Nulitatea contractului de cesiune drepturi litigioase ca urmare a încalcarii dispozitiilor art.1309 din vechiul Cod civil, privind incapacitatea avocatilor de a fi cesionar.
Domeniu – contracte
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE – DOSAR NR.15385/3/2009 – DECIZIA CIVILA NR.205 A/08.05.2012)
Prin sentinta civila nr.804/2.05.2011, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila, a fost respinsa ca neîntemeiata exceptia lipsei de interes în promovarea actiunii, invocata de pârâta, a fost admisa actiunea formulata de reclamanta B.N.C.M.L., în contradictoriu cu pârâta V.M.E. si s-a constatat nulitatea absoluta a Conventiei autentificate sub nr.1590/28.09.2006 de catre notarul public Z.S.S.; s-a luat act ca reclamanta îsi rezerva dreptul de a solicita cheltuieli de judecata, pe cale separata.
Pentru a hotarî în acest sens, în esenta, prima instanta a retinut ca prin cererea de chemare în judecata înregistrata initial pe rolul Judecatoriei sectorului 3 Bucuresti la 05.09.2008, sub nr.10947/301/2008, reclamanta B.N.C.M.L. a solicitat ca, în contradictoriu cu intimata V.M.E., sa se constate nulitatea absoluta a conventiei autentificate sub nr.1590/28.09.2006 de catre B.N.P. Z.S.-S. pentru: 1) incapacitatea speciala a pârâtei de a fi cesionara de drepturi litigioase, potrivit art.1306 Cod civil, în calitatea sa de avocat în cadrul Baroului Bucuresti; 2) neseriozitarea pretului cesiunii, potrivit art.1303 Cod civil, care a fost de 20.000 euro, fata de valoarea de piata de 14.000.000 euro; 3) cauza ilicita, deoarece diferenta dintre pretul încasat si cel de circulatie, adica 10.000.000 euro, ar fi putut sa fie încasat în echivalent de la Statul român în baza dispozitiilor art.10/2001, iar prin actele juridice încheiate, pârâta a încasat 20.000 euro, iar pârâta – societate comerciala urmareste cumpararea de la Statul român a investitiei efectuate.
În drept, au fost invocate dispozitiile art.1303, 1306, 1309 si art.1403 Cod civil.
Cauza a fost declinata în favoarea Judecatoriei sectorului 3 Bucuresti prin sentinta civila nr.324/19.01.2009 a Judecatoriei sectorului 3 Bucuresti, în considerarea dispozitiilor art.2 lit.b din Codul de procedura civila, ea fiind înregistrata la 14.04.2009 pe rolul acestei din urma instante, sub nr.15385/3/2009.
Examinând cu prioritate exceptia lipsei de interes invocata de pârâta, tribunalul a retinut ca obiectul conventiei autentificate sub nr.1590/28.09.2006 l-a constituit transmiterea cu titlu oneros catre pârâta, a tuturor drepturilor cedentei B.N.C.M.L. decurgând din calitatea acesteia de persoana îndreptatita în sensul Legii nr.10/2001, si din notificarea nr.1831/19.03.2001, cu privire la imobilul compus din teren în suprafata de 23.523 m.p. situat în Bucuresti, str.B.N. r.111, sector 1 si constructiile existente pe acesta la data nationalizarii, fiind vorba, asadar, de dreptul la despagubiri cuvenit reclamantei pentru acest imobil în baza art.2 din Decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A. prin care s-a respins cererea reclamantei de restituire în natura a aceluiasi bun si s-a dispus transmiterea dosarului notificarii Secretariatului General al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor în vederea analizarii posibilitatii de acordare de despagubiri de catre institutia implicata în privatizare, A.V.A.S., în conditiile legii nr.247/2005.
Exceptia lipsei de interes a fost invocata de catre pârâta prin raportare la conventia autentificata sub nr.1585/28.09.2006 încheiata între reclamanta si S.C. Z. S.A., prin care reclamanta a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului revendicat în favoarea acestei societati comerciale, fiind de acord ca imobilul sa ramâna în patrimoniul societatii contra sumei de 4.100.000 euro, si prin raportare la declaratia reclamantei autentificata sub nr.1589/28.09.2006 prin care a renuntat expres la dreptul dedus judecatii în dosarul nr.15748/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a III-a Civila.
S-a apreciat ca exceptia lipsei de interes este nefondata, dat fiind ca nu poate fi negat folosul practic al promovarii actiunii reclamantei, folos care consta în readucerea în patrimoniul sau a dreptului la despagubiri transmis cu titlu oneros pârâtei prin conventia autentificata sub nr.1590/2006, drept ce decurge din dispozitiile art.2 din Decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A.
Declaratia autentificata sub nr.1588/28.09.2006, prin care reclamanta a aratat ca accepta decizia nr.4449/2006 emisa de S.C. Z. S.A. si ca renunta definitiv si irevocabil la dreptul de a ataca aceasta decizie, coroborata cu declaratia autentificata sub nr.1589/28.09.2006 are semnificatia renuntarii reclamantei la solicitarea de restituire în natura a imobilului ce face obiectul notificarii nr.1831/19.02.2001, nu si la dreptul de a încasa de la Statul român despagubirile pentru imobilul din Bucuresti, Bd.B.N. nr.111, sector 1, cuantumul despagubirilor urmând a fi stabilit în conditiile legii speciale.
În ceea ce priveste fondul cauzei, tribunalul a constatat ca fiind verificat în cauza cel dintâi motiv de nulitate absoluta invocat în legatura cu conventia autentificata sub nr.1590/28.09.2006, respectiv încalcarea incapacitatii speciale reglementata prin dispozitiile art.1309 Cod civil în materia încheierii contractului de vânzare-cumparare, în persoana pârâtei care, ca avocat în cadrul Baroului Bucuresti, a cumparat de la reclamanta dreptul litigios împotriva Statului român la despagubiri în conditiile legii speciale, drept conferit de art.2 din decizia nr.4449/28.09.2006, desi pârâta nu putea fi cesionara de drepturi litigioase.
Aceasta conventie reprezinta o cesiune de creanta, respectiv un contract de vânzare-cumparare a unui drept de creanta detinut de vânzatoare împotriva Statului român si constituie o cesiune a unui drept litigios, notiunea de “drepturi litigioase” utilizata de art.1309 Cod civil nefiind restrânsa doar la drepturile în privinta carora exista un litigiu pe rol, ci vizând orice drept supus unei contestatii judiciare.
Chiar daca dreptul ce a facut obiectul cesiunii nu este litigios în raport cu S.C. Z. S.A., acesta este în mod evident un drept litigios împotriva Statului român, dreptul la despagubiri transmis pârâtei fiind supus unei eventuale contestatii în conditiile titlului VII al Legii nr.247/2005.
Cel de-al doilea motiv de nulitate absoluta – neseriozitatea pretului cesiunii – a fost gasit drept nefondat, retinându-se ca reclamanta a vândut pârâtei pentru suma de 20.000 euro un drept la despagubiri cu caracter eventual si incert, astfel ca pretul nu poate fi considerat derizoriu, disproportionat întrucât în determinarea acestei caracteristici a bunului se are în vedere nu doar valoarea bunului vândut, ci si caracterul eventual al dreptului transmis.
Nici cel de-al treilea motiv de nulitate a conventiei nu a fost gasit întemeiat – cauza ilicita si frauda la lege – pretinzându-se ca atât S.C. Z. S.A., dar si pârâta care îi acorda consultanta juridica acesteia, au intentionat fraudarea intereselor reclamantei si Statului român, însa s-a retinut ca aceasta intentie nu a fost probata si nu rezulta din cuprinsul conventiilor încheiate între parti.
Cauza ilicita a conventiei autentificata sub nr.1590/28.09.2006 nu poate fi dedusa din simpla nemultumire a reclamantei care considera ca a primit un pret prea mic în raport cu valoarea de circulatie a imobilului.
Împotriva acestei sentinte, în termen legal, a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie printr-un memoriu separat depus la dosar la 20.03.2012.
În motivarea apelului declarat, apelanta pârâta a formulat urmatoarele critici:
– textul legal al art.1309 Cod civil a devenit caduc în ceea ce îi priveste pe avocati, întrucât finalitatea urmarita de legiuitor la data redactarii acestuia, respectiv ocrotirea prestigiului justitiei, nu mai este de actualitate.
În dezvoltarea acestei critici, apelanta pârâta a pornit de la reamintirea contextului istoric, social, politic si legislativ al introducerii acestei norme legale în cuprinsul Codului civil din 1864, respectiv acela ca, în conformitate cu Codul de procedura civila din 1865, avocatii luau parte la înfaptuirea actului de justitie, putând avea atributii în procesul de deliberare. Astfel, conform art.117 Cod de procedura civila din 1865, daca la o înfatisare erau mai mult de doua opinii, era chemat un judecator sau supleant pentru a se lua hotarârea, iar în lipsa unui judecator sau supleant, se chema un avocat, în ordinea tabloului în care erau înscrisi.
În interpretarea istorico-teleologica, prezenta acestui text legal se justifica câta vreme avocatii titulari de drepturi litigioase puteau fi implicati deliberativ în înfaptuirea actului de justitie.
Cum în prezent, acest lucru nu se mai întâmpla, textul legal aplicat de prima instanta a devenit caduc.
Apelanta a mai sustinut ca a accepta în prezent ca interesul general al ocrotirii prestigiului justitiei, vizat ca finalitate de norma civila la data redactarii art.1309 Cod civil subzista si în prezent, ar însemna sa se admita ca legiuitorul a prezumat ca avocatii pot influenta actul de justitie numai prin acte de coruptie, posibil a fi realizate cu concursul magistratilor, ceea ce ar constitui în sine un grav prejudiciu pentru prestigiul justitiei si a celor doua categorii profesionale.
– dreptul la despagubiri prevazut de Legea nr.10/2001 nu constituie în sine un drept litigios, dupa cum eronat a apreciat instanta de fond.
Astfel, apelanta a sustinut ca în mod eronat prima instanta a dedus din incertitudinea dreptului la despagubiri, rezultând din necunoasterea datei obtinerii despagubirilor si a posibilitatii obtinerii acestora, caracterul litigios al acestuia.
Ea a admis, de principiu, ca dreptul la despagubiri prevazut de Legea nr.10/2001 este un drept subiectiv (de creanta) care are caracter incert atâta vreme cât poate fi ori nu recunoscut de entitatea învestita cu solutionarea notificarii. Acest caracter incert (alea) nu poate atrage de plano si calificarea dreptului ca fiind “litigios” sau “potential litigios” întrucât nu se poate pune semnul egal între un drept aleatoriu si un drept litigios.
Ea considera ca prima instanta a apreciat ca orice drept de creanta, cum este cel la despagubiri, este un drept litigios, deoarece poate exista situatia ca debitorul sa nu achite creanta si astfel, titularul sa fie nevoit a se adresa instantelor fara a se identifica elementele de fapt pe care judecatorul fondului si-a sprijinit rationamentul. În aceasta conceptie, avocatilor sau judecatorilor le este interzis sa încheie orice act juridic deoarece exista eventualitatea ca orice drept de creanta sa fie contestat în viitor.
În opinia apelantei, singura perioada în care dreptul la despagubiri poate deveni litigios este de la data nasterii dreptului de a ataca decizia emisa de entitatea învestita cu solutionarea notificarii si pâna la solutionarea irevocabila a litigiului având ca obiect contestarea deciziei de catre instanta de judecata. Ea arata ca pot exista situatii în care dreptul la despagubiri sa fie recunoscut si acordat de aceasta entitate, titularul acestuia neavând nici un motiv sa îl conteste, caz în care dreptul nu face deloc obiectul unei contestatii judiciare, dupa cum pot exista cazuri în care, desi dreptul nu este recunoscut, decizia motivata sa fie acceptata de catre notificator, care decide sa nu o conteste.
Realizarea dreptului la despagubiri, conform Legii nr.10/2001 se face preponderent pe cale administrativa si nu judiciara, aceasta din urma reprezentând exceptia, astfel ca nu s-ar putea considera ca toate dosarele administrative de Lege nr.10/2001 constituie viitoare litigii cu Statul Român. Caracterul litigios al dreptului la despagubiri conform Legii nr.10/2001 începe de la data emiterii deciziei de respingere a notificarii si se finalizeaza cu pronuntarea unei hotarâri judecatoresti irevocabile. Anterior solutionarii notificarii, dreptul nu este litigios întrucât nu e contestat de nimeni, iar ulterior el îsi pierde caracterul litigios, devenind recunoscut de autoritate.
Dreptul la despagubiri ce face obiectul conventiei contestate a fost consacrat irevocabil si anterior încheierii acesteia, prin decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A. în solutionarea notificarii nr.1831/19.03.2001 a reclamantei.
Acest drept nu mai poate fi susceptibil de nici o contestatie, întrucât prin declaratia autentificata sub nr.1589/28.09.2006, reclamanta a renuntat expres la dreptul dedus judecatii în dosarul nr.15748/3/2005 si prin declaratia autentificata sub nr.1588/28.09.2006 reclamanta a declarat ca accepta decizia nr.4449/28.09.2006 si ca renunta definitiv si irevocabil la dreptul de a ataca aceasta decizie. Toate aceste declaratii au închis pentru reclamanta orice posibila cale a unei contestatii judiciare viitoare si a consacrat irevocabil dreptul transmis.
Asadar, la data încheierii conventiei, nu exista nici un litigiu, contestatie iminenta, potentiala sau eventuala având ca obiect dreptul la despagubiri transmis, dupa cum nu exista nici un element de fapt cu potential generator de litigii pe care sa se întemeieze argumentatia instantei de fond.
În plus, timp de 6 ani de la încheierea conventiei nu a luat nastere nici un litigiu privind dreptul la despagubiri în contradictoriu cu Statul român sau entitatile învestite cu solutionarea notificarii.
– reclamanta nu justifica folosul practic al anularii conventiei, întrucât în caz de admitere a actiunii, în patrimoniul reclamantei s-ar întoarce un drept la care aceasta a renuntat anterior încheierii conventiei si prin acte independente de conventie, astfel ca, anulându-se conventia, nu se vor anula sau retracta si actele anterioare. Practic, în patrimoniul reclamantei nu se va putea întoarce nimic.
– reclamanta nu justifica un interes legitim, actual, personal si direct în promovarea actiunii sale, deoarece tinde la readucerea în patrimoniul sau a unui drept litigios care este, deci, si incert, astfel ca interesul sau este incert, nefiind dovedit a fi nici legitim, nici personal si nici actual.
În plus, ea e tinuta de sarcina ce revine oricarui vânzator în temeiul art.1336 alin.1 pct.1 Cod civil, respectiv de a-i asigura cumparatorului linistita posesiune a lucrului.
Intimata nu a formulat întâmpinare, iar în apel nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând actele si lucrarile dosarului în raport de criticile de apel formulate, Curtea apreciaza ca apelul declarat este nefondat, acesta urmând a fi respins pentru urmatoarele considerente:
Curtea nu împartaseste opinia apelantei pârâte cum ca textul art.1309 din Codul civil vechi ar fi devenit caduc în ceea ce îi priveste pe avocati, întrucât finalitatea urmarita de legiuitor la data redactarii textului de lege, ocrotirea prestigiului justitiei, nu ar mai fi de actualitate, avocatii nemaiparticipând ca organ deliberativ la înfaptuirea justitiei.
În acest sens, instanta nu poate decât sa constate ca obiectul ocrotirii si asigurarii prestigiului justitiei a fost dintotdeauna si este si în prezent o tema de interes general, înmultindu-se si diversificându-se formele si instrumentele juridice prin care legiuitorul actual urmareste atingerea acestui obiectiv, chiar daca ratiunile sunt astazi altele decât cele existente la data redactarii Codului civil vechi.
Dovada contrarie este data atât de jurisprudenta recenta a instantelor sub vechiul Cod civil – în acest sens fiind de amintit o cauza recenta si de rezonanta, respectiv decizia comerciala nr.17/2011 pronuntata de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul nr.32930/3/2009, ramasa irevocabila prin decizia Înaltei Curti de Casatie si Justitie din 24.02.2012 – cât, mai ales, de faptul ca aceeasi incapacitate speciala de a cumpara drepturi litigioase nu numai ca a fost din nou consacrata în continutul reglementarii noului Cod civil (art.1653), dar ea a fost extinsa si la alte profesii juridice, cum ar fi cea de notari publici, consilieri juridici, practicieni în insolventa, executorii judecatoresti sau chiar grefieri.
Nevoia acestei reglementari nu a fost data de o prezumtie de complicitate în frauda prin acte de coruptie între magistrati si celelalte profesii juridice enumerate de dispozitiile art.1653 Cod civil, ci din dorinta de a preîntâmpina orice astfel de posibile fapte de natura sa slabeasca prestigiul justitiei, fie si numai prin presiunile sporite la care ar fi supusi magistratii în astfel de cauze.
Prin urmare, chiar daca determinata de alte realitati sociale, asigurarea prestigiului justitiei a fost si ramâne pe mai departe un obiect prezent în preocuparile legiuitorului actual, astfel ca nu s-ar putea sustine ca textul art.1309 Cod civil vechi, ca unul din instrumentele create pentru atingerea acestui scop, ar fi devenit vreun moment caduc, în dispozitiile sale privitoare la avocati.
Prima instanta a calificat în mod corect dreptul transmis prin conventia contestata ca fiind unul litigios.
Ea a explicat suficient de clar în considerentele hotarârii pronuntate ca a dat aceasta calificare întrucât, independent de inexistenta unui litigiu pe rol cu privire la dreptul transmis, el îsi pastreaza caracterul litigios întrucât este un drept supus unei contestatii judiciare, ce nu a fost definitiv stabilit, ci este incert si eventual, nefiind cunoscut când si daca vor fi primite despagubirile, atâta timp cât înca nu a fost stabilita nici calitatea reclamantei de persoana îndreptatita în sensul art.3 din Legea nr.10/2001.
Curtea retine ca potrivit art.1403 Cod civil, lucrul se socoteste litigios când exista proces sau contestatie asupra fondului dreptului.
Pentru întelegerea exacta a cauzei este important de lamurit care anume drept a facut obiectul conventiei contestate, dat fiind ca prin motivele apelului sau, apelanta pârâta a denaturat sensul si întelesul precis al actelor juridice încheiate de parti în data de 28.09.2006, afirmând ca obiectul contractului de cesiune autentificat sub nr.1590/28.09.2006 l-a constituit dreptul la despagubiri consacrat în favoarea reclamantei în mod irevocabil prin decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A., drept nemaisupus nici unei contestari ca urmare a declaratiilor autentificate sub nr.1589/28.09.2006 si sub nr.1588/28.09.2006 date de reclamanta. Aceeasi imprecizie se regaseste strecurata si în considerentele hotarârii de prima instanta, altfel corecta si legala în substanta sa.
Observând continutul tuturor actelor juridice încheiate de parti în ziua de 28.09.2006, Curtea stabileste ca ceea ce a facut obiectul contractului de cesiune a carui nulitate s-a invocat prin actiunea de fata, a fost dreptul la despagubiri decurgând din calitatea reclamantei – nu de persoana îndreptatita în sensul Legii nr.10/2001, dupa cum se afirma în actiune, aceasta calitate nefiindu-i înca recunoscuta de autoritatea competenta, potrivit legii, sa-i solutioneze notificarea, pâna la momentul facerii actului – ci de titulara a notificarii nr.1831/19.03.2001 cu privire la imobilul compus din teren în suprafata de 23.523 m.p. situat în Bd.B.N. nr.111, sector 1, împreuna cu constructiile existente pe acesta la data nationalizarii.
În alte cuvinte, reclamanta a înteles sa transfere cu titlu oneros pârâtei toate drepturile ce i se vor acorda ca masuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001, cu privire la imobilul mentionat anterior, printr-o decizie emisa de entitatea învestita cu solutionarea notificarii.
Desi în cuprinsul aceleiasi conventii se arata ca reclamanta “întelege sa transfere catre d-na V.M.E. toate drepturile decurgând din decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A. catre d-na B.N.C.M.L., decizie ce reprezinta solutionarea notificarii nr.1831/19.03.2001”, Curtea observa ca practic, decizia mentionata nu acorda reclamantei nici un drept, ci doar respinge cererea reclamantei de restituire în natura a imobilului notificat, transmite dosarul notificarii catre Secretariatul General al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor în vederea analizarii posibilitatii de acordare a despagubirii de catre institutia implicata în privatizare, A.V.A.S, în conditiile Legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul notificat si îndruma reclamanta ca pentru cealalta parte a imobilului notificat, detinut de Primaria Municipiului Bucuresti, sa se adreseze acestei autoritati.
Prin urmare, este inexacta observatia tribunalului care retine ca prin conventia autentificat sub nr.1590/28.09.2006, reclamanta a transmis pârâtei dreptul la despagubiri pentru imobilul din Bucuresti, Bd.B.N. nr.111, sector 1, drept decurgând din art.2 din Decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A. si este fundamental gresita sustinerea apelantei pârâte cum ca dreptul la despagubiri transmis ei nu este unul litigios întrucât dreptul era cert, sigur, nesusceptibil de contestatie si consacrat irevocabil prin Decizia nr.4449/28.09.2006, urmare a renuntarilor facute de reclamanta la dreptul subiectiv dedus judecatii în dosarul nr.15748/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului Bucuresti si la dreptul de a ataca decizia emisa de S.C. Z. S.A. sub nr.4449/28.09.2006.
De altfel, în acord cu regimul juridic al bunului notificat detinut în patrimoniul S.C. Z. S.A. în temeiul titlului de proprietate reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.3119/5.07.2006 emis în baza H.G. nr.834/1991 de Ministerul Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale, societate care a fost privatizata în 2004, si cu reglementarile continute în Legea nr.10/2001 aplicabile cazului, respectiv art.27 (devenit art.29 în urma modificarilor aduse legii prin Legea nr.247/2005 si a republicarii Legii nr.10/2001, text ce trebuie avut în vedere împreuna cu Decizia nr.848/2008 a Curtii Constitutionale), Curtea retine ca atât în forma initiala a legii, cât si în forma ei de dupa republicare si declararea neconstitutionalitatii art.29 alin.1, singura competenta a S.C. Z. S.A. în legatura cu solutionarea notificarii nr.1831/19.03.2001 trimisa ei, era aceea de a se pronunta asupra cererii reclamantei de a i se restitui în natura imobilul notificat, competenta pe care aceasta si-a respectat-o cum o dovedeste continutul Deciziei nr.4449/28.09.2006.
Altfel spus, S.C. Z. S.A. nici nu avea, potrivit legii, nici o competenta în a recunoaste reclamantei vreun drept la despagubiri pentru imobilul notificat pe care nu l-a restituit acesteia în natura, potrivit întelegerii intervenite între aceste parti prin conventia autentificata sub nr.1585/28.09.2006.
Afirmând prin motivele apelului sau ca prin Decizia nr.4449/28.09.2006 S.C. Z. S.A. ar fi recunoscut reclamantei dreptul la despagubiri, admitând astfel notificarea reclamantei, apelanta pârâta nu face decât sa denatureze voit continutul actelor juridice administrate în cauza.
Trebuie mentionat si ca declaratiile autentificate sub nr.1589/28.09.2006 si nr.1588/28.09.2006 au fost date de catre reclamanta în contextul conventiei pe care aceasta a încheiat-o cu S.C. Z. SA., autentificata sub nr.1585/28.09.2006, si prin care ea a înteles sa renunte la a mai pretinde masura reparatorie a restituirii în natura a imobilului notificat fata de aceasta societate detinatoare a terenului sau, acceptând sa-i recunoasca definitiv si irevocabil calitatea de proprietar exclusiv al terenului si constructiilor, angajându-se sa nu-i conteste niciodata în justitie calitatea astfel recunoscuta si nici titlul de proprietate detinut de S.C. Z. S.A., dar si sa renunte cu titlu oneros la procedurile initiate prin care tindea la redobândirea materiala a imobilului. Una dintre acestea, mentionata expres în conventia încheiata (la punctul 5) a fost cea judiciara, în revendicarea imobilului, în dosarul nr.15748/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a III-a Civila, iar cealalta, nementionata expres în aceeasi conventie, a fost cea a Legii nr.10/2001, în partea sa referitoare la restituirea în natura, careia partile i-au dat o rezolvare prin Decizia nr.4449/28.09.2006 emisa de S.C. Z. S.A., de respingere a cererii reclamantei de restituire în natura a imobilului ce a facut obiectul notificarii nr.1831/19.03.2001, si prin declaratia autentificata a reclamantei de acceptare a deciziei si renuntarea sa definitiva si irevocabila de a o ataca în justitie.
Consecintele acestei suite de acte juridice urmarite si acceptate de partile semnatare au constat în blocarea oricaror posibilitati ale reclamantei de a mai invoca si pretinde drepturi asupra imobilului notificat în materialitatea lui, drepturi la restituirea bunului în natura. Contrar sustinerilor apelantei pârâte, aceste acte juridice nu au produs în nici un fel consecinta irevocabilitatii dreptului reclamantei la despagubiri, drept, de altfel, existent doar în mod potential, ca vocatie, înscris în lege, dar nerecunoscut ori atribuit în concret reclamantei prin vreo decizie a organului cu competente în acest sens, potrivit legii (art.29 din Legea nr.10/2001, republicata, atribuie competente în acest sens A.V.A.S). la data cesionarii acestui drept catre apelanta pârâta prin conventia contestata în speta.
Drept urmare, pentru argumentele aratate, Curtea nu poate împartasi opinia apelantei pârâte, în sensul ca dreptul la despagubiri (de creanta) transmis ei cu titlu oneros prin conventia autentificata sub nr.1590/28.09.2006 ar fi un drept cert, sigur, nesusceptibil de contestatie si, deci, nelitigios.
Dimpotriva, Curtea apreciaza ca dreptul transmis pârâtei de catre reclamanta prin conventia contestata este un drept esentialmente litigios, în privinta lui putând fi considerat ca exista deopotriva si proces si, implicit, contestatie asupra fondului dreptului.
Aceasta întrucât, cum s-a aratat deja, în patrimoniul cedentei dreptul transmis nu exista. Ceea ce exista în legatura cu acest drept este doar vocatia legala a cedentei de a-l dobândi, ca subiect destinatar al Legii nr.10/2001 – decurgând din calitatea sa pretinsa de succesoare în drepturi a fostilor proprietari ai imobilului situat la adresa din Bucuresti, Bd.B.N. nr.101-111, sector 1 – si ca persoana notificatoare.
Pentru recunoasterea acestui drept, reclamanta cedenta a initiat procedura Legii nr.10/2001, care consta în parcurgerea obligatorie a unei faze administrative de solutionare a cererii si, în functie de rezultatul acesteia, si a uneia judiciare. Ambele aceste faze procesuale intra în continutul notiunii de “proces” pe care cel ce trimite o notificare în baza Legii nr.10/2001 îl initiaza în legatura cu dreptul solicitat împotriva celui din partea caruia trebuie sa vina recunoasterea dreptului – Statul român, prin diferitele sale structuri sau organe.
Atât timp cât dreptul pretins nu a fost înca definitiv recunoscut printr-o decizie motivata a entitatii învestite si chemata prin lege sa se pronunte asupra notificarii ori printr-o hotarâre judecatoreasca, dupa caz, dreptul în cauza îsi pastreaza statutul de drept disputat, contestabil, asadar litigios.
Împrejurarea ca, din ratiuni de celeritate în aplicarea Legii nr.10/2001, de evitare a blocarii rolului si activitatii instantelor judecatoresti, de descongestionare a acestora, legiuitorul a instituit cele doua faze ale procedurii de aplicare a acestei legi, faza administrativa si cea judiciara, nu înseamna ca, disputându-si dreptul – pe care trebuie sa îl sustina, sa-l justifice si sa-l dovedeasca dupa aceleasi reguli aplicabile în fata instantelor judecatoresti – în fata unitatii detinatoare ori a entitatii învestita cu solutionarea notificarii, cel ce a formulat notificarea se afla cumva “în afara procesului”, dupa cum eronat sustine apelanta pârâta ce identifica aceasta notiune, printr-o interpretare stricto sensu, doar fazei juridice de aplicare a Legii nr.10/2001 care consta în solutionarea contestatiei la decizia/dispozitia emisa de entitatea administrativa ce solutioneaza notificarea.
Dimpotriva, Curtea reaminteste apelantei pârâte ca atunci când a recunoscut plenitudinea de competenta instantelor judecatoresti, competente sa solutioneze pe fond nu numai contestatia formulata împotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci si actiunea persoanei îndreptatite în cazul refuzului nejustificat al unitatii detinatoare sau al entitatii învestite, Înalta Curte de Casatie si Justitie, prin decizia sa XX/2007, a invocat ca unul dintre argumente si imperativul solutionarii cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art.6, par.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Or, însasi Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit cu titlu constant în jurisprudenta sa, creata în aplicarea art.6 par.1 din aceasta Conventie si în conturarea principiului solutionarii cauzei într-un termen rezonabil, ca în notiunea de “proces” se include în mod necesar si faza administrativa de solutionare a cererii, prealabila sesizarii instantei, pentru determinarea “duratei procedurii”.
Desigur ca incertitudinea dreptului la despagubiri rezultând din necunoasterea datei obtinerii despagubirilor si, mai ales, a posibilitatii obtinerii acestora, este o caracteristica inerenta, specifica dreptului litigios în disputa în speta, nu ea în sine fiind cea care a atras calificarea dreptului ca fiind litigios, ci simpla realitate ca dreptul analizat se afla “în proces”. Aceasta caracteristica reprezinta mai degraba efectul, consecinta naturii litigioase a dreptului, decât cauza acestei naturi.
Apelanta pârâta greseste atunci când, simplificând rationamentul primei instante, afirma ca în privinta oricarui drept – la succesiune sau orice alt drept de creanta – s-ar putea concluziona ca poate reprezenta un drept litigios. Exercitiul comparatiei este gresit pentru ca ceea ce difera fundamental între dreptul în cauza si dreptul la succesiune – luat ca exemplu de pârâta – este ca elementul “alea” priveste, în cazul celui dintâi, însasi existenta dreptului, pe când în cazul celui de-al doilea (dreptul la succesiune) doar momentul când dreptul devine efectiv, neexistând nici o incertitudine în privinta existentei însasi a dreptului de a mosteni al unei persoane (nimeni nu traieste vesnic).
Tot astfel, dreptul litigios de creanta din prezenta cauza este diferit substantial de dreptul de creanta din exemplul apelantei pe care, de pilda, debitorul refuza sa-l mai execute (debitorul nu mai achita creanta) si care, în optica apelantei, devine si el astfel litigios, împrejurare ce ar exista potential în cazul oricarui drept subiectiv.
Diferenta între cele doua situatii comparate de apelanta este ca, daca în privinta dreptului transmis ei incertitudinea ori litigiul poarta asupra însesi existentei dreptului, în cazul creantei ce nu se mai achita de catre debitor, dreptul de creanta exista, având un temei conventional, atitudinea debitorului generând doar o problema de executare, de realizare a dreptului. Desigur ca într-o astfel de ipoteza, si acest drept devine litigios, dar elementul “alea” nu poarta decât asupra realizarii dreptului.
Asadar, nu se poate pune semnul egalitatii între doua situatii incomparabile pentru a demonstra absurdul rationamentului tribunalului, care nu exista, si pentru a trage concluzii eronate de genul ca avocatilor si judecatorilor le-ar fi interzisa încheierea oricarui act juridic deoarece ar exista eventualitatea ca orice drept de creanta sa fie contestat în viitor si deci, sa devina “litigios”.
Afirmând aceasta, apelanta uita ca interdictia legala, pe care s-a dovedit ca ea a încalcat-o la încheierea conventiei cu reclamanta, nu priveste “detinerea” de drepturi potential litigioase ci, în mod specific, vânzarea-cumpararea de drepturi litigioase, caracteristica dreptului de a fi litigios trebuind sa existe la data încheierii actului, iar nu într-un eventual viitor.
Riscul nesatisfacerii unei creante nu transforma creanta însasi într-un drept litigios ab initio, ci poate, eventual, genera caracter litigios executarii acesteia, caz în care interdictia reglementata de art.1309 Cod civil are o aplicatie restrânsa si devine functionala pe segmentul rezumat la aceasta perioada a existentei dreptului.
Desigur ca, fata de considerentele anterior expuse si pentru care Curtea apreciaza ca în mod corect prima instanta a stabilit ca reprezinta o cesiune de drept litigios conventia încheiata între partile acestei cauze si autentificata sub nr.1590/28.09.2006, sustinerea apelantei pârâte ca timp de 6 ani de la încheierea actului juridic analizat nu a luat nastere nici un litigiu privind dreptul la despagubiri în speta în contradictoriu cu Statul român, nu poate constitui un argument valabil, de natura sa atraga o alta concluzie în cauza.
Pretinzând lipsa interesului reclamantei în promovarea actiunii, argumentata pe lipsa folosului practic al anularii cesiunii de creanta, apelanta pârâta nu face decât sa denatureze din nou continutul actelor juridice semnate de reclamanta la data de 28.09.2006, pretinzând în mod nereal si împotriva probelor evidente ale cauzei ca, în cazul admiterii actiunii, în patrimoniul reclamantei s-ar întoarce un drept la care aceasta a renuntat anterior încheierii conventiei autentificate sub nr.1590/28.09.2006 si prin acte independente de aceasta.
Curtea reaminteste apelantei pârâte, ceea ce, de altfel, si aceasta stie, anume ca renuntarile facute de reclamanta prin actele juridice semnate la 28.09.2006, anterior încheierii conventiei autentificate sub nr.1590/28.09.2006, au privit exclusiv dreptul si posibilitatile acesteia de a pretinde restituirea în natura a imobilului ce face obiectul notificarii nr.1831/19.02.2001, nu si dreptul de a încasa de la Statul român despagubirile cuvenite pentru acelasi imobil, nerestituit în natura.
Acest din urma drept a fost cesionat apelantei pârâte prin conventia atacata cu actiune în constatarea nulitatii, iar consecinta admiterii actiunii este aceea a reintrarii dreptului în patrimoniul intimatei reclamante, folos practic care este mai mult decât evident, dar pe care apelanta pârâta se straduie sa îl nege.
Asadar, interesul reclamantei în promovarea actiunii de fata exista, iar el este unul legitim, actual, personal si direct, astfel cum corect a retinut si prima instanta.
Desigur, caracterul eventual al dreptului decurgând din natura sa litigioasa, nu califica interesul reclamantei în promovarea actiunii ca fiind tot unul eventual, dupa cum eronat afirma apelanta.
Cât priveste obligatia de garantie pentru “linistita posesiune a lucrului”, pe care apelanta pârâta considera ca i-ar datora-o reclamanta, Curtea arata ca sanctiunea pentru încalcarea incapacitatii speciale instituite de art.1309 Cod civil este aceea a nulitatii absolute, iar potrivit regimului juridic specific acestei sanctiuni, nici o persoana nu este exceptata de la posibilitatea invocarii ei, asadar nici vânzatorul ce a transmis “un lucru” în temeiul unei conventii de vânzare-cumparare ce încalca o interdictie de ordine publica, fie el si tinut de garantia contra evictiunii.
În considerarea tuturor acestor argumente, Curtea va respinge apelul declarat ca nefondat, iar în temeiul art.274 alin.1 Cod de procedura civila, Curtea va respinge cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecata constând în onorariu de avocat încasat de propria societate de avocatura în care are calitatea de asociat, dat fiind ca aceasta este partea cazuta în pretentii care trebuie sa suporte consecintele pierderii procesului.
