Nulitate absoluta contract de renta viagera pentru error in negotium.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE DECIZIA CIVILA NR.484/12.03.2009)
Prin actiunea înregistrata la 30.05.2007 reclamanta S.V. a chemat în judecata pe pârâta I.C.-A. si a solicitat sa se constate nulitatea absoluta a contractului de renta viagera autentificat sub nr.1563/20.05.2005 de B.N.P. pentru “error in negotium”.
Pârâta a formulat în cauza la data de 4.09.2007 întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii ca nefondata.
Judecatoria Sector 4 Bucuresti a pronuntat sentinta civila nr.6819/4.12.2007 prin care a admis actiunea introdusa de reclamanta si a constatat nulitatea absoluta a contractului de renta viagera autentificat sub nr.1563/20.05.2005 la Biroul Notarilor Publici Asociati “Mone Gabriela Olga si Andrei Aurel Jean”.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel pârâta, cererea acesteia fiind înregistrata pe rolul Tribunalul Bucuresti Sectia a III-a Civila.
În cadrul motivelor de apel, pârâta a sustinut ca instanta de fond nu a examinat atent materialul probator al cauzei iar considerentele sentintei apelate nu fac referiri la obiectul actiunii si nu aduc argumente juridice din care sa rezulte fara echivoc ca reclamanta s-a aflat în eroare cu privire la continutul actului semnat.
S-a mai aratat ca îmbunatatirile aduse de pârâta la apartamentul reclamantei – în cadrul unui termen scurt, nu au fost de natura sa induca o stare de eroare cu privire la obiectul contractului asa cum a sustinut reclamanta – intimata.
Mai arata apelanta – pârâta ca în ipoteza în care ar fi fost incidenta error in negotio, falsa reprezentare a conventiei încheiate ar fi fost înlaturata în scurt timp de la perfectarea contractului prin constatarea imediata ca prestatia oferita este o suma de bani, iar nu hrana, menaj, alimente.
S-a mai aratat ca reclamanta – intimata a acceptat plata cotelor de întretinere lunare de catre pârâta fara a solicita instantei, anularea contractului autentic.
Se mai arata ca obiectul contractului este clar precizat astfel ca urmeaza a fi înlaturate sustinerile reclamantei conform carora aceasta s-a aflat în eroare asupra naturii juridice a conventiei încheiate cu apelanta pârâta. S-a mai sustinut de catre apelanta – pârâta ca reclamanta si-a exprimat în fata notarului în mod cert consimtamântul la încheierea unei astfel de conventii dar si fata de terte persoane, optând pentru primirea unei sume de bani.
Prin decizia civila nr.1119 A/29.09.2008, Tribunalul Bucuresti – Sectia a III-a Civila a respins apelul formulat de apelanta – pârâta I.C.A., împotriva sentintei civile nr.6819/4.12.2007 pronuntata de Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti, ca nefondat.
Tribunalul a considerat ca instanta de fond a examinat atent materialul probator al cauzei, dând o interpretare corecta dovezilor administrate, pe care le-a analizat în raport de prevederile legale în materie, respectiv art.948 cod civil, care se refera la conditiile esentiale pentru validitatea unui act juridic, printre care se numara consimtamântul valabil al partii care se obliga si cauza licita.
Totodata instanta de fond a avut în vedere la pronuntarea sentintei apelate si dispozitiile art.953 Cod civil care statueaza ca nu este valabil consimtamântul daca este dat prin eroare, smuls prin violenta, ori surprins prin dol, iar în ceea ce prin care a priveste eroarea s-a pornit de la definitia data în doctrina în sensul ca aceasta consta în falsa reprezentare a realitatii la încheierea unui act juridic.
În prezenta cauza, s-a invocat de catre reclamanta ca motiv de nulitate absoluta a contractului de renta viagera încheiat cu pârâta – eroarea obstacol denumita si “error in negotio” situatie în care eroarea vizeaza însasi natura contractului, astfel ca ne aflam în prezenta unei lipse totale a consimtamântului.
Tribunalul a apreciat ca prima instanta în raport de dovezile administrate în speta a retinut corect situatia de fapt si împrejurarile în care s-a întocmit contractul de renta viagera, respectiv faptul ca anterior încheierii acestui act juridic s-au purtat anumite discutii între reclamanta si mama pârâtei referitoare la perfectarea conventiei, instanta fiind preocupata mai ales de stabilirea vointei interne a partilor si a scopului urmarit de acestea la întocmirea contractului a carui nulitate se solicita a se constata.
Împotriva deciziei civile nr.1119 A/29.09.2008, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a III-a Civila a formulat recurs pârâta I.C.A., criticând-o pentru urmatoarele motive:
Instanta de apel, neexaminând motivele, a retinut aceleasi circumstante ca si fondul, aspect ce a condus si de aceasta data la nejusta solutionare precum si lipsa din fondul deciziei recurate a unui temei legal de inadmisibilitate, vis a vis de criticile aduse de recurenta.
Astfel,arata recurenta ca s-a luat în considerare numai existenta erorii cu privire la forma actului autentic încheiat si nu s-au analizat conditiile, vointa si scopul urmarit de reclamanta intimata, nu au fost administrate probe care sa dovedeasca îndeplinirea tuturor obligatiilor contractuale, scrise si nescrise, ce reprezinta vointa si acordul partilor, pentru a cerceta fondul si sub aspectul nulitatii relative.
Se sustine ca reclamanta nu s-a aflat în eroare cu privire la notiunea, forma si foloasele ce urmau a fi culese prin încheierea contractului sub forma rentei viagere, afirmând ca a asteptat sa ne achitam de obligatiile asumate, si ca aceasta, pe parcursul a aproximativ trei ani, a beneficiat si s-a bucurat de toate avantajele primite prin prisma obligatiei contractuale si nu numai.
Profitând însa de atributele unei persoane în vârsta, de acte medicale procurate în preajma promovarii actiunii sale si care de fapt atesta o diminuare a vederii corespondenta vârstei sale, nu si pierderea acesteia, instantele au apreciat ca fiind întemeiata eroarea acuzata. Însa, instantele nu au apreciat si asupra vicleniei reclamantei, modalitate, împrejurari si circumstante în care recurenta si familia acesteia au fost determinati sa avanseze aceste cheltuieli si acte materiale de întretinere. Arata recurenta ca reclamanta, a avut posibilitatea în tot acest timp, sa se lamureasca cu privire la natura si întelesul formei actiunii, cu toate ca aceasta a stiut din primul moment ce fel de act semneaza si ca din motive strict profitabile, aceasta afirma nesustinut ca intentia sa era de a încheia un contract de întretinere, promovând cu tarie prezenta actiune având în vedere diferenta titulaturii actului juridic precum si obligatiile ce izvorasc din fiecare dintre ele.
Instanta de apel, analizând art.953 din Cod civil, apreciaza ca eroarea fara de care reclamanta nu si-ar fi dat consimtamântul, a constat în falsa reprezentare a realitatii la încheierea actului juridic, în final, lipsa totala a consimtamântului.
Având în vedere ca fondul nu a analizat si nu a administrat probatoriu si în acest sens, solicita admiterea recursului, casarea cu trimitere la rejudecare având în vedere necesitatea administrarii de probe noi, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotarârii atacate în sensul constatarii nulitatii relative partiale a contractului de renta viagera sub aspectul numirii sale.
În drept recursul a fost întemeiat pe prevederile art.304 pct.7, 8 si 9 Codul de procedura civila.
Analizând actele si lucrarile dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea retine urmatoarele:
În ceea ce priveste critica referitoare la neexaminarea de catre instanta de apel a tuturor motivelor de apel.
Critica este nefondata.
Din verificarea considerentelor deciziei civile recurate, curtea constata ca instanta de apel a raspuns punctual tuturor criticilor formulate de apelanta, facând trimitere expresa la probatoriul administrat în cauza si care a condus la formarea convingerii sale si la prevederile legale considerate ca fiind incidente în cauza, în raport de situatia de fapt astfel stabilita.
Asa fiind, Curtea apreciaza ca pe temeiul art.304 pct.7 Codul de procedura civila, nu poate fi retinuta nici o neregularitate procedurala relativa la motivarea hotarârii atacate, întrucât din expunerea de motive rezulta cu evidenta structurarea argumentelor avute în vedere de instanta de apel cu referire stricta la criticile sustinute de apelanta pârâta.
În ceea ce priveste critica referitoare la împrejurarea ca instantele de fond au analizat numai existenta erorii cu privire la forma actului autentic încheiat si nu s-au analizat conditiile, vointa si scopul urmarit de reclamanta intimata si nici existenta unor cauze de nulitate relativa, nefiind administrate probe în scopul cercetarii fondului sub aspectul nulitatii relative a contractului.
Critica este nefondata, în sensul celor ce urmeaza.
Din verificarea actiunii civile introductive, rezulta ca reclamanta, a solicitat constarea nulitatii absolute a conventiei încheiate între acesta si pârâta, sustinând ca s-a aflat în eroare cu privire la natura juridica a conventiei încheiate – error in negotium.
Pe de alta parte, apararile formulate de recurenta pârâta au vizat exclusiv aspecte legate de natura contractului încheiat si de vointa partilor la momentul încheierii contractului, aceasta sustinând în prima instanta si în apel, ca împreuna cu reclamanta a convenit exclusiv acele clauze contractuale inserate în înscrisul constatator al contractului a carui nulitate s-a invocat prin actiunea principala, iar vointa reclamantei nu a fost aceea de a obtine alte prestatii, respectiv cele presupuse de acordarea întretinerii ci exclusiv de a primi o suma de bani lunara pentru a achita cotele de întretinere. Totodata pârâta a sustinut ca sunt îndeplinite toate conditiile de validitate prevazute de lege cu privire la conventia încheiata, invocând ca nu sunt aplicabile prevederile art.953 si art.954 din Codul civil, în cauza, cuantumul prestatiei lunare stabilite în acesta conventie, fiind rezultatul hotarârii comune a partilor, respectiv a acordului lor de vointa valabil exprimat.
Curtea retine totodata ca potrivit art.129 alin.6 Codul de procedura civila, în toate cazurile, judecatorii hotarasc numai asupra obiectului cererii deduse judecatii.
În aceste conditii, curtea retine ca obiectul pretentiilor deduse judecatii fiind clar exprimat, câta vreme nici una dintre parti nu a invocat nerespectarea altor conditii de valabilitate a conventiei, în mod corect instantele de fond au procedat exclusiv la cercetarea cauzei de nulitate cu care au fost sesizate si ca interventia instantei de judecata – în sensul administrarii de probe în scopul analizarii si a altor conditii de validitate, câta vreme îndeplinirea acestora nu era contestata – ar fi echivalat cu o încalcare a principiului disponibilitatii procesului civil, potrivit caruia este la îndemâna partilor alegerea mijloacelor procesuale considerate drept adecvate finalitatii urmarite.
În aceeasi ordine de idei, Curtea retine ca în procesul civil, rolul activ al judecatorului, în ipostazele concretizate prin art.129 din Codul de procedura civila, nu înseamna nici partialitate, nici ingerinta în domeniul drepturilor partilor, fiind tocmai o garantie a acestor drepturi si interese, aceasta interpretare fiind impusa de art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor si Libertatilor Fundamentale ale Omului, la care România este parte, care consacra principiul impartialitatii si obiectivitatii instantei de judecata, de art.124 Constitutia României si de art.10 din Legea nr.304/2004.
Pe de alta parte, nu se poate imputa instantelor de fond lipsa analizarii vointei partilor la momentul încheierii contractului si a scopului urmarit de reclamanta la momentul încheierii contractului, câta vreme considerentele care au fost avute în vedere la pronuntarea solutiei au vizat tocmai acest aspect al corespondentei între vointele partilor în litigiu, la momentul încheierii actului, eroarea asupra naturii actului, invocata ca si motiv de nulitate de catre reclamanta si retinuta ca fiind dovedita în cauza de catre instantele anterioare, având ca temei tocmai verificarea existentei unei identitati perfecte între vointa interna, reala a partilor si continutul actului juridic autentificat la notariat.
Curtea retine în acest sens ca potrivit art.942 din Codul civil, contractul este acordul între doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânsii un raport juridic, or, factorul esential al unui contract este acordul de vointa al partilor, vointa lor juridica. Vointa juridica se concretizeaza în doua laturi esentiale: consimtamântul si cauza sau scopul actului juridic. Pe de alta parte, consimtamântul nu poate fi cercetat prin el însusi, rupt de ceea ce se afla dincolo de manifestarea exterioara; el nu poate fi examinat fara a se lua în considerare vointa interna-element de origine psihologica.
În ceea ce priveste critica referitoare la gresita retinere în cauza a existentei unei erori asupra naturii actului încheiat, în persoana reclamantei.
Curtea retine ca pentru formarea valabila a oricarui act juridic, consimtamântul partilor trebuie nu doar sa existe, sa fie exteriorizat, ci si ca acesta sa fie liber exprimat si dat în cunostinta de cauza, adica sa nu fie viciat, potrivit art.948 alin.2 Cod civil.
Într-adevar, potrivit art.953 din Codul civil, consimtamântul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenta, sau surprins prin dol iar potrivit art.954 din actul normativ de referinta, eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substantei obiectului conventiei.
În dreptul român, eroarea este definita ca fiind o falsa reprezentare a realitatii la încheierea unui act juridic. Nu orice eroare viciaza consimtamântul; pentru ca eroarea sa duca la nulitatea conventiei, este necesar ca ea sa fi fost cauza unica si determinanta a consimtamântului. Eroarea obstacol, luând în considerare definitia data de literatura de specialitate, este acea eroare care, datorita gravitatii sale deosebite, împiedica însasi formarea actului juridic.
Având în vedere aceste considerente, este corecta retinerea instantei de fond, în sensul ca, chestiunea litigioasa viza stabilirea vointei interne a partilor la momentul încheierii actului juridic în raport de care, prin actiunea introductiva s-a invocat nulitatea absoluta iar aceasta operatiune se impunea cu necesitate în raport de clauzele conventiei consemnate în cuprinsul înscrisului încheiat în forma autentica – actul juridic constatat în acest înscris, având natura unui contract de renta viagera-de vreme ce reclamanta a sustinut ca a crezut ca încheie un contract de întretinere iar nu un contract de renta viagera.
Câta vreme, în legatura cu stabilirea intentiei reale a partilor cu privire la natura actului ce urma a fi încheiat, în speta, înscrisul constatator nu cuprinde în vreo clauza, referiri la eventuale prestatii de întretinere din partea pârâtei ci exclusiv la obligatia acesteia de a plati lunar suma de 1.000.000 lei Rol, reclamantei, cu titlul de renta viagera, sustinându-se prin actiunea introductiva, eroarea cu privire la natura actului încheiat, era important a se decela vointa reala si scopul urmarit de reclamanta, la încheierea conventiei, fiind cunoscut ca, spre deosebire de renta viagera, un contract de întretinere presupune în mod esential vointa vânzatorului de a-si asigura întretinerea pe toata viata. Pe de alta parte, notiunea de întretinere include multiple prestatii, constând în procurarea celor necesare traiului, continue – ceea ce presupune ca debitorul, nu se poate elibera de executarea obligatiei de întretinere oricât de oneroasa ar fi pentru el, chiar daca s-ar obliga sa retransmita în patrimoniul creditorului bunul sau capitalul primit, fara sa pretinda restituirea contravalorii întretinerii prestate, iar pe lânga prestatia materiala si o componenta psihologica, data de caracterul “intuitu personae” al contractului de întretinere, contractul de întretinere întemeindu-se, în realizarea continutului sau economic, pe un raport de încredere si apropiere.
În cauza, instantele de fond au administrat probele apreciate ca fiind utile si de catre partile procesului, pentru a determina scopul urmarit de partile contractante în momentul încheierii actului, iar aceste probe au demonstrat ca la data încheierii actului, reclamanta era în vârsta de peste 83 ani si ca aceasta nu a beneficiat de asistenta juridica de specialitate si nici nu avea cunostinte juridice. Aceleasi probe releva ca între reclamanta si parintii pârâtei existau relatii amiabile si de buna vecinatate, consolidate în timp.
Câta vreme art.30 alin.2 din Legea nr.17/2000 stabileste ca persoana vârstnica, va fi asistata, la cererea acesteia sau din oficiu, dupa caz, în vederea încheierii unui act juridic de înstrainare, cu titlu oneros ori gratuit, a bunurilor ce îi apartin, în scopul întretinerii si îngrijirii sale, de un reprezentant al autoritatii tutelare a consiliului local în a carui raza teritoriala domiciliaza persoana vârstnica respectiva, faptul ca în cauza, contractul a carui nulitate absoluta s-a invocat, a fost încheiat în forma autentica, nu era de natura sa înlature sau sa îngradeasca posibilitatea instantelor de fond de a da relevanta probatorie si acestor împrejurari de fapt, în conformitate cu prevederile art.1203 Cod civil.
Curtea apreciaza ca deosebit de relevant în conturarea adevarului întelegerii partilor este si punctul de vedere al pârâtei, expus sub forma întâmpinarii si a cererii de apel, dar mai ales cel formulat în recurs, total contrar apararilor anterioare. Astfel, initial pârâta a sustinut ca “nu i-a promis reclamantei decât un ajutor financiar lunar, în vederea achitarii cotelor de întretinere iar nu servicii, cum sunt cele vizând acordarea îngrijirii, menajului, hrana, alimente, (care contureaza notiunea de întretinere) or, în recurs se sustine ca în realitate probele administrate sustin îndeplinirea de catre recurenta si de catre parintii sai a angajamentului luat în forma nescrisa fata de reclamanta, în sensul întretinerii acesteia cu hrana, însotire la medic, curatenie si îmbunatatiri aduse imobilului si ca “reclamanta si-a dorit întretinere din toate punctele de vedere, putin contând forma si natura contractului”.
Pe de alta parte, potrivit principiului egalitatii partilor în procesul civil, instantele au obligatia de a proceda la solutionarea echitabila a cauzelor litigioase, solutionare care presupune interpretarea probelor de la dosar de pe pozitia impartiala, oferind solutia ce se desprinde din analiza întregului material probator iar în speta, instanta de fond a ascultat patru martori, la solicitarea ambelor parti si au procedat la administrarea probelor cu interogatoriul reclamantei si al pârâtei respectiv la administrarea probei cu înscrisuri.
Tinând cont ca situatia de fapt conturata în cauza de catre instantele de fond, ca urmare a analizei coroborate a tuturor acestor mijloace de proba, confirma ca adevarata vointa a reclamantei a fost aceea de a-si asigura întretinerea în considerarea vârstei sale înaintate iar nu de a primi o suma de bani, lunar cu titlul de renta viagera, având în vedere si precizarile exprese ale recurentei în prezenta cale de atac, în mod corect s-a apreciat ca vointa reclamantei nu s-a întâlnit cu vointa pârâtei, prima fiind în stare de eroare asupra naturii juridice a conventiei încheiate.
Asa fiind, în mod corect au apreciat instantele de fond ca situatia de fapt conturata în cauza, sustine pretentia reclamantei ca a semnat un alt act decât cel dorit de aceasta a fi materializat între cele doua parti, act în care nu se regaseau acele elemente esentiale, presupuse de o obligatie de întretinere, pe care reclamanta le-a avut în vedere atunci când a încheiat conventia si a caror existenta, a determinat-o sa contracteze, ceea ce echivaleaza cu o cauza de nulitate absoluta, conform art.948 Cod civil.
Într-adevar, în cazul erorii distructive de vointa, ca falsa reprezentare ce cade asupra naturii actului ce se încheie (error in negotium), sanctiunea ce intervine este nulitatea absoluta, întrucât practic partea nu si-a dat consimtamântul pentru încheierea actului juridic.
Asa fiind, faptul ca pârâta initial a efectuat în fapt, în favoarea reclamantei si alte prestatii, care excedau obligatiei de plata a rentei, nu este de natura sa înlature sanctiunea prevazuta de lege în ceea ce priveste actul juridic materializat în înscrisul întocmit în forma autentica. Aceasta întrucât cauza de nulitate absoluta, incidenta în cauza, este determinata de împiedicarea formarii actului juridic, ca urmare a lipsei totale a consimtamântului, iar o astfel de nulitate nu ar putea acoperita prin confirmare expresa sau tacita.
Pe de alta parte, referitor la sustinerea recurentei în sensul ca a procedat la încheierea contractului ca urmare a manoperelor viclene ale reclamantei, curtea retine în primul rând ca în realitate, pe aceasta cale, recurenta formuleaza o cerere noua, care însa nu poate fi valorificata direct în recurs, în raport de prevederile art.294 Codul de procedura civila, aplicabile în cauza conform art.316 Codul de procedura civila. Astfel, potrivit art.119 Codul de procedura civila, daca pârâtul are pretentii în legatura cu cererea reclamantului, el poate sa faca cerere reconventionala. În cauza, nici în fata primei instante si nici în apel, recurenta pârâta nu a formulat o cerere cu acest obiect, solicitarea sa fiind facuta pentru prima data prin motivele de recurs.
Totodata, potrivit art.294 din Codul de procedura civila, în apel nu se poate schimba calitatea partilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecata si nici nu se pot face alte cereri noi iar potrivit dispozitiilor art.316 din Codul de procedura civila, recursul se judeca dupa regulile privind judecarea apelului, în masura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul privind judecarea recursului.
Curtea precizeaza totodata ca în actuala reglementare, recursul este o cale de atac extraordinara care, nu are caracter devolutiv, pe aceasta cale putându-se realiza numai un control al legalitatii hotarârii atacate, recurenta pârâta neavând posibilitatea sa valorifice în cadrul recursului, cereri noi, pe care nu le-a formulat în fata instantelor de fond în conditiile art.119 din Codul de procedura civila si cu care aceste instante nu au fost învestite.
Prin urmare, în recurs nu pot fi formulate pretentii care nu au fost supuse judecatii primei instante, conform art.316 cu referire la art.294 alin.1 din Codul de procedura civila. Solutia contrara ar constitui o încalcare grava a principiilor disponibilitatii, al dreptului la aparare si al dreptului la un proces echitabil statuat de art.6 din Conventia Europeana pentru Drepturile Omului.
Mai mult, privita strict ca si motiv de aparare, sustinerea recurentei sub acest aspect nu poate fi apreciata ca fiind relevanta, întrucât în cauza, esentiala este constatarea erorii obstacol în persoana unei parti. Odata retinuta existenta acestei cauze de nulitate absoluta a conventiei, faptul ca, la rândul sau, pârâta s-ar fi aflat în eroare sau ca asupra sa ar fi fost folosite mijloace dolosive, nu era de natura sa determine o alta solutie, ci îndreptatea partea recurenta ca, la rândul sau, sa solicite nulitatea conventiei, or, asa cum s-a mentionat anterior, pârâta nu a înteles sa deduca judecatii o astfel de cerere.
Curtea precizeaza în acest sens ca în raport de prevederile înscrise în art.954 si art.960 din Codul civil, atât eroarea asupra naturii actului juridic încheiat cât si dolul pot sa coexiste în persoana ambilor contractanti, însa textul de lege nu impune ca eventualele vicii ale consimtamântului sau eroarea obstacol, sa fie întrunite cumulativ în persoana tuturor cocontractantilor. Pe de alta parte, curtea retine însasi sustinerile recurentei din cererea de recurs, potrivit cu care “reclamanta si-a dorit întretinere din toate punctele de vedere, dar ulterior a adoptat o pozitie ostila relatiilor noastre, prin denuntarea acestui contract, act care nu continea în scris întelegerile noastre anterioare încheierii acestuia”.
Referitor la solicitarea recurentei de a se constata ca în cauza opereaza doar o nulitate partiala a contractului de renta viagera, respectiv doar sub aspectul denumirii acestuia.
Curtea apreciaza ca nu poate fi primita aceasta sustinere, câta vreme, în cauza, instantele nu au analizat existenta unei cauze de nulitate prin raportare la acest element component al contractului.
Într-adevar nu denumirea conventiei prezenta relevanta pentru determinarea aspectelor legate de existenta unei cauze de nulitate determinata de existenta unei erori asupra naturii actului, ci natura contractului si implicit, obligatiile asumate de parti prin clauzele stipulate în înscrisul constatator si verificarea existentei sau nu a unei concordante perfecte între cuprinsul acestora si scopul si vointa reala, interna a reclamantei, din momentul încheierii contractului.
Or, în înscrisul constatator al contractului încheiat, se stipuleaza în mod expres ca obligatia asumata de pârâta este aceea de a plati suma de 1.000.000 lei Ron lunar, iar nu asumarea unei obligatii de întretinere în sensul celor anterior mentionate, fiind evident ca în speta, clauzele contractuale inserate în contractul de renta viagera, erau definitorii pentru determinarea obiectului contractului si a raporturilor juridice create în temeiul acestuia si de care depindea, în ultima instanta stabilirea concreta a naturii si întinderii obligatiei pe care recurenta si-a asumat-o si respectiv a verificarii conformitatii dintre aceste clauze si vointa interna a reclamantei la încheierea actului.
Pe de alta parte, curtea retine ca nulitatea actului juridic civil, reprezinta acea sanctiune care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabila, ea operând în cazul încalcarii acestor norme. În plus, spre deosebire de nulitatea relativa, nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare. Asa fiind, odata constatata existenta unei cauze de nulitate absoluta, actul juridic afectat de o astfel de nulitate este lipsit retroactiv de efecte.
Totodata, din verificarea cuprinsului cererilor formulate de recurenta, rezulta ca anterior acestei faze procesuale, recurenta nu a înteles sa investeasca instantele de fond cu o cerere având acest obiect si nici cu o cerere prin care sa invoce eventual, caracterul simulat al înscrisului încheiat în forma autentica, prin raportare la teza sustinuta doar în aceasta faza procesuala – a existentei între parti a unei angajament luat în forma nescrisa, fata de reclamanta, în sensul întretinerii acesteia cu hrana, medicamente, însotire la medic, curatenie, îmbunatatiri aduse imobilului. Astfel, atât în fata primei instante cât si în apel recurenta a sustinut ca a intentionat si a încheiat cu reclamanta un contract de renta viagera iar nu un contract de întretinere.
Or, în raport de aceste precizari, schimbarea pozitiei sale în faza procesuala a recursului nu poate fi apreciata decât ca reprezentând o cerere noua, care nu poate fi dedusa judecatii în acest cadru procesual, argumentele prezentate anterior fiind pe deplin valabile.
Pentru toate considerentele anterior expuse, în conformitate cu prevederile art.312 Codul de procedura civila, Curtea apreciaza recursul ca nefondat si va dispune respingerea acestuia.
