DOSAR NR.3769/2004
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU
CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR. 605
Sedinta publica de la 5 mai 2005
Curtea compusa din :
PRESEDINTE LAVINIA DUTULESCU
JUDECATOR RODICA SUSANU
JUDECATOR CRISTIAN OLTEANU
GREFIER MARIA CISMIGIU
Pe rol fiind solutionarea recursurilor declarate de pârâtii MUNICIPIUL
BUCURESTI PRIN PRIMARUL GENERAL, POPESCU VIOREL si
POPESCU GINA, împotriva deciziei civile nr. 10 A din 9.01.2004, pronuntata
de Tribunalul Bucuresti – Sectia a III-a Civila, în dosarul nr. 3212/2003, în
contradictoriu cu reclamantii RADULESCU TOMA, RADULESCU TEODOR,
ZORCA MARIA, ZORCA DORA MAGDALENA si ZORCA CONSTANTIN.
Pricina are ca obiect – nulitate contract vânzare – cumparare.
La apelul nominal facut în sedinta publica se prezinta intimatul
reclamant Radulescu Teodor personal si asistat de avocatul Ion Virgil, în
baza împuternicirii avocatiale nr. 170.461/2004, emisa de Baroul Bucuresti –
Cabinet Individual, intimatii reclamanti Radulescu Toma, Zorca Maria, Zorca
Dora-Magdalena, Zorca Constantin, fiind reprezentati de acelasi avocat,
lipsind recurentii pârâti Municipiul Bucuresti, Popescu Viorel si Popescu
Gina.
Procedura îndeplinita.
S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de sedinta, care a mai
învederat si ca prin serviciul registratura , recurentii Popescu Viorel si
Popescu Gina au depus o cerere prin care solicita suspendarea judecatii
cauzei pâna la solutionarea de catre ÎCCJ a cererii de stramutare care face
obiectul dosarului nr.6087/2005. La cerere se afla atasat certificatul nr.
6087/2005 care atesta existenta cererii de stramutare cu termen de judecata
la data de22 septembrie 2005.
Avocatul Ion Virgil pentru intimatii reclamanti solicita respingerea
Avocatul Ion Virgil pentru intimatii reclamanti solicita respingerea
cererii de suspendarea judecatii cauzei, formulata în scris de recurentii pârâti
Popescu Viorel si Popescu Gina, fata de împrejurarea ca acestia au mai
formulat o cerere de stramutare, solutionata prin încheierea nr.3172/
20.04.2005, iar cererea ce formeaza obiectul dosarului nr. 6087/2005, este o
a doua cerere de stramutare. Deci, nu exista temei legal pentru ca cererea de
suspendare a judecatii prezentei pricini, sa fie admisa, suspendarea putând fi
încuviintata numai de Î.C.C.J.
Arata ca nu mai are alte cereri de formulat.
În urma deliberarii, Curtea respinge cererea de suspendare a
judecatii cauzei, constatând ca ÎCCJ nu a dispus suspendarea judecatii
prezentei pricini, fiind unica autoritate care putea lua o astfel de masura si ca
nu se mai impune asteptarea solutionarii celeia de a doua cereri de
stramutare ( astfel cum s-a întâmplat în cazul celei dintâi ), întrucât prin
formularea celei de a doua cereri de stramutare si solicitarea din nou a
amânarii prezentei judecati, recurentii Popescu demonstreaza o exercitare
abuziva a drepturilor lor procesuale. Luând act de declaratia avocatului
intimatilor reclamanti , în sensul ca nu mai sunt alte cereri de formulat, acorda
cuvântul asupra motivelor recursurilor.
ambelor recursului ca nefondate. În ceea ce priveste recursul declarat de
pârâtii Popescu Viorel si Popescu Gina arata ca este nefondat fata de faptul
ca reclamantii au facut dovada titlului de proprietate asupra imobilului
revendicat, dobândit prin mostenire,ca imobilul a fost trecut în proprietatea
statului abuziv, situatie retinuta corect de cele doua instante. În ceea ce
priveste proba cu expertiza grafologica solicitata de recurenti prin motivele de
recurs arata ca este inadmisibila în aceasta faza procesuala. Nu solicita
cheltuieli de judecata.
C U R T E A
Prin sentinta civila nr. 2898/22.04.2003 pronuntata de Judecatoria
sectorului 2 – Bucuresti, în dosarul nr. 10.345/2002, a fost admisa cererea de
chemare în judecata formulata de reclamantii Zorca Constantin, Zorca Maria,
Radulescu Toma, Radulescu Teodor împotriva pârâtilor Municipiul Bucuresti,
Popescu Gina si Popescu Viorel, s-a constatat nulitatea absoluta a
contractului de vânzare – cumparare nr. 3169/31.03.1997 încheiat între
Municipiul Bucuresti si pârâtii Popescu, acestia din urma fiind obligati sa lase
reclamantilor în deplina proprietate si posesie imobilul situat în Bucuresti, str.
Poet Barbu Mumuleanu nr. 33, sector 2, luându-se totodata act ca reclamantii
nu au solicitat cheltuieli de judecata.
Pentru a hotarî în acest sens, s-a retinut de catre prima instanta ca
imobilul situat în Bucuresti, str. Poet Barbu Mumuleanu nr. 33, sector 2 a fost
proprietatea defunctei Georgescu Floarea care l-a lasat mostenire, printr-un
testament, numitelor Ioana V. Petrescu, Chiriachia M. Radulescu si Maria
Turdeanu. Cu exceptia reclamantei Maria Zorca, una si aceeasi cu
mostenitoarea testamentara Maria Turdeanu, ceilalti reclamanti sunt
succesorii în drepturi ai celorlalte doua mostenitoare testamentare.
Bunul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950,
pozitia 3200, de la fostul proprietar Georgescu Florica.
S-a apreciat ca reclamantii justifica propria calitate procesuala activa în
promovarea litigiului de fata întrucât prin succesiune s-au transmis în
patrimoniul reclamantilor toate drepturile autoarei lor la actiunile în justitie prin
care s-ar putea redobândit imobilul ce a fost preluat de stat.
Ei au facut, de asemenea, dovada initierii procedurii administrative
prevazute de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natura a imobilului în
litigiu.
În ceea ce priveste valabilitatea contractului de vânzare – cumparare
contestat, s-a stabilit ca nu s-ar putea retine buna – credinta a partilor
contractante la încheierea acestuia, în conditiile în care unii dintre reclamanti
formuleaza cerere de restituire în natura a bunului, în temeiul Legii nr.
112/1995, astfel ca vânzatorul avea obligatia sa clarifice situatia juridica a
locuintei pe care intentiona sa o înstraineze, iar cumparatorii trebuiau sa se
asigure ca vânzatorul este titularul necontestat al dreptului de proprietate,
având în vedere ca ei cunosteau ca exista persoane care se pretind
proprietari ai imobilului.
S-a apreciat ca preluarea bunului de catre stat a fost abuziva în raport
de analiza permisa de art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 si ca, deci, el nu
putea forma obiectul vânzarii în baza Legii nr. 112/1995.
Cu referire la capatul de cerere privind revendicarea, s-a observat ca,
data fiind nulitatea contractului de vânzare – cumparare în baza caruia sotii
Popescu au cumparat imobilul de la stat, exista conflict între titlul de
proprietate detinut de catre reclamanti asupra imobilului si posesie, aspect ce
a condus la admiterea actiunii în revendicare.
Apelurile declarate de catre pârâtii Municipiul Bucuresti, Popescu Gina
si Popescu Viorel împotriva acestei sentinte, au fost respinse ca nefondate
prin decizia civila nr. 10.A/9.01.2004 pronuntata de Sectia a III a civila a
Tribunalului Bucuresti în dosarul nr. 3212/2003, retinându-se de catre
instanta de apel ca instanta de fond a apreciat corect întregul material
probator al cauzei, statuând corect ca prin succesiune s-au transmis, în
patrimoniul reclamantilor toate drepturile autoarei lor.
De asemenea, au fost gasite pertinente si justificate si aprecierile facute
de prima instanta în legatura cu buna – credinta a partilor contractante, ca si
modul de solutionare a cererii în revendicare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs apelantii
Municipiul Bucuresti, Popescu Gina si Popescu Viorel.
În motivarea recursului sau, recurentul Municipiul Bucuresti a criticat
pentru nelegalitate hotarârea instantei de apel, sustinând ca aceasta ar fi
trebuit sa se raporteze, în analiza valabilitatii contractului contestat, la
momentul efectiv al încheierii acestuia, fapt ce ar fi prilejuit constatarea ca au
fost respectate conditiile de validitate prevazute de art. 948 Cod civil,
respectiv capacitatea, consimtamântul, obiectul si cauza.
Cumparatorii – persoane fizice au încheiat actul juridic cu convingerea
ca cumpara de la adevaratul proprietar, existând o aparenta deplina în ceea
ce priveste dreptul de proprietate al statului asupra imobilului ce urma sa fie
supus vânzatorii, putându-se vorbi de o eroare comuna, invincibila.
Au fost respectate si conditiile specifice impuse prin Legea nr.
112/1995, cumparatorii detinând bunul cumparat în baza unui contract de
închiriere valabil.
Faptul ca prin hotarârea apelata, s-a stabilit preluarea fara titlu valabil a
imobilului, nu are relevanta raportat la momentul efectiv al încheierii
contractului de vânzare – cumparare. În cauza, reclamantii nu au reusit sa
rastoarne prezumtia legala de buna – credinta.
Cererea intimatilor – reclamanti, formulata în baza Legii nr. 112/1995 nu
putea constitui un impediment la vânzare, atâta timp cât intimatii nu puteau
beneficia de restituirea în natura a bunului solicitat, neîntrunind conditiile
prevazute de art. 2 din Legea nr. 112/1995.
Gresit s-a stabilit ca preluarea imobilului din str. Poet Mumuleanu nr.
31, sector 2 de catre stat a fost abuziva, în conditiile în care nu s-a facut
dovada ca autoarea reclamantilor era exceptata de la aplicarea Decretului nr.
92/1950.
Chiar Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 considerau ca trecute
cu titlu valabil la stat imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedura
civila.
civila.
Prin cererea lor de recurs, recurentii Popescu Gina si Popescu Viorel
au aratat ca înteleg sa critice hotarârea instantei de apel pentru motivele
prevazute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8, 9 si 10 Cod procedura civila.
1. Astfel, ei au sustinut ca desi au solicitat ambelor instante de fond sa
oblige pe reclamanti la plata taxelor de timbru în raport de valoarea bunului
revendicat, acestea au omis aspectul timbrajului.
2. Revendicarea presupune înfatisarea unui titlu de proprietate valid si
nu a unui certificat de mostenitor sau testament.
Certificatul de mostenitor înfatisat de reclamanti se refera la imobilul din
str. Barbu Mumuleanu nr. 31 si nu la cel de la nr. 33.
3. Reclamantii nu au înfatisat în cauza nici un titlu de proprietate asupra
imobilului în litigiu, desi recurentii au cerut instantelor sa le puna acestora în
vedere sa prezinte originalul acestuia.
4. Gresit s-a apreciat ca bunul a fost preluat de stat fara titlu, în
conditiile în care temeiul preluarii l-a constituit Legea nr. 58/1974 si Legea nr.
4/1973.
5. S-a criticat, de asemenea, neretinerea de catre instante a exceptiei
lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, pe care recurentii au invocat-
o întemeiata pe de o parte pe lipsa titlului de proprietate al reclamantilor si, pe
de alta parte, pe lipsa testamentului cu privire la imobilul în cauza, cel
înfatisat instantei referindu-se la imobilul cu nr. 31.
6. Recurentii au sustinut ca nu a fost rasturnata prezumtia de buna –
credinta care opereaza în favoarea lor. La data vânzarii statul avea titlu
valabil asupra imobilului, iar vânzarea catre chiriasi s-a facut dupa o
prealabila verificare a situatiei bunului si în conditiile în care s-a comunicat ca
nu exista nici o cerere de revendicare a acestuia.
Nu s-a facut de catre reclamanti dovada notificarii chiriasilor, iar
neglijenta primariei referitoare la existenta unei cereri de retrocedare nu le
poate fi lor imputabila.
7. Instantele au dispus nulitatea absoluta, desi reclamantii au cerut sa
se constate nulitatea relativa, iar din actele dosarului nu rezulta ca prin
încheierea contractului s-ar fi adus atingere interesului public. Cel mult se
puteau solicita despagubiri daca se dovedea reaua – credinta a vânzatorului.
Instanta nu a observat ca cererea a fost formulata cu depasirea
termenului de un an.
8. S-a invocat de catre recurenti existenta unor contradictii între
considerentele si dispozitivelor hotarârilor pronuntate în cauza, cu referire la
anul încheierii contractului (fie 1987, fie 1996), dar si la numarul imobilului,
confundându-se cel de la nr. 31 cu cel de la nr. 33
Cauza s-a judecat pe baza actelor privitoare la imobilul nr. 31, desi
pretentia reclamantilor viza imobilul de la nr. 33.
9. Nu s-a probat efectuarea cererii de restituire a imobilului în litigiu în
baza Legii nr. 10/2001.
10. Actele si faptele efectuate în baza Legilor nr. 4/1973 si nr. 58/1974
nu pot fi sanctionate printr-o lege civila aparuta ulterior, conform principiului
neretroactivitatii legii civile.
11. S-a criticat de catre recurenti refuzul instantelor de a le încuviinta
proba cu martori, cu înscrisuri si efectuarea unei expertize grafologice pentru
a se înlatura eventualele fraude la confectionarea testamentului. S-a refuzat
obtinerea de relatii de la primarie în legatura cu despagubirile obtinute de
reclamanti. S-a refuzat, de asemenea, înfatisarea istoricului de rol fiscal
pentru a-l compara cu certificatele de mostenitor existente.
În drept, au fost invocate prevederile art. 299 si urm. Cod procedura
La 10.11.2004, intimatii au formulat întâmpinare prin care au solicitat
respingerea recursurilor ca nefondate, aratând ca actiunea în revendicare pe
care au promovat-o este scutita de taxa de timbru în temeiul art. 15 lit. r din
Legea nr. 146/1995. Au depus la dosar titlul de proprietate asupra imobilului,
iar cei care realizeaza o confuzie între cele doua imobile de la nr. 31 si nr. 33
de pe str. Barbu Mumuleanu sunt recurentii si nu instantele judecatoresti.
Testamentul privitor la imobilul din str. Barbu Mumuleanu nr. 33 exista la
dosar si este chiar actul prin care intimatii – reclamanti si-au justificat
calitatea. Prin probele administrate în cauza a fost probata atât reaua-
credinta a vânzatorului, cât si a cumparatorilor.
Cererea de chemare în judecata a fost motivata în drept pe prevederile
art. 46 din Legea nr. 10/2001, astfel ca nu poate fi vorba decât de nulitatea
absoluta a contractului. Au fost atasate dosarului notificarile efectuate în baza
Legii nr. 10/2001. Recurentii nu au cerut niciodata probele cu martori,
înscrisuri, efectuarea unei expertize grafologice prin care sa se dovedeasca
autenticitatea testamentului.
În recurs nu s-au administrat probe suplimentare.
Analizând actele si lucrarile dosarului în raport de criticile formulate,
Curtea apreciaza ca ambele recursuri sunt nefondate.
În mod corect instantele de fond au lamurit problema legitimitatii
procesuale active a intimatilor – reclamanti, stabilindu-se pe baza
probatoriului administrat ca acestia sunt, în mod incontestabil, succesori în
drepturi ai fostei proprietare a imobilului din Bucuresti, str. Poet Barbu
Mumuleanu nr. 33, sector 2, bun în legatura cu care s-au formulat pretentiile
reclamantilor si nu cel de la nr. 31, pe aceeasi strada, dupa cum eronat
pretind recurentii Popescu.
Astfel, intimatii – reclamanti au demonstrat ca bunul mentionat a fost
proprietatea autoarei lor, Florica P. Georgescu, mentionata în acte si sub
numele de Georgescu Dobre Panait Floarea ( cu numele complet al sotului),
bun pe care aceasta l-a dobândit în anul 1910 de la Georgescu Zambru în
baza contractului de vânzare – cumparare autentificat de Tribunalul Ilfov sub
nr. 3217/19.03.1910 si transcris sub nr. 2213/27.03.1910 si prin succesiune
de pe urma defunctului sau sot.
Copia legalizata de Arhivele Statului a contractului de vânzare –
cumparare mai sus indicat, aflata la fila 92 dosar fond, ca si cea a procesului
– verbal nr. 9717/1940 al Comisiei pentru Înfiintarea Cartilor Funciare din
Bucuresti si a partii I si a II – a din Cartea Funciara a imobilului, aflate la filele
73 – 74 dosar fond reprezinta dovezile asupra titlului de proprietate privitoare
la bunul în litigiu, care a apartinut Florica Georgescu si care s-a transmis, pe
cale succesorala în patrimoniul reclamantilor.
Prin urmare, aceleasi înscrisuri constituie si titlul de proprietate al
reclamantilor asupra imobilului de la nr. 33 pe str. Poet Barbu Mumuleanu,
alaturi de testamentele autentificate sub nr. 10021/7.04.1944 (filele 4 – 5
dosar fond, prin care Florica P. Georgescu a instituit ca legatare cu titlu
particular asupra imobilului pe Chiriachita Radulescu, Ioana V. Petrescu si
Maria Turdeanu), sub nr. 7292/1.10.1975 (prin care Ioana V. Petrescu a
instituit ca legatari ai întregii sale averi pe sotii Zorca) si de certificatele de
mostenitor nr. 100/16.12.1998 si nr. 277/10.09.1976, care atesta calitatea de
succesori în drepturi a reclamantilor Radulescu Toma si Radulescu Teodor
ca si a sotilor Zorca.
Desigur ca legitimarea procesuala a reclamantilor nu se rezuma la
aceasta dovada, înscrisurile indicate probând doar dreptul autoarei lor asupra
bunului în litigiu si calitatea lor de succesori în drepturi ai acesteia deci,
implicit, calitatea lor de proprietari ai bunului.
Interesul lor de a actiona pe calea actiunii promovate a fost dovedit prin
înscrisurile aflate la filele 98, 100, 101, 102 din care rezulta ca reclamantii s-
au adresat cu cereri în restituirea în natura a imobilului, în conditiile Legii nr.
10/2001, formulând notificari catre Primaria Municipiului Bucuresti.
Cât priveste titlul cu care bunul a fost preluat de catre stat, s-a dovedit
ca acesta este reprezentat de Decretul nr. 92/1950, Georgescu P. Florica
fiind mentionata la pozitia nr. 3200 din anexa la decret ca titular al dreptului
de proprietate asupra imobilului preluat din str. Mumuleanu nr. 33 si nu cum
eronat sustin recurentii Popescu ca bunul ar fi fost preluat în baza Legii nr.
4/1973 si a Legii nr. 58/1974.
În raport de acest fapt dovedit al cauzei, aprecierea instantelor în
sensul nevalabilitatii titlului statului asupra imobilului în discutie este justa
întrucât analiza permisa de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998
prilejuieste constatarea ca Decretul nr. 92/1950 contravenea în mod flagrant
prevederilor art. 8, 10 si 11 din Constitutia din 1948.
Reclamantii nici macar nu au invocat exceptarea de la nationalizare a
autoarei lor si de aceea nici nu puteau face dovada acestui fapt.
Conformitatea prevederilor Decretului nr. 92/1950 a fost verificata în
raport cu Constitutia din 1948, deci cea sub care a fost adoptat acest act
normativ si nu cu prevederile unei Constitutii ulterioare, cum sustine
Municipiul Bucuresti.
Este adevarat ca Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr.
112/1995 considerau ca preluate cu titlu în proprietatea statului imobilele
preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950 .si ca Legea nr. 213/1998 a fost
adoptata la o data ulterioara încheierii contractului de vânzare – cumparare
contestat.
Însa calificarea în sine a nelegalitatii titlului asupra imobilului vândut nu
este ea cea care a indus solutia în cauza, caci încalcarea Legii nr. 112/1995
la încheierea contractului de vânzare – cumparare nu a fost retinuta pentru
argumentul ca bunul nu putea face obiectul acesteia, fiind preluat fara titlu, ci
pentru motivul ca nu s-ar fi putut proceda la vânzarea imobilului mai înainte
de clarificarea situatiei juridice a acestuia, în conditiile în care unii dintre
succesorii în drepturi ai fostei proprietare, formulasera cereri de restituire în
natura, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin motivele sale de recurs, Municipiul Bucuresti a sustinut ca pentru o
corecta si legala solutionare a cauzei, cadrul juridic al analizei valabilitatii
contractului de vânzare – cumparare contestat ar fi trebuit sa fie cel existent la
momentul realizarii conventiei.
Curtea constata ca, în cauza de fata, aceasta cerinta a fost pe deplin
respectata.
Prima instanta a stabilit în mod corect, pe baza probatoriului
administrat, ca imobilul din Bucuresti, str. Poet Barbu Mumuleanu nr. 33,
sector 2 nu se putea vinde chiriasilor – cumparatori în conditiile în care, la
data de 10.07.1996, prin cererea înregistrata sub nr. 1045/1996 si nula dat
de 26.07.1996, prin cererea înregistrata sub nr. 2093, Zorca Maria si Zorca
Constantin pe de o parte si Radulescu Chiriachita, pe de lata parte (autoarea
reclamantilor Radulescu Toma si Radulescu Teodor) solicitasera restituirea în
natura a imobilului Comisie locale de aplicare a Legii nr. 112/1995 sector 2, o
astfel de vânzare fiind posibila doar prin încalcarea dispozitiilor acestui act
normativ.
Potrivit art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, prevedere legala despre
care recurentul Municipiul Bucuresti pretinde în mod gresit ca a fost
respectata, chiriasii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în
natura fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora pot opta, dupa expirarea
termenului prevazut de art. 14, pentru cumpararea acestor apartamente cu
plata integrala sau în rate a pretului.
Asadar, spre a se putea vinde în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995
imobilul ce a facut obiectul contractului de vânzare – cumparare nr.
N03169/31.03.1997, în conditiile existentei unei cereri de restituire în natura
formulata de fostul proprietar sau mostenitorii acestuia, ar fi trebuit sa se
astepte finalizarea procedurii administrative declansata prin respectiva cerere
(cel putin) si, eventual, solutionarea definitiva a procedurilor judiciare care ar
fi putut urma, pentru a se putea sti daca imobilul vizat nu se restituie în natura
fostului proprietar.
Faptul ca sotii Zorca sau Chiriachita Radulescu se încadrau sau nu în
categoria persoanelor care beneficiau de restituirea în natura a imobilelor în
temeiul art. 2 din Legea nr. 112/1995 nu prezinta relevanta în cauza
deoarece înstrainarea nu putea avea loc pâna la pronuntarea unei hotarâri
definitive asupra cererii acestora, de catre organele competente, S.C.
“Apolodor” S.A. neavând competenta de a se pronunta asupra unei astfel de
cereri si de a hotarî ca imobilul nu se restituie în natura fostului proprietar si
ca, în aceste conditii, poate fi vândut chiriasilor.
Se mai retine si ca vânzarea – cumpararea imobilului detinut de chiriasii
Popescu, s-a realizat la o data ulterioara publicarii în Monitorul Oficial a H.G.
nr. 11/1997, act normativ care impunea prin prevederile art. 92, ca unitatile
specializate prin care se realiza vânzarea locuintelor în conditiile Legii nr.
112/1995, sa întreprinda toate demersurile necesare pentru clarificarea
situatiei juridice a locuintelor suspendând procedura de restituire în natura
sau de acordare a despagubirilor ori, dupa caz, de încheiere a contractului de
vânzare – cumparare.
Ca destinatar al acestei Hotarâri de Guvern, Municipiul Bucuresti, prin
mandatarul sau S.C. “Apolodor” S.A., era obligat sa o respecte si, în ultima
instanta, era obligat sa respecte legea si sa astepte lamurirea situatiei juridice
a imobilului în litigiu pentru a putea întocmi acte în puterea art. 9 din Legea
nr. 112/1995 asupra acestuia (deci, pentru a putea sti daca imobilul ce urma
a se vinde recurentilor Popescu facea parte din categoria celor la care se
refera alin. 1 al art. 9 din Legea nr. 112/1995).
Chiar daca textul art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 nu reglementa în
mod expres, fatis, o interdictie de vânzare, ea era totusi subînteleasa, dedusa
din modul de redactare a normei.
Pentru argumentele expuse în cele de mai sus, se poate afirma ca
vânzarea imobilului catre chiriasi a avut loc cu încalcarea art. 9 din Legea nr.
112/1995, pe care Municipiul Bucuresti îl invoca drept temei legal al realizarii
contractului. Neexistând o hotarâre definitiva în sensul ca imobilul nu se
restituie în natura mostenitorilor fostei proprietare, vânzarea nu putea avea
loc pâna la pronuntarea unei astfel de hotarâri. În acest spirit a fost realizata
reglementarea cuprinsa în Legea nr. 112/1995 însa practica, prin autoritatile
implicate în aplicarea legii, a schimbat în mod nejustificat si nelegal ordinea
prioritatilor, solutionând cu celeritate cererile chiriasilor si lasându-le
nesolutionate pe cele ale fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora, ca si
în cazul de fata.
Dar existenta unei cereri de restituire în natura a bunului vândut catre
chirias, formulata în temeiul Legii nr. 112/1995 de catre mostenitorii fostului
proprietar este relevanta si din perspectiva verificarii buneii sau relei credinte
a partilor contractante si, în special, a chiriasilor cumparatori.
Se retine în acest sens ca recurentii Popescu au invocat în favoarea lor,
pe cale de aparare, beneficiul bunei – credinte cu care au actionat la
momentul încheierii contractului contestat, sustinând ca nici nu fusesera
notificati de catre intimatii – reclamanti si ca nici nu exista pe rolul instantelor
vreo cerere de revendicare a imobilului cumparat.
Curtea apreciaza ca o astfel de aparare nu ar putea fi retinuta si ca
motivele de recurs care o sustin sunt nefondate.
Este adevarat ca buna – credinta în conventii se prezuma si ca aceasta
prezumtie joaca în favoarea recurentilor Popescu. În egala masura, este
adevarat si ca buna – credinta nu poate fi straina de minimele diligente pe
care o persoana trebuie sa le depuna pentru ca, procedând la cumpararea
unui imobil, sa aiba convingerea ca cel de la care cumpara are toate
însusirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea.
În cauza de fata, au fost facute suficiente dovezi care îndreptatesc însa
convingerea ca, în speta, cumparatorii nu au avut o conduita perfecta, lipsita
de orice culpa sau îndoiala imputabila acestora pentru a li se putea retine
buna – credinta la momentul încheierii contractului. Ba, mai mult, prin faptul
ca la dosarul lor de cumparare a imobilului se afla adresa nr. 260/24.03.1997
a Comisiei locale sector 2 de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care se arata
ca pentru imobilul din str. Barbu Mumuleanu nr. 33, sector 2, exista formulata
cerere de restituire în natura în temeiul acestei legi, s-a facut dovada
incontestabila a cunoasterii de catre chiriasii – cumparatori a acestui element
(anterior încheierii contractului(, în masura sa le induca lor un dubiu cu privire
la calitatea statului de proprietar necontestat al bunului.
Efectuarea unei notificari din partea mostenitorilor fostei proprietare ori
introducerea de catre acestia a unei actiuni în revendicare nu constituie
singurele mijloace de avertizare sau contestare a drepturilor pe care altii le
pretind asupra bunurilor.
Date fiind toate aceste elemente, Curtea apreciaza ca nu s-ar putea
retine în persoana recurentilor Popescu beneficiul bunei – credinte despre
care vorbeste art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât ei nu au actionat
cu buna – credinta la momentul încheierii contractului contestat si, în nici un
caz, buna – credinta nu a fost perfecta, adica lipsita de orice culpa imputabila
acestora.
Pentru aceste argumente, Curtea apreciaza, de asemenea, ca în mod
corect instantele de fond au stabilit ca s-au dovedit si sunt incidente în cauza
ambele motive de nulitate absoluta a contractului, precizate de catre
reclamanti prin cererea aflata la fila 90 dosar fond. Implicit, s-a decis ca
motivele de recurs invocate de Municipiul Bucuresti si de recurentii Popescu
– în privinta acestora, cele prin care s-a pus în discutie modul de solutionare
a cererii de chemare în judecata – sunt nefondate.
Distinct, Curtea va proceda si la analiza separata a celorlalte motive de
recurs invocate de recurentii Popescu, care privesc aspecte colaterale ale
cauzei.
Se impune însa precizarea, ca prima observatie, ca nici una din criticile
formulate nu se încadreaza în motivele de recurs indicate, respectiv art. 304
pct. 5, 8 si 10 Cod procedura civila si ca altele au fost gresit încadrate în
prevederile art. 304 pct. 6 si 7 Cod procedura civila.
Problema timbrajului cererii în revendicare este o chestiune care are, în
litigiul de fata, caracter de noutate, ca nemaifiind invocata în fata celorlalte
instante pâna în prezent. Ea este si vadit nefondata, date fiind prevederile art.
15 lit. r din Legea nr. 146/1997 care excepteaza de la plata taxelor judiciare
de timbru cererile în revendicare a imobilelor nationalizate formulate de fostii
proprietari ori succesorii acestora.
S-a aratat în cele ce preced care este titlul de proprietate al intimatilor –
reclamanti asupra imobilului revendicat si s-a aratat în considerentele
hotarârii primei instante modul cum s-a rezolvat acest capat al cererii
reclamantilor, astfel ca sustinerile recurentilor referitoare la folosirea drept titlu
pentru imobil a certificatului de mostenitor nr. 277/1976 este eronata si
straina de datele cauzei, aceleasi consideratii fiind valabile si în legatura cu
critica privitoare la nedepunerea la dosar a titlului de proprietate.
Nu instanta s-a aflat în confuzie când a solutionat cauza, cu privire la
identitatea imobilului ce a facut obiectul judecatii, ci chiar recurentii dovedesc
ca se afla într-o astfel de confuzie, ci referindu-se eronat si nejustificat în
criticile formulate la imobilul situat la nr. 31 pe aceeasi strada cu cel de la nr.
33, desi doar situatia acestuia din urma a facut obiectul prezentei judecati.
Este adevarat ca la dosar s-au aflat si documente cu privire la situatia
imobilului din str. Poet Barbu Mumuleanu nr. 31, sector 2, însa instanta nu s-
a bazat pe nici unul dintre acestea atunci când a solutionat cauza. Nici nu
avea cum sa procedeze în acest sens, în conditiile în care contractul de
vânzare – cumparare contestat s-a încheiat cu privire la imobilul din str. Poet
Barbu Mumuleanu nr. 33, sector 2 Bucuresti, iar recurentii Popescu pe
acesta îl ocupa.
Asadar, eronat si în totala confuzie cu datele cauzei se pretinde ca
bunul în litigiu a fost preluat de stat în baza Legilor nr. 58/1974 si nr. 4/1973
sau ca lipseste testamentul cu privire la acesta.
Chiar daca prin cererea formulata, reclamantii au solicitat anularea
contractului de vânzare – cumparare intervenit între pârâti, motivele invocate
în sustinerea cererii sunt neîndoielnice în sensul ca ceea ce s-a urmarit în
speta a fost cercetarea si constatarea nevalabilitatii acestuia pentru motive de
ordine publica, ce induc întotdeauna o sanctiune a nulitatii absolute.
Cererea de chemare în judecata a fost formulata cu respectarea
termenului de un an prevazut de art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Între considerentele si dispozitivele hotarârilor pronuntate în cauza nu
exista nici un fel de contradictii, ele fiind create, cum s-a aratat, doar de catre
recurenti.
Contract sustinerilor lor, la dosarul de fond se regasesc notificarile pe
care reclamantii le-au formulat cu privire la imobilul din str. Poet Barbu
Mumuleanu nr. 33, sector 2, în baza Legii nr. 10/2001.
Sunt straine cauzei criticile privitoare la respingerea de catre instantele
de fond si de apel a probelor cu martori, înscrisuri si “expertiza grafologica” –
dupa cum o denumesc recurentii – prin care, sustin ei, au încercat sa
dovedeasca autenticitatea actului, a semnaturii, a testatorilor, a datei în care
s-a facut actul. Nici în fata primei instante, dar nici în apel astfel de probe,
având acest obiective nu au fost solicitate de catre recurentii – pârâti.
Sunt, de asemenea, straine cauzei criticile privitoare la neadministrarea
de probe cu privire la rolul fiscal al imobilului sau la despagubirile primite de
catre reclamanti, în dosarul cauzei neexistând nici un indiciu în acest sens, ci,
dimpotriva, a rezultat ca atât cererile formulate de reclamanti în temeiul Legii
nr. 112/1995, cât si cele întemeiate pe Lega nr. 10/2001 nu au fost pâna în
prezent solutionate.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondate
ambele recursuri, hotarârile pronuntate în cauza fiind legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate ambele recursuri formulate de pârâtii
MUNICIPIUL BUCURESTI, PRIN PRIMAR GENERAL, POPESCU VIOREL si
POPESCU GINA, împotriva deciziei civile nr. 10.A din 9.01.2004, pronuntata
de Tribunalul Bucuresti – Sectia a III a civila, în dosarul nr. 3212/2003, în
contradictoriu cu reclamantii RADULESCU TOMA, RADULESCU TEODOR,
ZORCA MARIA, ZORCA DORA-MAGDALENA si ZORCACONSTANTIN.
IREVOCABILA.
Pronuntata în sedinta publica de la 8.05.2005.
PRESEDINTE,JUDECATOR, JUDECATOR,
Lavinia Dutulescu Rodica Susanu Cristian Olteanu
GREFIER,
Maria Cismigiu
Red. D.L.
Dact. M.T.
T.B. – Sectia a III a civila
Jud. Maria Navala
Cotta Florica
Jud. sector 2 – Bucuresti
Jud fond: Rodica Popescu
11
