pentru transferul obligatiilor din contractele de leasing în sarcina apelantei .
În acest sens, Curtea retine ca intimata, desi invoca în cererea cu care a învestit instanta ca a convocat-o pe apelanta în vederea discutarii mai multor probleme, printre care se afla si situatia contractelor de leasing în litigiu , sustinând ca a facut convocarea prin adresa nr. 5929 din 3 octombrie 2006 transmisa prin posta recomandat cu confirmare de primire , nu face dovada acestui demers. De asemenea, cu toate ca pretinde ca era direct interesata în lamurirea situatiei contractelor de leasing pentru bunurile preluate de apelanta , intimata nu dovedeste care au fost demersurile întreprinse în concret cel putin pe lânga societatea finantatoare , cu care se afla în raporturi contractuale , desi aceasta societate îi solicita concursul prin adresa nr.3390 din 25 octombrie 2006, manifestându-si si disponibilitatea în adresa nr.1275 din 4 octombrie 2006, emisa catre apelanta, Curtea retine ca singurele demersuri dovedite în scopul sus-aratat îi apartin apelantei, astfel cum rezulta din înscrisurile aflate la dosarul de fond .
Ca apelanta a fost pusa în imposibilitate de a plati în temeiul unor acte juridice întocmite legal exclusiv din culpa intimatei rezulta si din pozitia procesuala pe care aceasta din urma a avut-o în dosarul nr. 34167/3/2006 , dosar din care s-a disjuns cererea ce formeaza obiectul prezentei judecati. În acest dosar apelanta a încercat sa lamureasca situatia contractelor de leasing din a caror executare izvorasc pretentiile deduse judecatii, sesizând instanta de judecata cu o cerere a carei finalitate era tocmai asigurarea bazei legale a platilor pentru bunurile preluate la înfiintare . Curtea nu pune în discutie hotarârea pronuntata în acest dosar, care este irevocabila, asadar cazuta în puterea lucrului judecat, ci subliniaza, legat de dosarul în care s-a pronuntat aceasta hotarâre, doar faptul ca apelanta este cea care a încercat sa îsi asigure baza legala a platii, iar intimata, dincolo de faptul ca nu a avut nici o initiativa constructiva în acest scop, nici macar nu a sprijinit demersul judiciar al apelantei, dimpotriva, a formulat împotriva acesteia prezenta actiune în pretentii .
Toate aceste aspecte au fundamentat convingerea Curtii ca izvorul prejudiciului înregistrat de intimata reclamanta prin plata ratelor de leasing pentru bunuri a caror folosinta nu o avea îl constituie exclusiv inactiunea culpabila a intimatei pârâte, care nu a întreprins si nici initiat nici un demers pentru transmiterea legala catre apelanta a obligatiei contractuale de plata , aceasta inactiune având caracterul faptului juridic ilicit .
Dincolo de aceste considerente, Curtea a apreciat ca în cauza hotarârea primei instante este criticabila si sub aspectul întinderii obligatiei de restituire a apelantei pârâte . Astfel , s-a constatat ca apelanta a preluat prin proiectul de divizare doua tipuri de bunuri : aparatura medicala si autoturisme. Daca în ce priveste aparatura medicala nu s-a invocat si nici dovedit vreun impediment al exploatarii, putându-se prezuma un spor al patrimoniului acestei parti cu valoarea obtinuta din folosinta acesteia, în ceea ce priveste autoturismele, este pe deplin întemeiata apararea formulata constant de apelanta referitor la imposibilitatea folosirii lor în lipsa certificatelor de înmatriculare si a celorlalte documente care sa le faca apte de circulatia pe drumurile publice, deci de exploatare .
În aceasta privinta, Curtea a retinut ca nu s-a dovedit de catre intimata, careia societatea de leasing i-a pus la dispozitie actele aferente autoturismelor, ca la rândul ei le-a predat apelante , pentru ca aceasta sa aiba documentatia legala în baza careia bunurile sa fie puse în circulatie pe drumurile publice, potrivit destinatiei lor. Asadar nu se poate retine sporul patrimoniului societatii apelante cu valoarea rezultata din folosinta acestor bunuri .
Din acest motiv, Curtea apreciaza ca suma acordata de prima instanta nu este corect stabilita .Intimata reclamanta a solicitat si i s-a încuviintat proba cu expertiza contabila , însa a fost preocupata de determinarea doar a sumei cu care s-a diminuat patrimoniul propriu , neexistând nici o cuantificare a sporului patrimoniului partii adverse. Or , în lipsa celor doi parametri si retinând si motivele pentru care Curtea a apreciat ca apelanta nu a beneficiat de folosinta autoturismelor, se poate lesne conchide ca instanta de fond a acordat intimatei reclamante o suma gresit determinata, întrucât principiul care guverneaza materia îmbogatirii fara justa cauza este acela ca restituirea trebuie facuta în limitele cresterii patrimoniului .
Toate aceste considerente au fundamentat convingerea Curtii ca prima instanta a stabilit în mod eronat situatia de fapt si a facut o gresita aplicare a dispozitiilor legale si a principiilor invocate , motiv pentru care a admis apelul în conformitate cu dispozitiile art. 295-296 Cod procedura civila, schimbând în tot hotarârea atacata si apreciind ca în cauza nu subzista nici unul din temeiurile de angajare a raspunderii contractuale si ca nu sunt îndeplinite nici conditiile de antrenare a raspunderii patrimoniale întemeiate pe îmbogatirea fara justa cauza, Curtea a respins ca neîntemeiata cererea reclamantei, cu consecinta înlaturarii masurii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecata efectuate în fond. ( E.V.).
