Posibilitatea invocării şi constatării existenţei clauzei abuzive în procedura somaţiei de plată. Instanţa naţională să poată verifice, din oficiu, dacă o clauză a contractului dedus judecăţi are sau nu caracter abuziv, astfel încât, o clauză care nu a fost negociată direct, ci doar cuprinsă în condiţiile generale contractuale stabilite unilateral de creditoare – fiind stabilită în detrimentul consumatorului şi creând un dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin cuantumul exagerat al acestor penalităţi, poate fi considerată clauză abuzivă.
Nota: sentinţa civilă. nr. 2637/24.08.2011 nedefintivă
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia la data de 02.08.2011, sub nr. 3858/312/2011, reclamanta S.C. V. R. SA, a chemat în judecată pe pârâtul S.V., solicitând instanţei emiterea unei ordonanţe de plată prin care să se someze pârâtul la plata următoarelor sume: 364,44 lei reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă prestate pârâtului în baza contractului încheiat în acest sens, 934,66 lei reprezentând penalităţi convenţionale în cuantum procentual de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, aferente preţului neachitat de 364,44 lei pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei facturi anexate si data de 31.07.2011; penalităţi convenţionale în cuantum procentual de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, aferente preţului neachitat de 364,44 lei, curse in continuare, respectiv pentru perioada cuprinsă între 01.08.2011 şi data îndeplinirii obligaţiei de plată; contravaloarea dobânzilor comerciale legale aferente preţului neachitat pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei sume ce reprezintă debitul principal şi data plăţii efective; suma de 1871,88 lei reprezentând taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen şi 104 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a prestat pârâtului servicii de telefonie mobilă în baza contractelor pentru serviciile V. încheiate între părţi, însă pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a contravalorii acestora, figurând cu un debit de 364,44 lei.
Potrivit art. 6.1 din contract, pentru sumele neplătite la termen urmează a se plăti penalităţi convenţionale de 0,5 % pe zi, care pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile O.G. nr. 5/2001, O.G. nr.9/2000, art.969 C.civ., art.1066 şi urm. C.civ., art. 379, art. 274 Cod pr.civ.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 39 lei taxă judiciară de timbru şi cu 0,3 lei timbru judiciar.
În dovedirea acţiunii, reclamantei i-a fost încuviinţată, în condiţiile art.167 alin.1 C.proc.civ. proba cu înscrisuri în cadrul căreia aceasta a depus la dosar, în copii, următoarele: contract pentru serviciile condiţii generale, facturi fiscale, fişa calcul penalităţi de întârziere, invitaţia debitorului la conciliere şi dovada comunicării acesteia către debitor.
Pârâtul legal citat nu s-a prezentat la instanţă şi nu a formulat întâmpinare.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:
Între părţi au fost încheiate, la datele de 14.01.2010, 20.01.2010, 22.01.2010, mai multe contracte pentru serviciile V. , în temeiul cărora reclamanta a prestat servicii de telefonie mobilă în valoare de 364,44 lei, pe care pârâtul nu le-a achitat.
Verificând înscrisurile de la dosar, instanţa constată că în privinţa facturilor fiscale emise pârâtul nu şi-a respectat obligaţia de plată asumată prin contract.
Constatând neplata unor servicii prestate în baza raporturilor contractuale dintre părţi, instanţa apreciază că procedura somaţiei de plată este aplicabilă în cauza de faţă, deoarece sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 1 din O.G. nr.5/2001, respectiv existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, constând din plata unei sume de bani, obligaţia să fie asumată printr-un contract constatat printr-un înscris, sau determinată potrivit unui statut, regulament sau altui înscris însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi să privească executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.
Astfel, se pretinde executarea de către pârât a unor creanţe constând din plata unor sume de bani, creanţe care îşi au izvorul în temeiul contractului de prestare a serviciilor de telefonie mobilă semnat de părţi, facturile fiscale depuse la dosar fiind emise în baza acestuia.
Raportând această stare de fapt şi de drept la dispoziţiile O.G. nr. 5/ 2001, instanţa constată întemeiată în parte cererea de emitere a unei somaţii de plată, pentru următoarele motive:
Prin probatoriul administrat în cursul judecăţii reclamanta a făcut dovada pretenţiilor sale în ceea ce priveşte debitul restant, urmând să admită primul de capăt de cerere al acţiunii şi să oblige pârâtul la plata sumei de 364,44 lei, reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă, contravaloarea facturilor neachitate.
Referitor, însă, la capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere convenţionale, instanţa reţine că prin clauza nr. 6.1 inserată în contract s-a prevăzut în sarcina pârâtului obligaţia de plată a unor penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, în cazul neachitării contravalorii serviciilor prestate până la termenul prevăzut în factură – precizându-se totodată expres că totalul acestor penalităţi poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
Analizând legalitatea acestei clauze în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 65/2002, instanţa o apreciază ca fiind o clauză abuzivă, întrucât nu a fost negociată direct, ci cuprinsă în condiţiile generale contractuale stabilite unilateral de creditoare – fiind stabilită în detrimentul consumatorului şi creând un dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin cuantumul exagerat al acestor penalităţi. Astfel, instanţa apreciază că această clauză se circumscrie ipotezei reglementate de lit. i) a Anexei la Legea nr. 193/2000, întrucât obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant. Pentru calificarea ca abuzivă a acestei clauze contractuale, instanţa are în vedere şi amploarea şi continuitatea ce caracterizează activitatea comercială a reclamantei, împrejurare ce exclude un prejudiciu de mărimea celui pretins prin prezenta cerere de către reclamanta, mai ales că debitul principal şi implicit penalităţile sunt calculate ca echivalent al unei sume exprimate în valută, reclamanta fiind astfel la adăpost de riscul inflaţional.
Având în vedere că actul normativ menţionat anterior a fost adoptat pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană de Justiţie, în repetate rânduri, stabilind că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 presupune ca instanţa naţională să poată verifica, din oficiu, dacă o clauză a contractului dedus judecăţi are sau nu caracter abuziv.
Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază ca fiind echitabilă plafonarea acestor daune moratorii la nivelul cuantumului debitului principal.
Ca atare, în temeiul art. 1 şi al art. 6 din O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, instanţa va admite în parte capătul de cerere referitor la penalităţile de întârziere, respectiv doar pentru suma de 364,44 lei până la cuantumul debitului principal, iar cererea privind penalităţile ce depăşesc cuantumul debitului principal urmând a fi respinsă având în vedere caracterul abuziv al acestei clauze, ca neîntemeiată.
De asemenea, cu privire la acordarea dobânzii legale, instanţa reţine că din moment ce părţile au realizat o evaluare anticipată a prejudiciului cauzat prin întârziere în executarea obligaţiilor asumate, sub forma unei clauze penale, nu se mai poate acorda şi dobânda legală întrucât s-a ajunge la repararea aceluiaşi prejudiciu de două ori, aspect ce ar echivala cu o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei.
Totodată, instanţa are în vedere şi Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, potrivit căreia clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.
In ceea ce priveşte suma de 1871,88 lei, solicitată cu titlul de penalitate, reprezentând taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen, pretinsă şi calculată în temeiul contractului dintre părţi (art. 10.3), instanţa constată că aceasta este tot o consecinţă a neachitării la scadenţă a contravalorii facturilor fiscale emise de reclamantă, reprezentând, din punct de vedere juridic o clauză penală, penalitate contractuală care, împreună cu penalităţile analizate în paragrafele anterioare, nu poate depăşi suma reprezentând debitul principal.
În aceste condiţii, instanţa constată că totalul daunelor-interese (penalităţi contractuale) ce pot fi acordate reclamantei este de 364,44 lei.
