Pe rol judecarea cauzei privind pe reclamant RRR1, reclamant RRR2 şi pe pârât PPP SA, având ca obiect obligaţia de a face constatare caracter abuziv clauze contractuale; restituire sume.
Deliberând asupra cauzei de contencios administrativ de faţă :
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. _ reclamanţii RRR1 şi RRR2 au chemat în judecată pârâta PPP SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să :
-constate caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.1, 4.2, 4.3 ( condiţii
generale) din convenţiile de credit: nr. 0085313 din 28.02.2007; nr. 0116887 din 09.08.2007 şi nr. 0141578 din 14.02.200;
-să stabilizeze/îngheţe cursul valutar şi să menţină un curs valutar fix al
anuităţilor de plată, începând cu data încheierii convenţiilor până la finalizarea acestora, la cursul BNR al valutei de la data încheierii convenţiilor astfel: pentru convenţia de credit nr. 0085313 din 28.02.2007, la cursul de 2.0920 RON/CHF; pentru convenţia de credit nr. 0116887 din 09.08.2007, la cursul de 1.9282 RON/CHF şi pentru convenţia de credit nr. 0141578 din 14.02.2008, la cursul de 2.2541 RON/CHF.
Reclamanţii au mai solicitat instanţei, să oblige pârâta la restituirea sumelor plătite în plus în mod nejustificat, ca urmare a aplicării clauzelor abuzive, respectiv suma de 492.937 lei şi dobânda legală de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea acestei sume
De asemenea, reclamatul a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamaţii au arătat că, au încheiat cu pârâta convenţiile de credit 0085313 din 28.02.2007 ( pentru o sumă de 226.000 CHF şi o perioadă de 300 luni, o dobândă curentă de 4,25% şi DAE 5,69% pe an), 0116887 din 09.08.2007 ( pentru o sumă de 365.000 CHF şi o perioadă de 300 luni, o dobândă curentă de 4,25% şi DAE 6,31% pe an) şi 0141578 din 14.02.2008 ( pentru o sumă de 316.000 CHF şi o perioadă de 300 luni, o dobândă curentă de 3,99% şi DAE 7,44% pe an.
Se arată de asemenea că, cele trei convenţii, în Condiţiile Generale ale acestora (Secţiunea 4 “Plăţi”), prevăd: „ Art. 4.: Orice plată efectuată în baza Convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în Condiţiile Speciale”. Art. 4.2: împrumutatul autorizează Banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuităţi/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenţiei prin debitarea automată la scadenţe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să le alimenteze cu sumele datorate. Art. 4.3: Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua, dacă este cazul,schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat, utilizând cotaţiile proprii, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligaţiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenţii; Banca poate debita cu suma corespunzătoare orice cont al împrumutatului de disponibilităţi sau depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menţionat anterior. Eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de împrumutat.”
Relativ la situaţia de fapt, reclamanţii au mai arătat că, toate creditele sunt garantate printr-o garanţie reală imobiliară de prim rang constituită asupra imobilului teren în suprafaţă totală de 3.358 mp şi construcţie, situată în intravilanul municipiului _.
De asemenea, reclamanţii au învederat faptul că, potrivit dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr. 296/2004, în Legea nr. 193/2000, în OG nr. 21/1992 şi în Legea nr. 363/2007, au calitatea de consumatori iar în momentul încheierii convenţiilor s-au aflat pe o poziţie inegală cu banca pârâtă deoarece, contractele încheiate sunt de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea de negociere a nici unei clauze din convenţie aşa încât, contractele sunt preformulate, standard, iar eventualele diferenţe dintre acesta şi alte contracte nu se datorează negocierii cu clienţii, ci particularităţilor fiecărui client.
În continuarea motivării, reclamanţii au expus condiţiile prevăzute de lege pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, arătând în primul rând că, dispoziţiile contractuale contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în primul rând unul de natură economico-patrimonială. În acest sens, reclamanţii arată că, dispoziţiile contractuale contestate au şi produs deja efecte cuantificabile în bani, respectiv un prejudiciu.
De asemenea, se arată că, dezechilibrul este creat în detrimentul lor, deoarece, este neîndoielnic faptul aceste clauze contractuale înscrise la punctul 4.1, 4.2 şi 4.3 din „Condiţiile Generale” ale convenţiilor de credit, produc nu numai un dezechilibru în detrimentul lor, în calitate de consumatori prin crearea unui însemnat prejudiciu patrimonial, fiind obligaţi la plata unor sume semnificative către bancă, sume pe care le considerăm ca fiind datorate doar ca urmare a inserării în cuprinsul convenţiilor a unor clauze abuzive.
Raportându-se prevederilor art. 969 din Codul civil din 1864, Directivei 93/13, doctrinei dar şi în jurisprudenţei CJCE, reclamanţii susţin că, dezechilibrul invocat este contrar bunei credinţe, întrucât, în speţă, în cazul de faţă, pârâta a inserat în cele trei convenţii clauza prin care plăţile se fac în moneda contractului deşi conform Regulamentului BNR 4/2005 plăţile între rezidenţi se fac doar în moneda RON.
Tot în ceea ce priveşte situaţia de fapt, reclamanţii pretind că, semnarea contractelor s-a făcut după ce au fost depuse toate actele solicitate, iar convenţiile de credit au fost prezentate în ziua semnării contractelor fără a se negocia nimic, anterior semnării comunicându-li-se că a fost aprobat creditul şi că sunt aşteptaţi la sediul băncii pentru semnarea contractelor iar la sediul băncii, contractele erau completate deja şi semnate de bancă iar după semnarea lor de către reclamanţi s-a mers la un notar public pentru semnarea contractelor de ipotecă.
Potrivit reclamanţilor, creditele au fost acordate fiecare în tranşă
unică în conturi separate deschise pentru fiecare convenţie, astfel: contul _ CHF pentru convenţia de credit nr. 0085313 din 28.02.2007, contul _ pentru convenţia de credit nr. 0116887 din 09.08.2007 şi contul _ pentru convenţia de credit nr. 0141578 din 14.02.2008 iar operarea acestor conturi era condiţionată de constituirea unor garanţii şi de plata celor trei credite refinanţate, iar utilizarea surselor financiare trebuia să se facă în 30 de zile pentru fiecare convenţie.
Au arătat reclamanţii că, în condiţiile în care, pe piaţa din România nu existau tranzacţii în CHF sumele rămase la dispoziţia lor au fost transferate în Euro şi RON şi au devenit proprietarii acestor sume abia după ce acestea au fost transferate din conturile mai sus indicate aşa încât, pe aceste conturi nu au fost efectuate nici un fel de operaţiuni pentru că în aceeaşi zi în care au încheiat prima convenţie de credit s-a deschis un nou cont în CHF pentru plată şi anume _, ceea ce dovedeşte că, au împrumutat de la pârâră numai formal CHF (fiind vorba doar despre o monedă de referinţă) pentru că de fapt nu au virat din conturile lor CHF către alte bănci şi nici nu au plecat din bancă cu vreo monedă sau bancnotă CHF.
Reclamanţii susţin că, în cauză sunt incidente prevederile legale speciale care reglementează activitatea bancară şi nu dispoziţiile vechiului cod civil referitoare la contractul de împrumut pentru că, în aceste condiţii, creditele ar trebui achitate după aproximativ 30 de ani, nefiind prevăzută posibilitatea achitării creditului în rate. Totodată, se susţine pe de o parte că, dispoziţiile contractuale pe care le consideră ca fiind abuzive sunt clauze convenţionale, inserate în contract, care nu au fost negociate şi care au produs un dezechilibru major între drepturile părţilor iar pe de altă parte că, în aceste clauze nu se regăsesc inserate trimiteri directe la art. 1578 Cod civil din 1864 ci, se stipulează că orice plată se efectuează în moneda creditului. În susţinerea acestor afirmaţii, reclamanţii au expus din considerentele hotărârii date în cauza C-280/13 dar şi prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005.
Potrivit reclamanţilor, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 3 din Regulamentul nr. 4 al BNR potrivit cărora plăţile se fac numai în moneda naţională astfel că, operaţiunile de creditare în valută nu pot avea loc între rezidenţi. Se susţine că, în speţă, convenţiile de credit încheiate între PPP SA în calitate de instituţie de credit şi reclamanţi, sunt servicii financiare iar activitatea de creditare reprezintă comerţ cu servicii, nefiind vorba despre un contract de împrumut între rezidenţi care nu au calitatea de comercianţi.
Cu privire la aceste ultime aspecte, reclamaţii au concluzionat în sensul că, la data încheierii convenţiilor de credit convenţiile de credit reprezentau credite acordate persoanelor fizice conform Normei BNR 5/2002 privind clasificarea creditelor si plasamentelor, precum si constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit care la art. 1 lit. e pct. 2.1 poziţia 20212 reglementează clasificarea creditelor acordate clientelei din sectorul nebancar – Credite acordate persoanelor fizice.
În aceste sens, raportându-se prevederilor Normei BNR 10/2005 şi ale OUG nr. 99/2006, reclamanţii precizează că, pe piaţa reglementata din România, în 2007 – 2008, pentru persoanele fizice existau creditul de consum reglementat prin Legea nr. 289/2004 care transpunea Directiva 87/102/CEE şi creditul ipotecar reglementat prin Legea nr. 190/1999 şi ambele categorii de credite erau incluse în OUG 99/2006 care reprezintă “Legea bancară” şi că, în aceste condiţii, conform dispoziţiilor legale în vigoare cele trei convenţii de credit încheiate reprezintă credite de consum şi se supun dispoziţiilor legale în materia creditelor de consum adică Legea 289/2004, Directiva 87/102/CEE, OUG 50/2010 şi Directiva 2008/48/CEE, indiferent că banca l-a denumit credit “Optimus” pentru acoperire cheltuieli curente sau cheltuieli personale.
În sprijinul acestor susţineri a fost invocată hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauza C-602/2010.
Redând dispoziţii legale cuprinse în Legea nr. 296/2004, în Legea nr. 193/2000, în OG nr. 21/1992 şi în Legea nr. 363/2007, reclamanţii arată că, la încheierea convenţiilor au fost încălcate prevederile art. 5 din legea nr. 363/2007 deoarece, banca nu i-a informat complet cu privire la dezavantajele unor credite în CHF cu atât mai mult cu cât, riscul de hipervalorizare a CHF era cunoscut experţilor financiari ce activează în domeniul bancar.
Potrivit reclamanţilor, dacă banca a apelat la evitarea riscului prin instrumente financiare derivate sau asigurări de neplată, înseamnă că acest risc este transferat cu rea credinţă către consumator pentru că aprecierea CHF nu produce prejudicii băncii. Relativ la această susţinerii, reclamanţii precizează că, OUG 99/2006 prevede metode prin care aceste riscul valutar trebuie prevăzute de instituţia de credit în cadrul activităţii sale deoarece, acesta face parte din activitatea bancară şi este contracarat prin mijloace specifice instituţiilor financiare care presupun cunoştinţe adecvate iar acest risc nu poate fi evaluat şi nici îndepărtat de un consumator aşa cum este definit de reglementările legale. Totodată, se arată că, în mod cert banca cunoştea riscul asociat CHF legat de aprecierea valorii acestei monede cu atât mai mult cu cât creditele sunt acordate cu dobândă fixă şi nu erau asociate în mod direct cu dobânda LIBOR CHF pentru că fluctuaţia cursului valutar şi dobânzile interbancare sunt în raporturi invers şi că, dacă s-ar fi respectat regulile de prudenţialitate bancară, chiar dacă a crescut valoarea CHF, ar fi scăzut dobânda iar de la DAE de 5 – 7 % pe an se ajungea la DAE de 2 – 4 % pe an ceea ce ar fi compensat creşterea cursului valutar. Acest lucru ar fi operat şi invers în cazul scăderii cursului ar fi crescut dobânda iar contractele de credit ar fi rămas în litera dar şi spiritului lor iar executarea contractelor ar fi fost cu bună credinţă echitabile.
Spre finalul acţiunii, reclamanţii revin asupra condiţiilor referitoare la caracterul abuziv al clauzelor susţinând din nou lipsa negocierii acestora precum şi faptul că, deşi pârâta avea în portofoliul său atât credite în lei cât şi în euro, nu le-a făcut vreo ofertă de negociere în acest sens, astfel că rezultă lipsa negocierii şi a informării în legătură cu funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei.
Astfel, se arată că, dispoziţiile contractuale ce fac obiectul litigiului nu au fost negociate ci au fost stabilite fără a li se da posibilitatea să influenţeze natura lor, fiind vorba despre Condiţiile Generale ale convenţiilor – standard preformulate iar cererile de credit au fost scrise în ziua în care au fost acordate creditele, s-a mers la notar pentru garanţiile ipotecare, astfel încât în câteva zeci de minute se finalizau toate operaţiunile, neexistând nici un fel de informări sau negocieri cu pârâta cu privire la vreo clauză contractuală.
În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ produse de clauzele contestate, reclamanţii au arătat că, după 7-8 ani, au achitat suma de 1.455.323 RON (conform extraselor de cont) iar la data introducerii acţiunii mai au de achitat suma de 3.370.536 RON (conform graficelor de rambursare conform cursului de 4,2502 de la ghişeul PPP SA) deci, după ce s-a parcurs aproape un sfert din perioada contractată datoria faţă de pârâtă este de două ori mai mare în condiţiile în care, suma contractelor este de 907.000 CHF care reprezenta la momentul încheierii contractelor suma de 1.888.881 RON. Astfel, reclamanţii constată ca fiind evident că art. 4.1, 4.2 şi 4.3 din Condiţiile Generale ale convenţiilor creează în detrimentul lor şi contrar bunei lor credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile asumate ceea ce face ca art. 969 din Codul Civil vechi să nu îşi găsească aplicabilitatea fiindcă, este vorba despre convenţii încheiate prin încălcarea legii în materia regimului valutar şi a protecţiei consumatorilor.
În final, cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, reclamanţii arată că, în urma analizării extraselor de cont, au constatat că la data de 28/01/2015 au efectuat plăţi de 458.246 CHF care la cursurile valutare CHF/RON de la data plăţilor înseamnă 1.455.323 RON, astfel încât au achitat în plus suma de 492.937 RON.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 296/2004, ale Legii nr. 193/2000, ale OG nr. 21/1992, ale Legii nr. 363/2007, ale Legii nr. 289/2004, ale OG nr. 99/2006, ale codului Civil, ale Normelor BNR 3/2007, 4/2005, 5/2002, 10/2005, şi pe jurisprudenţa CJCE.
În dovedirea acţiunii, reclamanţii au ataşat cererii de chemare în judecată, în copii, înscrisuri.
Pârâta, legal citată, a form,ulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând în primul rând că, dispoziţiile contractuale în sine nu generează în mod direct drepturi şi obligaţii in sarcina părţilor, astfel că, poate invoca în apărarea sa că această clauză are rolul de a informa consumatorii cu privire la riscurile pe care şi le asumă şi la obligaţiile pe care, în mod inevitabil, le generează contractarea unui credit într-o altă monedă decât cea naţională. De asemenea, susţine pârâta că, nu se poate susţine că o clauză care defineşte un risc potenţial şi care informează anticipat cu privire la posibile consecinţe ale contractării unui credit în monedă străină, să fie considerată că ar avea caracter abuziv deoarece obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.
De asemenea, pârâta mai arată că, art. 4.1 din Condiţiile generale ale convenţiilor, informează consumatorul asupra obligaţiilor ce îi revin în temeiul contractului de credit, care este o specie a contractului de împrumut, guvernat de principiul nominalismului monetar, un principiu legal reglementat la art. 1578 Cod civil 1864, în vigoare la data încheierii convenţiilor de credit.
Învederează reclamanta că, în virtutea acestui principiu, împrumutatul are obligaţia de a restitui aceeaşi cantitate de monedă, fie ea naţională sau străină, cu cea împrumutată, fiind exclusă orice susţinere privind denaturarea raportului juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a consumatorului şi oferirea băncii unui avantaj economic disproporţionat.
Potrivit pârâtei, deşi clauza analizată nu generează în mod direct şi doar prin ea însăşi drepturi şi obligaţii favoarea, respectiv în sarcina părţilor, totuşi, aceasta reflectă principiul nominalismului monetar în contractele de împrumut ce au ca obiect sume de bani, acest principiu fiind prevăzut de lege, nicio persoană neputând invoca necunoaşterea legii pentru a obţine înlăturarea sau eliminarea unei obligaţii contractuale. Totodată, pârâta susţine că, modificarea monedei creditului şi stabilizarea cursului CHF la valoarea pe care acesta o avea la data încheierii contractului de credit, înseamnă că, dacă s-ar admite îngheţarea francului la valoarea de la momentul iniţial, nu s-ar restitui întreaga sumă împrumutată.
Susţine pârâta că, în cauză, nu pot fi primite, ca temei legal, dispoziţiile Legii 193/2000 întrucât acestea sunt inadmisibile pe de o parte faţă de prevederile art. 3 alin 2 din acelaşi act normativ iar pe de altă parte pentru că, dispoziţiile contractuale contestate reprezintă o reflectare în cuprinsul contractului a principiului nominalismului monetar consacrat la art. 1.578 Cod civil 1864, în virtutea căruia, în contractele de împrumut având ca obiect o sumă de bani, împrumutatul are obligaţia de a restitui aceeaşi cantitate de monedă cu cea împrumutată. Or, riscul valutar în contractele de credit în monedă străină reprezintă o reflectare a teoriei riscului în contractele de împrumut de consumaţie, concretizată în obligaţia împrumutatului de a restitui exact aceeaşi cantitate de monedă împrumutată, şi de aceeaşi calitate.
Potrivit pârâtei, prevederile Legii nr. 193/2000 nu sunt aplicabile şi pentru că, art. 4 alin 6 stipulează că nu pot face obiectul aprecierii caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul principal al contractului, obiect din care, incontestabil, face parte suma împrumutată, pe care reclamanţii urmăresc să o recupereze în parte.
Pârâta a mai susţinut că, deşi nu fac referire directă la noţiunea de impreviziune, reclamanţii aduc in discuţie chestiuni de fond care definesc în mod larg conceptual de impreviziune. Însă, în speţă teoria impreviziunii nu este aplicabil pe de o parte faţă de prevederile art. 107 din Legea nr. 71/2011 şi ale art. 1271 Cod civil iar pe de altă parte pentru că, suntem în prezenţa excepţiilor prevăzute de art. 1.271 alin. (3) lit. c) şi d) Cod civil, pe de-o parte, debitorii şi-au asumat acest risc din moment ce au fost informaţi şi au cunoscut definiţia riscului valutar din contract, iar pe de altă parte, clauza de la art. 4.3 le permitea conversia creditului în monedă naţională independent de vreun termen sau condiţie, însă aceştia, în mod culpabil si cu rea-credinţă, nu au uzat de dreptul conferit prin contract.
Cu privire la obligaţia de a rambursa creditul in moneda acestuia conform dispoziţiilor art 4.1 din condiţiile generale, pârâta susţine că, în speţă, nu este prejudiciabilă clauza care prevede că rambursarea creditului ar urma să se realizeze în CHF, chiar şi în condiţiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională deoarece, pe de-o parte, niciun act normativ nu interzice acordarea şi rambursarea creditelor în CHF, iar pe de altă parte, o astfel de clauză contractuală reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual adică a principiului nominalismului monetar consacrat la art. 1.578 Cod civil. 1864. În acest sens, pârâta a precizat că, ceea ce doreşte banca este să i se restituie suma împrumutată, adică acea cantitate de monedă, de aceeaşi calitate de care a beneficiat împrumutătorul şi că, rambursarea aceleiaşi cantităţi de monedă nu aduce niciun profit suplimentar acesteia, dimpotrivă, acoperă o pierdere pe care aceasta a suferit-o atunci când a transferat proprietatea asupra suinelor împrumutate către debitor. Totodată, a mai precizat că, împrejurarea că, de la data contractării creditului şi pe parcursul rambursării sale, moneda naţională s-a depreciat în raport cu CHF, nu poate conduce la concluzia că ar aduce un profit băncii.
Referitor la criticile reclamanţilor ce privesc caracterul abuziv al clauzelor, pârâta a învederat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în primul rând pentru că, a existat o negociere întrucât, la data încheierii convenţiei de credit analizate, existau în portofoliul de credite al băncii produse în lei, euro şi alte valute, dacă este cazul clientul optând în deplină cunoştinţă de cauză la creditul în CHF, formulând el însuşi o cerere de credit prin care a solicitat expres creditul în această monedă.
Potrivit pârâtei, nici condiţia dezechilibrului semnificativ nu este îndeplinită şi nici nu ar putea exista într-un contract de împrumut de consumaţie în temeiul căruia împrumutaţilor le revine chiar obligaţia legală de restituire a unor bunuri nu numai de aceeaşi cantitate, dar şi calitate iar rambursarea creditului chiar în moneda în care a fost acordat reprezintă un mecanism care asigură echilibrul contractual, evitându-se prejudicierea nejustificată a împrumutătorului, care ar fi altfel lipsit de dreptul său de proprietate consacrat şi de art. 1 Protocolul 1 CEDO.
În opinia pârâtei nu este îndeplinită nici reaua credinţă a băncii pe de o parte pentru că, în buna credinţă se prezumă potrivit dispoziţiilor codului civil iar pe de altă parte întrucât, prezumţia relativă de bună credinţă ce operează în favoarea băncii nu a fost oricum răsturnată.
În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor 4.2 si 4.3 din Condiţiile Generale, pârâta susţine că acestea nu produc nici un dezavantaj reclamanţilor ci, ambele clauze sunt menite sa indice modul in care se va face plata, cu specificaţia ca a doua clauza se refera la situaţia in care contul in care este moneda creditului si in care părţile au înţeles sa facă plata acestuia, nu a fost alimentat corespunzător din orice motiv.
Susţine pârâta că, pentru a evita supraîndatorarea clientului prin aplicarea dobânzii penalizatoare in caz de întârziere, a fost prevăzută in contract clauza 4.3 ca fiind o soluţie subsidiara de plata a ratei creditului pentru a evita o pierdere in patrimoniul clienţilor, pierdere determinata de nealimentarea contului deschis in moneda creditului din orice motiv(imputabil sau nu).
În final, pârâta şi-a expus propriile argumente referitoare la interpretarea concluziilor instanţei de contencios comunitar din cauza C26/13 – Kasler c. OTP Ungaria.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisurile depuse de către părţi şi cu interogatoriile luate reclamanţilor la solicitarea pârâtei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Aşa după cum au arătat şi reclamanţii, aceştia au încheiat cu pârâta PPP SA, convenţiile de credit 0085313 din 28.02.2007 ( pentru o sumă de 226.000 CHF şi o perioadă de 300 luni, o dobândă curentă de 4,25% şi DAE 5,69% pe an), 0116887 din 09.08.2007 ( pentru o sumă de 365.000 CHF şi o perioadă de 300 luni, o dobândă curentă de 4,25% şi DAE 6,31% pe an) şi 0141578 din 14.02.2008 ( pentru o sumă de 316.000 CHF şi o perioadă de 300 luni, o dobândă curentă de 3,99% şi DAE 7,44% pe an.
Cele trei convenţii, în Condiţiile Generale ale acestora (Secţiunea 4 “Plăţi”), prevăd: „ Art. 4.: Orice plată efectuată în baza Convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în Condiţiile Speciale”. Art. 4.2: împrumutatul autorizează Banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuităţi/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenţiei prin debitarea automată la scadenţe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să le alimenteze cu sumele datorate. Art. 4.3: Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua, dacă este cazul,schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat, utilizând cotaţiile proprii, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligaţiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenţii; Banca poate debita cu suma corespunzătoare orice cont al împrumutatului de disponibilităţi sau depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menţionat anterior. Eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de împrumutat.”
Dispoziţii legale incidente :
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori, republicata, art. 4 alin 1, 2,3,4,6 : “ 1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrare cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor .(2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.(3) Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.(5) Fara a incalca prevederile prezentei legi, natura abuziva a unei clauze contractuale se evalueaza in functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia;b) toti factorii care au determinat incheierea contractului;c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil”.
Directiva 93/13/CE, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 4 alin 1: „ (1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”
Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, art. 3 lit. a şi b: “ În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiţii: (a) „consumator” înseamnă o persoană fizică care, în cadrul operaţiunilor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale sau profesionale; (b) „creditor” înseamnă o persoană fizică sau juridică care acordă sau promite să acorde credite în exerciţiul activităţii sale comerciale sau profesionale;”
Din analiza acţiunii, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a prevederilor legale incidente, instanţa reţine că acţiunea nu este fondată.
În primul rând, instanţa reţine, contrar susţinerilor pârâtei că, în speţă, sunt aplicabile prevederile legii nr. 193/2000 deoarece, la noţiunea de „consumator”; se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000, aşa cum a fost modificată, a preluat definiţia dată de art. 2 alin. (1), lit. b) din Directiva 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Aşadar, pe de o parte, raportat la convenţiile de credit nr. 0085313 din 28.02.2007, nr. 0116887 din 09.08.2007 şi nr. 0141578 din 14.02.2008, reclamanţii au calitatea de consumatori, fiind persoane fizice ce au contractat un credit pentru nevoi personale, iar pe de altă parte, protecţia asigurată atât de norma internă, cât şi de cea comunitară, vizează în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziţie cu profesionistul, acţionează în afara activităţii sale profesionale, legea fiind destinată a ocroti persoanele anterior menţionate şi care nu acţionează în scopul obţinerii unui profit.
De asemenea, nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 deoarece, art. alin 6 din acest act normativ nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil. În acest sens, instanţa supremă a reţinut că: „ ………În ce priveşte aspectul, supus analizei, acela al preţului ca şi componentă a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea achiziţionării unui bun sau prestării unui serviciu, se constată că, atât în legea naţională cât şi în cea comunitară expresia „preţ” este utilizată prin raportare la sintagma „raport calitate preţ”, precum şi la produsele şi serviciile oferite în schimb. Faţă de modul de reglementare, sensul normelor în discuţie este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporţionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant şi preţul plătit de consumator, situaţie ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plăteşte o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeşte o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condiţiile convenite prin contract…………. De aici rezultă în mod evident că noţiunea de „cost total al creditului” are o accepţie mai largă decât aceea a „preţului”, comisionul de risc şi dobânda curentă fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia. În acelaşi sens, Directiva 2008/48/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/ CEE), la art. 3 lit. g) defineşte „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul şi care sunt cunoscute de către creditor ” decizia nr. 2875 din 26 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă.
Revenind la susţinerile reclamanţilor, instanţa reţine în primul rând că, impreviziunea nu se aplică convenţiilor de credit încheiate de către reclamanţi, având în vedere împrejurarea că acestea sunt încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Instanţa mai reţine că, potrivit literaturii de specialitate şi a dispoziţiilor noului cod civil, pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privinţa condiţiilor de validitate si, pe cale de consecinţă, a nulităţii, ci si pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligaţiilor asumate de părţi, pentru încetarea actului juridic. Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. (2) si (3) Cod civil (reluate în art. 3 si art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât si din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora, legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul eretroactivităŃii), cât si efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).
În speţă, nu ne aflăm în faţa unei situaţii juridice viitoare ci, în faţa unui act juridic, ce este guvernat de dispoziţia legală în vigoare la data încheierii lui, adică -facta pendentia, respectiv situaţiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare. În privinŃa acestora, legiuitorul poate opta între aplicarea legii noi si ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi.
Deşi există posibilitatea ca, în cazul în care elementele ce alcătuiesc constituirea sau, după caz, modificarea ori stingerea au individualitate proprie, atunci pentru fiecare element se aplică legea în vigoare la momentul la care acesta s-a produs, în speţă nu putem vorbi de o individualitate proprie a elementelor ce au născut existenţa modalităţii de restituire a împrumutului deoarece, acestea au luat naştere odată cu încheierea contractului şi nu au suferit nicio modificare prin acte adiţionale.
Aşa după cum s-a reţinut în literatura de specialitate, în materia împrumutului de consumaţie având ca obiect o sumă de bani, principiul nominalismului monetar apare drept o constantă, atât din perspectiva vechii reglementări, cât şi raportat la noul Cod civil. Acest principiu presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.
În ciuda susţinerilor reclamanţilor, contractul de credit bancar este supus normelor incluse în legislaţia civilă privitoare la împrumutul de consumaţie, respectiv împrumutul cu dobândă, cu câteva particularităţi în sensul că ( raportat la calitatea specială a împrumutătorului), vor trebui respectate regulile înscrise în O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, precum şi actele emise de autoritatea prudenţială în domeniu.
Pe de altă parte, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu exclude aplicarea regulilor din dreptul comun care conturează sfera principiului nominalismului monetar aplicabil unui împrumut cu dobândă. De altminteri, legislaţia privitoare la consum nu tinde la schimbarea naturii şi efectelor juridice ale contractelor numite, pentru că, astfel cum s-a susţinut în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, „obligaţia instanţei naţionale de a se referi la conţinutul unei directive atunci când interpretează şi aplică normele relevante ale dreptului intern este limitată de principiile generale ale dreptului şi o asemenea obligaţie nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului naţional (Hotărârea OSA, EU:C:2014:110, pct. 45)” Hotărârea Curţii (Camera a IV-a) din 30 aprilie 2014, cauza C-26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai c. OTP Jelzálogbank Zrt (par. 65)
Aşa după cum s-a arătat în literatura de specialitate: „Or, prin supunerea unui contract de împrumut bancar principiului nominalismului monetar se dă eficienţă unor dispoziţii normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o soluţie care să excedeze dispoziţiile legii naţionale în materie. În consecinţă, principiul nominalismului monetar, în sine, nu comportă nuanţe speciale faţă de cele evidenţiate în legislaţia civilă în privinţa contractelor de credit bancar încheiate cu consumatorii. Cât priveşte însă problema clauzelor de indexare, aceasta a primit în ultima vreme o atenţie specială în diferite state membre ale Uniunii Europene, asupra lor planând o îndoială în privinţa impactului lor adiţional asupra întreţinerii inflaţiei, de unde şi preocuparea pentru limitarea pe cale legislativă a acestora, mai ales în materia contractelor încheiate cu un consumator, fără însă ca ele să fie interzise în principiu” _ Corneliu Bârsan, „Principiul nominalismului monetar şi impreviziunea în contractul de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?” Revista Română de drept Privat nr. 5/2014.
Aşadar, principiul nominalismului monetar este perfect aplicabil, fiind legea generală aplicabilă convenţiilor de credit. Aceasta ( vechiul cod civil) nu este exclus de reglementările speciale cu care, legea generală se completează.
De asemenea, contrar susţinerilor reclamanţilor, este de reţinut că, pârâta a împrumutat reclamanţilor sume de bani în CHF, transferându-le în contul deschis pentru CHF, iar prin contracte s-a stabilit ca restituirea creditului prin rate lunare să se facă tot în CHF, potrivit principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 şi 1584 Cod civil.1864.
Nefondată este şi solicitarea reclamanţilor privitoare la stabilizarea/îngheţarea cursului valutar.
În primul rând, trebuie remarcat, în ciuda susţinerilor reclamanţilor că, prin hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C 23/13, Kasler împotriva băncii, între speţa de faţă şi cea care a generat pronunţarea anterior identificatei hotărâri există o diferenţă esenţială în sensul că în cazul acesteia din urmă petenţii au împrumutat o sumă exprimată în forinţi maghiari (HUF), al căror echivalent a fost stabilit în franci elveţieni (CHF), iar contractul prevedea că stabilirea cuantumului în CHF al împrumutului se efectua pe baza cursului de schimb la cumpărare al acestei monede aplicat în ziua deblocării fondurilor, împrumutaţii contestând în faţa instanţelor maghiare clauza care permitea băncii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vânzarea CHF.
Obiectul sesizării CJUE l-a reprezentat natura abuzivă a clauzei, în măsura în care prevede, pentru rambursarea împrumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat pentru punerea la dispoziţie a acestuia.
Hotărârea CJUE invocată de către reclamanţi nu a statuat prin hotărârea în cauza nimic cu privire la caracterul nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu-zise şi nici nu a impus modificarea cursului de schimb agreat prin contract ci, a reţinut că o clauză care defineşte obiectul principal al contractului nu este exceptată de la examinarea caracterului sau abuziv decât daca a fost redactată în mod clar si inteligibil. Referitor la claritatea, CJUE subliniaza ca cerinţă respectiva nu se limitează la o claritate si la o inteligibilitate formale si pur gramaticale ci, dimpotrivă, contractul de împrumut trebuie sa indice in mod transparent motivul si particularităţile mecanismului de schimb al monedei straine. Astfel, revine instanţelor sarcina de a stabili daca un consumator normal informat si suficient de atent putea, pe baza publicitatii si a informatiilor furnizate de imprumutator in cadrul negocierii contractului de imprumut, nu numai sa cunoasca existenta unei diferente intre cursul de schimb la cumparare si cursul de schimb la vanzare ale unei monede straine, ci si sa evalueze efectele aplicarii acestui din urma curs cu privire la calcularea ratelor si la costul total al imprumutului sau.
Or, este evident că, reclamanţii, ei înşişi beneficiari ai jocului valutar de la momentul contractării, puteau şi trebuiau să prevadă, cu o claritate suficientă asupra posibilităţii aprecierii valutei contractate. Pe de altă parte, admiţând că reclamanţii arau în imposibilitate de a cunoaşte evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a liniei ascendente sau descendente a cursului de schimb CHF/leu, este evident că, aceeaşi prezumţie este valabilă şi în cazul pârâtei drept urmare, nu se poate imputa băncii o lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului sau lipsa de claritate şi inteligibilitate a clauzei în sensul pe care CJUE îl conturează.
Aşa după cum se reţine şi în practica judiciară în materie „Faptul că anterior momentului la care a fost încheiat contractul moneda CHF a avut un curs fluctuant nu poate fi valorificat doar ca fiind o expresie a riscului ca în viitor costul creditului să crească, aşa cum conchide prima instanţă, ci lipsa de stabilitate putea să genereze de asemenea ipoteza contrară, fiind de esenţa unui astfel de contract că ambele părţi trebuie să accepte toate riscurile aferente cursului de schimb asociate unui împrumut contractat într-o monedă diferită de cea în care sunt încasate veniturile. ” Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, decizia nr. 596/A din 19 iunie 2015.
Solicitarea reclamanţilor este una injustă deoarece, în cazul admiterii ar duce la un dezechilibru între prestaţiile reciproce ale părţilor contractante deoarece, ar plasa suportarea riscului valutar numai în sarcina pârâtei.
În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale contestate, instanţa constată că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000.
Nu se poate reţine că articolele criticate de către reclamanţi sunt clauze abuzive, cele din contractele ulterioare primei convenţii, în nici un caz, fiind evident că reclamanţii erau în cunoştinţă de cauză, după încheierea primei convenţii.
Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
În speţă, nu ne aflăm în prezenţa unor clauze ce nu s-au negociat deoarece, clauzele contestate de către reclamanţi nu vizează prevederi contractuale standardizate şi preformulate ( specifice contractului de adeziune) ci, se referă la valuta creditului asupra căreia reclamanţii au avut drept de dispoziţie în sensul în care, au ales moneda creditului în CHF deşi, banca avea produse şi în alte monede ( aspect recunoscut de către ambii reclamanţi prin răspunsul la întrebarea nr. 1 din interogatoriu). De remarcat de asemenea că, nu ne aflăm în situaţia unei simple cunoaşteri a clauzelor contractuale, în concordanţă cu prescripţiile lit. b) din anexa legii, fără posibilitatea modificării acestora de către reclamanţi deoarece, aşa după cum s-a arătat anterior, aceştia aveau nu numai dreptul de a accepta valuta creditului prin semnarea contractului ci, aveau dreptul de alegere ( ce implică evident negocierea) asupra valutei în care doreau să contracteze.
De asemenea, nu se poate reţine că ne aflăm în situaţia unei clauze neinteligibile sau lipsite de claritate, în condiţiile în care, în prevederile contractuale contestate nu există echivoc, părţile convenind că „plată efectuată în baza Convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în Condiţiile Speciale”.
Aşa după cum s-a reţinut în practica judiciară în materie, caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor actului juridic pe care îl semnează. Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca legea, având forţă obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) Cod civil, se deprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în ipoteza producerii situaţiei.
Având în vedere că, pe de-o parte, piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează, iar pe de altă parte că, împrumutul a fot contractat deliberat de către reclamanţi într-o altă monedă decât cea naţională, apreciind la acel moment că, le este favorabil din punct de vedere economic este evident că, reclamanţii puteau şi trebuia să prevadă o eventuală apreciere a valutei creditului faţă de moneda naţională întrucât acesta a fost elementul care i-a determinat să contracteze împrumutul în CHF.
Nu în ultimul rând, referitor la negociere, instanţa reţine de asemenea că, reclamanţii au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale, aspect dovedit prin încheierea de acte adiţionale la fiecare dintre cele trei contracte.
Nici condiţia dezechilibrului între drepturile şi obligaţiile reclamanţilor nu este îndeplinită deoarece,acesta nu este provocat de clauza în sine ci, de fluctuaţia valutei şi nu se poate reţine că, acesta este provocat de pârâtă, neexistând nicio dovadă că, aceasta avea cunoştinţă de o devalorizare atât de puternică a monedei naţionale în raport cu valuta creditului.
Nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor, acţiunea reclamanţilor urmează a fi respinsă.
În consecinţă, va fi respinsă acţiunea, ca neîntemeiată, cu toate capetele de cerere.
Referitor la cheltuielile de judecată instanţa reţine că, potrivit art. 453 Cod procedură civilă, partea care cade in pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Astfel, raportat la soluţia adoptată mai sus, de respingere a acţiunii şi reţinând culpa procesuală a reclamanţilor, urmează ca instanţa să îi oblige pe aceştia să plătească pârâtei suma de 13250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul apărătorului..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE:
Respinge acţiunea formulată de reclamanţii RRR1 şi RRR2, ambii cu domiciliul în __ în contradictoriu cu pârâta PPP SA, cu sediul în _.
Obligă reclamanţii să plătească pârâtei suma de 13250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul apărătorului.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, apel ce va fi depus la Tribunalul Iaşi.
