Nulitatea operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii insolvenţei de un creditor ce nu a fost notificat.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 1417/30.11.2007 Tribunalul Covasna, prin judecătorul sindic, a admis cererea lichidatorului judiciar „C.2000” S.P.R.L. în contradictoriu cu pârâta B.R.D. „G.S.G.” S.A. – sucursala Cv. şi a anulat operaţiunea de încasare a sumei de 55.213,53 lei din data de 17.07.2006, conform extrasului de cont nr. 183 de la debitoarea S.C. „M.P.” S.R.L. Cv. A respins ca inadmisibile cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.
În motivarea hotărârii s-a arătat că operaţiunea comercială este lovită de nulitate absolută, fiind contrară condiţiilor instituite de art. 49 din Legea nr. 85/2006, întrucât s-a instrumentat după deschiderea procedurii insolvenţei, fără autorizarea judecătorului sindic.
Împotriva hotărârii a declarat recurs creditoarea B.R.D. – G.S.G. invocând greşita aplicare a legii.
Se arată în esenţă că banca nu a fost notificată cu privire la deschiderea procedurii, nu a primit nicio înştiinţare în condiţiile art. 37 sau ale art. 48 din Legea insolvenţei. Prin achitarea datoriei către bancă, aceasta a procedat la radierea ipotecii asupra imobilului care constituia una din garanţiile creditului, pierzând astfel posibilitatea recuperării creanţei prin valorificarea bunului ipotecat în favoarea sa. Banca nu a efectuat un act de dispoziţie cu privire la averea debitoarei, iar în prezent nu înregistrează nicio creanţă faţă de debitoare, întreaga datorie faţă de bancă fiind stinsă, prin încasarea sumei din data de 17.07.2006. În subsidiar, se consideră că atât cererea reconvenţională cât şi cererea de chemare în garanţie erau admisibile, banca dobândind prin anularea plăţii, o creanţă echivalentă cu suma la a cărei restituire a fost obligată.
Lichidatorul judiciar a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat faţă de prevederile art. 46 din legea insolvenţei.
Analizând hotărârea recurată în raport cu motivele de recurs şi actele dosarului, în baza art. 3041 Cod procedură civilă, s-au constatat următoarele :
Textul de lege prevăzut de art. 46 din legea insolvenţei, respectiv art. 49 din Legea nr. 64/1995, sancţionează cu nulitatea absolută toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii, indiferent dacă creditorii au fost sau nu notificaţi împotriva deschiderii procedurii debitoarei, dispoziţiile menţionate exceptând doar actele autorizate de judecătorul-sindic.
În speţă, deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi falimentului debitoarei S.C. „M.P.” S.R.L. s-a realizat sub imperiul Legii nr. 64/1995, la 19.12.2005, iar deschiderea procedurii falimentului, la data de 23.06.2006.
Rambursarea liniei de credit de către debitoare s-a realizat la 17.06.2006 după deschiderea falimentului.
Prin hotărârea de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic a dat dispoziţii tuturor băncilor la care debitoarea are disponibil, să nu dispună de aceasta fără ordinul administratorului sau al judecătorului-sindic. Lichidatorul judiciar nu a notificat recurenta cu privire la deschiderea procedurii din culpa reprezentantului debitoarei, care nu i-a prezentat documentaţia potrivit art. 33 din Legea nr. 64/1995.
Buna-credinţă invocată de recurenta care nu a primit această notificare, nu poate fi opusă plăţii efectuate de debitoare, întrucât textul de lege sancţionează cu nulitatea absolută întreaga operaţiune efectuată după deschiderea procedurii. Ori, nulitatea absolută a operaţiunii juridice intervenită ca urmare a fraudării legii nu poate fi acoperită de către partea contractantă. Doar subdobânditorul de bună-credinţă cu titlu oneros are dreptul de a opune excepţia de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial. Recurenta-creditoare nu este un subdobânditor în raportul juridic întemeiat pe contractul de credit încheiat cu debitoarea, ci este parte contractantă, astfel încât nulitatea absolută a operaţiunii de încasare a plăţii datoriei se răsfrânge şi asupra ei, în virtutea principiului clasic frauda corupe totul („ fraus omnia corrumpit”).
Lipsa notificării deschiderii procedurii îndreptăţeşte recurenta să beneficieze de art. 76 din legea insolvenţei, astfel încât nu se poate invoca afectarea gravă a intereselor băncii prin anularea operaţiunii de încasare a sumei din litigiu. În mod greşit apreciază recurenta că nu înregistrează în prezent nicio creanţă faţă de debitoare şi că prin ridicarea ipotecii asupra imobilului garantat şi-a pierdut posibilitate de a-şi recupera creanţa. Potrivit principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, atât creanţa cât şi garanţiile aferente sunt repuse în situaţia anterioară.
Cu privire la cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie, s-a constatat că instanţa de fond a invocat şi a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii doar cu privire la cererea de chemare în garanţie, astfel cum rezultă din încheierea din 23.11.2007. Deşi recurenta a invocat încălcarea dreptului său la apărare cu privire la soluţionarea pe excepţie a cererii reconvenţionale, nu a solicitat casarea hotărârii pe acest aspect.
În consecinţă, în temeiul art. 137 Cod procedură civilă s-a constatat că în mod corect judecătorul-sindic a apreciat asupra inadmisibilităţii cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie în raport de dispoziţiile art. 149 din legea insolvenţei.
Cu referire la cererea reconvenţională, s-a constatat că aceasta se constituie într-o declaraţie de creanţă ce nu poate fi soluţionată în cadrul acţiunii în anularea actelor frauduloase, ci potrivit prevederilor art. 64 şi art. 76 din legea insolvenţei. Întrucât procedura de înscriere sau nu a creanţelor este mai complexă, părţile, beneficiind şi de dreptul de contestaţie prevăzut de art. 73 din lege, admiterea unei astfel de cereri, pe calea cererii reconvenţionale, a cărei soluţionare este susceptibilă de a fi atacată doar cu recurs, ar răpi părţii interesate dreptul de a recurge la contestaţia menţionată. Prin urmare, în mod corect judecătorul-sindic a constatat incompatibilitate soluţionării declaraţiei de creanţă sub forma cererii reconvenţionale.
În legătură cu cererea de chemare în garanţie, s-a constatat de asemenea îndeplinite prevederile art. 149 din legea insolvenţei, cu atât mai mult cu cât obiectul cererii se referă la răspunderea contractuală a pârâţilor B.M. şi B.I., ce nu au legătură cu procedura insolvenţei debitoarei S.C. „M.P.” S.R.L.
Raportat la aceste considerente, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, a fost respins recursul şi s-a menţinut hotărârea instanţei de fond.
Decizia nr.130/R din 1 aprilie 2008 – C.B.
