LIMITELE PRINCIPIULUI DISPONIBILITATII. APLICAREA REGULILOR DE INTERPRETARE A CONTRACTULUI. DEOSEBIRI INTRE NULITATE SI REZOLUTIUNE.
Cciv. art. 969, 970, 977, 979, 1020
Reclamantul apelant a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect “constatarea nulităţii” contractului, în temeiul unei clauze contractuale, conform art.969 Cciv., care nu ar putea fi admisă aşa cum a fost formulată, nefiind aplicabile în cauză dispoziţiile legale ale nulităţii, cauză de ineficacitate a actului juridic analizat.
Analizând prin prisma regulilor legale de interpretare a conţinutului convenţiilor, sensul real al clauzei contractuale în discuţie, se reţine că este vorba de fapt de desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului pentru neexecutarea culpabilă de către cumpărătoare a obligaţiilor de plată a preţului, la datele şi la valoarea stabilită, ceea ce presupune incidenţa dispoziţiilor privind rezoluţiunea şi nu nulitatea actului juridic respectiv.
Între rezoluţiune şi nulitate există deosebiri esenţiale. Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, cauza de ineficacitate a actului juridic fiind întotdeauna contemporană momentului încheierii contractului respectiv.
În schimb, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii contractului, constând în refuzul nejustificat de executare a acestuia, situaţie pe deplin aplicabilă în cauză.
În schimb, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii contractului, constând în refuzul nejustificat de executare a acestuia, situaţie pe deplin aplicabilă în cauză.
Potrivit principiului disponibilităţii, partea are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acţiunii civile, a cărei pornire se concretizează prin cererea de chemare în judecată. În acest scop, partea este obligată să determine obiectul acţiunii prin chiar cererea de chemare în judecată, litigiul fiind soluţionat în acest cadru al obiectului şi fără ca instanţa să poată depăşi limitele lui.
Potrivit principiului disponibilităţii, partea are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acţiunii civile, a cărei pornire se concretizează prin cererea de chemare în judecată. În acest scop, partea este obligată să determine obiectul acţiunii prin chiar cererea de chemare în judecată, litigiul fiind soluţionat în acest cadru al obiectului şi fără ca instanţa să poată depăşi limitele lui.
Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul acţiunii constituie corelativ, garanţia aplicării principiului disponibilităţii recunoscut părţii reclamante.
Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul acţiunii constituie corelativ, garanţia aplicării principiului disponibilităţii recunoscut părţii reclamante.
( Decizia comerciala nr.531/7.11.2007 a Curtii de Apel Bucuresti -sectia a VI-a Comerciala)
Prin sentinţa comercială nr.4152/26.03.2007 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Comercială, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Bejan Cristian Gabriel împotriva pârâtei SC MIBA TELECOM 2002 SRL, cu cheltuieli de judecată către pârâtă în sumă de 2512,78 RON.
În motivare, s-a reţinut că, în data de 12.04.2006 între Bejan Gabriel Cristian ( vânzător ) şi SC MIBA TELECOM 2002 SRL a intervenit contractul de vânzare-cumpărare părţi sociale autentificat sub nr.433 la BNP Roşca Irinel Daniela, având ca obiect 20 părţi sociale ale SC NB LINE SRL, pe care vânzătorul le-a transmis societăţii cumpărătoare pentru un preţ de 270.000 euro.
Potrivit art.1 din contract, o parte din preţ, respectiv, suma de 185.000 euro urma să fie achitată la data semnării contractului, iar suma de 70.000 euro urma să fie achitată în 14 rate a câte 5000 euro fiecare, penultima rată fiind scadentă la data de 13.07.2006.
În cazul neachitării ratelor contractuale la datele şi valoarea stabilită şi a penalităţilor de întârziere, contractul urma să fie anulat iar banii plătiţi până la acea dată de către cumpărător reţinuţi de vânzător ( art.2 alin.2 ).
La 11.08.2006, reclamantul a transmis pârâtei o notificare, prin care pârâta cumpărătoare era somată ca în 10 zile să facă dovada achitării ratei de 5000 euro înlăuntrul termenului de 13..07.2006, plus penalităţile de întârziere.
În caz contrar, vânzătorul a arătat că activează clauza prevăzută de art.2 şi 3 din contract.
Prin notificarea din 18.05.2006, cumpărătoarea a comunicat vânzătorului că a procedat la reţinerea la sursă a impozitului aferent transferului părţilor sociale deţinute de la SC NB LINE SRL, conform art.63 alin.3 lit.c Cod fiscal.
Prin O.P. nr.38/08.05.2006, nr.1/26.06.2006 şi nr.12/26.07.2006, cumpărătoarea a virat la bugetul de stat 7287 lei, 727,64 lei şi 1418,8 lei impozit pe câştigurile din transferul titlurilor de valoare.
Conform art.67 alin.3 lit.c din Legea nr.571/2003 ( Codul fiscal ), înainte de modificare prin Legea nr.343/2006, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului revine dobânditorului de părţi sociale, în momentul încheierii tranzacţiei. Atunci când părţile au convenit plata eşalonată a părţilor sociale, termenul de virare a impozitului este până la 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Potrivit art.970 alin.2 C.civ., convenţiile obligă la ceea ce este expres, dar şi la urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligaţiei, după natura lor. De asemenea, potrivit art.1312 C.civ., orice clauză obscură sau îndoielnică din cuprinsul contractului se interpretează în contra vânzătorului.
Părţile nu au stabilit o derogare privind plata impozitului, fiind aplicabile dispoziţiile de drept comun.
Nu se poate reproşa cumpărătoarei aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legale în materie fiscală, în caz contrar nemaifiind posibilă înregistrarea părţilor sociale transferate în registrul comerţului, conform art.22 din Legea nr.26/1990.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând desfiinţarea sentinţei apelate şi pe fond, admiterea cererii aşa cum a fost formulată, în sensul constatării nulităţii contractului.
În motivare s-a invocat că instanţa a reţinut eronat situaţia de fapt.
Cumpărătorul SC MIBA TELECOM 2002 SRL nu a notificat pe vânzătorul Bejan Gabriel Cristian referitor la intenţiile de reţinere a impozitului. Notificarea somaţiei transmise prin email la 18.05.2006 la avocatul pârâtei nu a fost citită de operatorul PC pentru că a fost transmisă de pe o adresă necunoscută, neconvenită de părţi.
Nerespectarea procedurii din contract, de comunicare, a făcut ca notificarea să nu ajungă la destinaţie din vina cumpărătorului.
Intenţia pârâtei de reţinere a impozitului aferent tranzacţiei nu a fost comunicată vânzătorului, datorită nerespectării de către cumpărător a prevederilor contractului privind comunicarea între părţi.
În înscrisurile care guvernează tranzacţia, părţile au stabilit cui incumbă sarcina achitării impozitului aferent transferului părţilor sociale.
În precontract s-a stabilit că “restul cheltuielilor şi impozitelor ( în afara onorariului de notar şi taxele de timbru pentru autentificarea contractului de vânzare-cumpărare” revin în sarcina cumpărătorului.
În contract s-a stabilit, că nu se poate invoca de către cumpărător nici un motiv pentru neplata la timp şi la valoare a vreuneia din rate.
Cumpărătorul a reţinut în absenţa acordului apelantei, o sumă în euro reprezentând impozitul din penultima rată de achitat.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâta, solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate şi obligarea reclamantei şi la plata celui de-al doilea ordin de plată nr.460/22.12.2006 în valoare de 2452,16 lei, onorariu de avocat.
Onorariul de avocat a fost plătit în două tranşe. Formularul aprobat de BNR şi Ministerul Finanţelor nu conţine date privind beneficiarul care primeşte plata.
Nu există justificarea pentru care prima instanţă a acceptat primul ordin de plată în ce priveşte cheltuielile de judecată, nu însă şi pe al doilea.
Intimata pârâtă a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea apelului reclamantului ca nefondat.
Apelantul reclamant a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Justiţiei respinsă ca inadmisibilă, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii din data de 17.10.2007.
Nu au fost administrate probe noi în apel.
Analizând apelurile formulate, în raport de actele dosarului în conformitate cu dispoziţiile art.295 C.pr.civ., Curtea constată şi reţine următoarele:
Între reclamantul Bejan Gabriel Cristian (vânzător) şi pârâtul SC MIBA TELECOM 2002 SRL (cumpărător), s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare a 20 părţi sociale ale SC NB LINE SRL, nr.433/12.04.2006, pentru suma totală de 270.000 euro.
În ce priveşte garantarea achitării preţului, părţile au convenit că, în cazul neachitării ratelor contractuale la datele şi valoarea stabilită în contract, precum şi a penalităţilor aferente perioadei de întârziere, contractul se anulează, iar banii plătiţi de către cumpărător până la acea dată vânzătorului nu se mai returnează.
Această clauză contractuală urmează să fie interpretată în raport de dispoziţiile art.977 C.civ. potrivit căruia interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.
De asemenea, o importantă regulă de stabilire a conţinutului unui contract este statornicită de art.970 alin.2 din C.civ., potrivit căruia convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.
Potrivit art.979 C.civ., termenii susceptibili de două înţelesuri, se interpretează în înţelesul care se potriveşte mai mult cu natura contractului.
Analizând prin prisma acestor reguli legale de interpretare a conţinutului convenţiilor, sensul real al clauzei contractuale în discuţie, se reţine că este vorba de fapt de desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului pentru neexecutarea culpabilă de către cumpărătoare a obligaţiilor de plată a preţului, la datele şi la valoarea stabilită, ceea ce presupune incidenţa dispoziţiilor privind rezoluţiunea şi nu nulitatea actului juridic respectiv.
Între rezoluţiune şi nulitate există deosebiri esenţiale. Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, cauza de ineficacitate a actului juridic fiind întotdeauna contemporană momentului încheierii contractului respectiv, ceea ce nu poate fi vorba în speţă.
Astfel, reclamantul a învestit instanţa cu cererea de “constatare a nulităţii contractului nr.433/12.04.2006”, în conformitate cu dispoziţiile contractuale, întrucât pârâta cumpărătoare nu a achitat penultima rată convenită contractul, reţinând, în absenţa acordului expres al reclamantului – vânzător din această rată, impozitul aferent transferului părţilor sociale, în baza art.63 alin.3 lit.c Cod fiscal.
Cererea nu ar putea fi însă analizată decât prin prisma dispoziţiilor legale incidente privind rezoluţiunea judiciară (art.1020 C.civ.), invocându-se practic situaţia unei neexecutări parţiale a obligaţiilor debitorului de plată a preţului.
Reclamantul apelant a învestit însă instanţa cu o cerere având ca obiect “constatarea nulităţii” contractului, care nu ar putea fi admisă aşa cum a fost formulată, nefiind aplicabile în cauză dispoziţiile legale ale nulităţii, cauză de ineficacitate a actului juridic analizat.
Pe de altă parte, analizând conţinutul contractului nr.433/12.04.2006 se constată că prin nici o clauză a acestuia nu s-a făcut trimitere la conţinutul precontractului încheiat de părţi, în sensul completării sale cu aceste clauze.
Astfel, nu se pot reţine susţinerile apelantului reclamant în sensul că părţile ar fi convenit cui incumbă sarcina plăţii impozitului, o asemenea dispoziţie fiind inclusă în precontract, dar nu şi în contractul în speţă.
Precontractul încheiat la 22.07.2005 de părţi are mai degrabă valoarea unui proiect de înţelegere, supus negocierii ulterioare, din moment ce chiar şi preţul stabilit pentru vânzarea-cumpărarea părţilor sociale este iniţial de 250.000 euro, în timp ce în contractul încheiat ulterior s-a convenit un alt preţ, mai mare, de 270.000 euro.
Rezultă deci că, în mod corect prima instanţă a reţinut că părţile nu au stabilit contractual o derogare privind obligaţia de plată a impozitului, fiind aplicabile dispoziţiile de drept comun (art.67 alin.3 lit.c din Legea nr.571/2003, în forma în vigoare înainte de modificările textului de lege prin Legea nr.343/2006).
Pentru considerentele arătate, apelul reclamantului va fi respins ca nefondat, conform art.296 C.pr.civ.
În schimb, apelul pârâtei este întemeiat, urmând a fi admis.
Astfel, în mod greşit prima instanţă nu a acordat acesteia şi cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul de avocat, conform O.P. nr.460/22.12.2006, cu motivarea că nu ar conţine menţiunea beneficiarului ca în cazul O.P. nr.421/5.12.2006.
Analizând conţinutul O.P. 460/2006, se constată că priveşte ca şi O.P. 421/05.12.2006, aceeaşi factură nr.9414712/06.11.2006, la menţiunile privind beneficiarul fiind trecută “societate civilă de avocaţi”, însă acelaşi cod IBAN de identificare a acesteia.
În consecinţă, va fi schimbată în parte sentinţa apelată şi va fi obligat reclamantul şi la plata sumei de 2452,16 lei cheltuieli de judecată către pârâtă, fiind menţinute celelalte dispoziţiile ale sentinţei apelate.
În temeiul art.274 C.pr.civ., va fi obligat apelantul Bejan Cristian Gabriel să plătească apelantei SC MIBA TELECOM 2002 SRL cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1445,77 lei, reprezentând onorariu de avocat dovedit cu O.P. 000329/07.06.2007 depus la fila 36 din dosar.
1
