Penalităţi de întârziere; clauze abuzive


Prin Ordonanţa nr. 203/11.08.2010 a Judecătoriei Paşcani dată în dosarul 2986/866/2010 s-au dispus următoarele: „Admite în parte somaţia de plată formulată de către creditoarea S.C. V S.R.L. în contradictoriu cu debitorul V.I..

Somează debitorul sa plătească creditoarei suma de 460,12 lei, din care 230,06  lei reprezentând contravaloarea serviciilor telefonice neachitate şi suma de 230,06  lei penalităţi de întârziere, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Respinge celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Obligă debitorul să plătească creditoarei suma de 39,30 lei reprezentând cheltuieli de judecată”.

Pentru a se dispune astfel, s-au reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 18089/11.11.2009 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. 15651/212/2009 a fost declinată competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoare Judecătoriei Paşcani, fiind astfel înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 13.07.2010, sub nr. 2986/866/2010, somaţia de plată prin care creditoare S.C. V S.A. a solicitat emiterea unei ordonanţe care să cuprindă somaţia de plată împotriva debitorului V.I. pentru suma de 230,06 lei, reprezentând obligaţii contractuale neonorate de către debitor, penalităţi de întârziere în cuantum de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere şi contravaloarea dobânzii comerciale legale începând cu data scadenţei fiecărei sume ce compune debitul principal şi până la data plăţii integrale a acestuia şi suma de 98,80 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În fapt, creditoarea a arătat că între S.C. V. S.A. şi debitor s-a încheiat un contract de abonament constând în servicii de telefonie mobilă, emiţându-se astfel facturi ce nu au fost achitate de către debitor. Pentru serviciile neachitate, creditoarea a calculat penalităţi de întârziere de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere. Creditoarea arată că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de O.G. 5/2001, creanţa fiind certă, lichidă şi exigibilă.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 5/2001,  O.G. 9/2000, art. 969 şi următoarele din Codul civil, art. 274, art. 379 din Codul de procedură civilă, solicitându-se judecata în lipsă.

În temeiul art. 112 C.pr.civ., cererii i-au fost ataşate copii de pe înscrisurile pe care creditoarea şi-a întemeiat acţiunea.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru de 39 RON şi 3 lei timbru judiciar.

Debitorul nu s-a prezentat şi nici nu a formulat întâmpinare.

Instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri.

Analizând ansamblul materialului probator instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

Între S.C. V S.A. şi debitorul V.I. a intervenit la data de 04.08.2008 contractul seria . nr. de prestări servicii de telefonie mobilă, în baza căruia au fost emise facturile depuse la filele 15-19.

Potrivit art. 1 O.G. nr. 5/2001, procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii. Suma ce reprezintă obligaţia prevăzută la alin. 1, precum şi dobânzile, majorările sau penalităţile datorate potrivit legii se actualizează în raport cu rata inflaţiei aplicabilă la data plăţii efective.

Articolul 6 din acelaşi act normativ stabileşte că dacă nu a intervenit închiderea dosarului în condiţiile art. 5, judecătorul va examina cererea pe baza actelor depuse, precum şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor, ce i-au fost prezentate potrivit art. 4. Alineatul al doilea prevede: când, în urma examinării prevăzute la alin. 1, constată că pretenţiile creditorului sunt justificate, judecătorul emite ordonanţa care va conţine somaţia de plată către creditor, precum şi termenul de plată.

Din textele legale de mai sus reiese că cererea prin care se declanşează procedura somaţiei de plată trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile generale, trei condiţii speciale.

Astfel, în primul rând, creditorul trebuie să aibă o creanţă a cărei obligaţie corelativă constă în îndatorirea debitorului de a plăti o sumă de bani.

În al doilea arând, creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă.

A treia condiţie se referă la mijlocul de probă prin care s-ar putea face dovada creanţei pretinse de creditor, în sensul că pot fi folosite numai înscrisurile.

Raportându-se la reglementările incidente, studiind dosarul prin prisma condiţiilor de admisibilitate, instanţa constată că acestea sunt îndeplinite în parte, după cum urmează:

În materia răspunderii civile contractuale (în cazul obligaţiilor de a da şi a face) creditorul trebuie să dovedească existenţa creanţei, debitorul având sarcina dovedirii îndeplinirii obligaţiei. Odată ce creditorul face dovada existenţei creanţei neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu dovedeşte executarea.

Potrivit art. 56 cod comercial, dacă una dintre părţi este comerciant atunci legea aplicabilă este cea comercială pentru ambele părţi, iar art. 46 din Codul comercial înţelege factura ca un act sub semnătură privată ce face proba contractului pe care îl constată. Factura, independent de orice semnătură, dovedeşte, faţă de emitent, încheierea şi condiţiile de existenţă ale operaţiunii comerciale pe care o menţionează. Pentru a avea însă forţă probantă faţă de persoana de la care nu emană, în speţă faţă de debitor, acesta trebuie să fie semnată sau acceptată de către acesta. Factura poate fi acceptată expres, în scris ori verbal, sau tacit prin fapte concludente.

În contractul semnat de debitor se prevede la art. 8 că orice reclamaţii privind facturile telefonice vor fi semnalate în scris în termen de 30 zile de la data emiterii facturii în cauză, iar la art. 16 se arată că prezentul contract se încheie pe o perioadă iniţială de un an şi va fi în mod automat reînnoit pentru perioade consecutive de câte un an, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică prin scrisoare recomandată intenţia de a nu mai continua contractul la expirarea duratei iniţiale perioadei succesive.

Având în vedere această clauză contractuală cât şi art. 5 din acelaşi contract, însuşite de către părţi prin semnătură şi poziţia debitorului de necontestare a facturilor potrivit clauzei contractuale însuşite sau prin  prezentarea în faţa instanţei ori prin folosirea actului procedural al întâmpinării, instanţa constată caracterul cert al creanţei prin acceptarea în mod tacit a facturilor emise de către creditoare, debitorul fiind citată la adresa din cartea de identitate cu menţiunea că are posibilitatea de „a depune întâmpinare până cel mai târziu prima zi de înfăţişare”. 

Prin urmare, instanţa constată caracterul cert al creanţei prin acceptarea în mod tacit a facturilor emise de către creditoare şi de asemenea este îndeplinită condiţia creanţei de a fi lichidă (cuantumul fiind determinat prin facturile depuse) şi exigibilă (împlinindu-se cele 14 zile de la data facturării prevăzute la art. 5.2 din contract), în înţelesul art. 379 Codul de procedura civila, în ceea ce priveşte suma de 230,06 lei, atât cât consemnează facturile depuse.

Totodată, faţă de cererea creditoarei privind penalităţi de întârziere, instanţa constată că acesta îndeplineşte în parte condiţiile pentru a fi admisă.

Astfel, creditoarea arată că pentru serviciile prestate şi neachitate la termen, s-au calculat penalităţi de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, în cuantum total de 230,06 lei, conform art. 6.1 din contractul încheiat penalităţile putând să depăşească cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate.

Însă, instanţa poate cenzura din oficiu o astfel de dobândă ce depăşeşte debitul principal, chiar dacă această clauză referitoare la posibilitatea depăşirii cuantumului debitului principal a fost prevăzută în contractul încheiat între părţi, cu condiţia ca această clauză să fie o clauză abuzivă potrivit Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Potrivit art. 4 alin. (1) din acest act normativ o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însaşi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile parţilor, iar alin.(2) prevede că o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.  De asemenea, în anexa acestui act normativ se arată la alin. (1) lit. (i) faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obliga consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant. Astfel, instanţa poate constata din oficiu faptul că o clauză prin care debitorul-consumator este obligat la o dobândă peste debitul principal constituie o clauză abuzivă şi va admite în parte penalităţile solicitate, în limita debitului principal.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în cauzele conexate C-240/98 si C-241/98 si C-242/98, C-243/98 si C-244/98, Oceano Grupo Editorial SA contra Salvat Editores SA, unde Curtea a statuat următoarele: paragraful „25. In privinţa întrebării daca un tribunal sesizat intr-un litigiu vizând un contract încheiat intre un profesionist si un consumator poate aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze, trebuie amintit ca sistemul de protecţie instituit prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea potrivit căreia consumatorul sa afla intr-o situaţie de inferioritate fata de profesionist, atât in ceea ce priveşte puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situaţie care îl face sa adere la condiţiile redactate in prealabil de către profesionist, fără ca el sa poată modifica acest conţinut. 26.Obiectivul urmărit prin articolul 6 al Directivei, care impune statelor membre sa prevadă ca aceste clauze abuzive nu ii leagă pe consumatori, nu ar putea fi atins daca aceştia din urma ar trebui sa se găsească in fata situaţiei de a invoca ei înşişi caracterul abuziv al acestor clauze. In litigiile a căror valoare este deseori limitata, onorariile avocaţilor pot fi superioare sumelor in discuţie, ceea ce-l poate descuraja pe consumator de a se apăra împotriva aplicării unei clauze abuzive. Daca este adevărat ca in unele state membre normele procedurale permit particularilor sa se apere ei înşişi, exista un risc, deloc neglijabil, ca din ignoranta, consumatorul sa nu invoce caracterul abuziv al clauzei ce i se opune. In consecinţă, protecţia efectiva a consumatorului nu poate fi asigurata decât in măsura in care judecătorului naţional i se recunoaşte posibilitatea de a aprecia din oficiu o asemenea clauza.”

Acelaşi raţionament a fost folosit şi în Hotărârea Curţii Europene de Justiţie Cauza C-243/08 din data de 4 iunie 2009 Pannon GSM Zrt. împotriva Erzsébet Sustikné Gyõrfi.

Făcând aplicarea celor enunţate, instanţa constată că cele prevăzute în art. 6.1 teza finală din contractul seria POS nr. 8038181 constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 şi alin. 1 lit. i din anexa Legii nr. 193/2000 şi va fi înlăturată, urmând a se admite în parte penalităţile solicitate, în limita debitului principal, respectiv 230,06 lei.

Această creanţă în cuantum de 230,06 lei este certă, fiind prevăzută de clauza penală din art. 6 din contractul însuşit de părţi prin semnătură şi calculată la sumele ce reprezintă debit principal neachitat, lichidă şi exigibilă, fiind determinată potrivit prevederilor contractuale.

În ceea ce priveşte dobânda comercială legală, creditoarea arată că le solicită pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei facturi şi data plăţii integrale a acesteia.

Instanţa constată din analiza contractului depus la dosar (art. 6), că între părţi a intervenit o clauză penală, în sensul stabilirii cuantumul despăgubirilor datorate în situaţia neexecutării la termen a obligaţiei, şi anume „pentru sumele neplătite la termen clientul va plăti penalităţi de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume”.

Această clauză penală are rol de contract accesoriu prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării la termen. În condiţiile în care există o astfel de clauză penală, cu forţă obligatorie între părţi potrivit art. 969 Cod civil, (convenţiile legal facute având putere de lege între parţile contractante), creditoarea nu poate renunţa la această clauză pentru a se prevala de dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 şi să solicite dobânda legală şi cu atât mai mult să cumuleze această clauză cu dobânda legală, cumulul acestora nefiind posibil deoarece ambele au aceeaşi finalitate de daune interese moratorii. Dispoziţiile dobânzii legale sunt incidente în situaţia în care părţile nu înserează în contract o clauză penală (art. 2 din O.G. nr. 9/2000) sau ar avea o altă finalitate decât clauza penală.

Prin urmare instanţa va respinge capătul de cerere privitor la dobânda legală ca fiind neîntemeiat.

Faţă de soluţia la care a ajuns instanţa în urma deliberării, având în vedere caracterul accesoriu al capătului de cerere privitor la acordarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 Codul de procedura civila, precum şi în virtutea principiului accesorium sequitur principale (accesoriul urmează principalul), instanţa urmează să admită în parte acest capăt de cerere, respectiv pentru suma de 39,30 lei reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar, filele 3 şi 4 dosar declinat, urmând să respingă cererea privind suma de 59,5 lei reprezentând onorariu avocat, nefiind depusă nicio dovadă în acest sens.