Acordare drepturi prevazute de dispozitiile Decretului Lege nr.118/1990 pentru persoanele care au avut calitatea de stramutat cât si restrictii privind domiciliul obligatoriu.
– art. 1 alin. 1 lit. d) si c) din Decretul Lege nr.118/1990
Stramutarea reprezinta o masura care presupune, în mod necesar, si restrictiile imobiliare. Stramutarea nu reprezinta doar mutarea unei persoane dintr-o regiune în alta ci si obligarea acesteia sa ramâna în locul unde a fost stramutata. De fapt, restrictiile imobiliare sunt cele care confera stramutarii forta si eficienta ce justifica plata unei indemnizatii care în prezent este chiar mai mare decât cea prevazuta pentru domiciliul obligatoriu.
Stramutarea reprezinta o masura care presupune, în mod necesar, si restrictiile imobiliare. Stramutarea nu reprezinta doar mutarea unei persoane dintr-o regiune în alta ci si obligarea acesteia sa ramâna în locul unde a fost stramutata. De fapt, restrictiile imobiliare sunt cele care confera stramutarii forta si eficienta ce justifica plata unei indemnizatii care în prezent este chiar mai mare decât cea prevazuta pentru domiciliul obligatoriu.
Daca disjungem restrictiile imobiliare de masura stramutarii, masura stramutarii devine o masura ce se consuma instantaneu (prin mutarea persoanei la noul domiciliu) si ar fi de neînteles dispozitia care prevede plata unei indemnizatii pentru fiecare an de stramutare. Or stramutarea capata durata doar prin restrictiile imobiliare care s-au dispus durând atâta timp cât dureaza restrictiile imobiliare si încetând în momentul ridicarii acestor restrictii chiar daca persoana în cauza continua sa locuiasca în regiunea în care a fost stramutata.
Daca disjungem restrictiile imobiliare de masura stramutarii, masura stramutarii devine o masura ce se consuma instantaneu (prin mutarea persoanei la noul domiciliu) si ar fi de neînteles dispozitia care prevede plata unei indemnizatii pentru fiecare an de stramutare. Or stramutarea capata durata doar prin restrictiile imobiliare care s-au dispus durând atâta timp cât dureaza restrictiile imobiliare si încetând în momentul ridicarii acestor restrictii chiar daca persoana în cauza continua sa locuiasca în regiunea în care a fost stramutata.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A VIII A CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL, DECIZIA CIVILA NR.2404/23.11.2009)
Prin sentinta civila nr.652/11.06.2009 Tribunalul Ialomita a admis actiunea formulata de reclamantul C. G. si a obligat pârâta Directia de Munca si Protectie Sociala Ialomita sa emita o hotarâre prin care sa acord reclamantului si drepturile stabilite pentru persoanele cu domiciliul obligatoriu conform art.3 alin.2 lit. d) din Decretul Lege 118/1990.
Pentru a hotarî astfel prima instanta a retinut ca în perioada în care fost stramutat reclamantul a avut si o restrictie domiciliara. Or stramutarea si domiciliul fortat sunt prevazute în mod distinct în textul decretului lege 118/1999 si nu se face mentiunea ca situatiile de la literele d si e se exclud reciproc.
Împotriva sentintei a declarat recurs pârâta.
În sustinerea recursului se arata ca pentru stramutare se prevede o indemnizatie mai mare decât cea pentru domiciliu obligatoriu tocmai pentru ca include si masura domiciliului obligatoriu, textul legii nu prevede în mod expres ca se acorda doua indemnizatii si, în masura în care se acorda doua indemnizatii se creeaza pentru aceste categorii de persoane o situatie mai favorabila decât cea a persoanelor care au fost detinute în mod abuziv (pentru care se achita o singura indemnizatie)
De asemenea, se invoca si precedentul judiciar.
Analizând probele administrate în cauza, Curtea constata ca recursul este fondat.
Art.1 alin.1 din Decretul Lege 118/1990 prevede urmatoarele: “Constituie vechime în munca si se ia în considerare la stabilirea pensiei si a celorlalte drepturi ce se acorda, în functie de vechimea în munca, timpul cât o persoana, dupa data de 6 martie 1945, pe motive politice: (…)
d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;
e) a fost stramutata într-o alta localitate.”
Art.4 alin.1 si 2 din acelasi act normativ prevede ca “(1) Persoanele care s-au aflat în situatiile prevazute la art.1 alin.(1) lit.a), b) si e) si alin.(2) au dreptul la o indemnizatie lunara de 200 lei pentru fiecare an de detentie, stramutare în alte localitati, deportare în strainatate sau prizonierat, indiferent daca sunt sau nu sunt pensionate.
(2) Persoanele care s-au aflat în una dintre situatiile prevazute la art.1 alin.(1) lit.c) si d) au dreptul la o indemnizatie lunara de 100 lei pentru fiecare an de internare abuziva în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent daca sunt sau nu sunt pensionate.”
Instanta de fond s-a rezumat la o analiza formala a textului de lege considerând ca pentru persoanele stramutate, care au avut si restrictii imobiliare, se impune si plata indemnizatiei prevazute pentru domiciliul fortat întrucât cele doua situatii sunt prevazute în mod distinct de lege si nu se prevede ca s-ar exclude.
Aceasta analiza scapa din vedere continutul concret al masurilor de care vorbeste Decretul Lege 118/1990.
Mai mult, interpretarea instantei de fond duce la consecinte nefiresti care nu puteau fi în intentia legiuitorului. Astfel, se constata ca prin plata a doua indemnizatii pentru persoanele stramutate în considerarea faptului ca acestea au avut si restrictii imobiliare se ajunge ca aceste persoane sa fie despagubite cu indemnizatie totala mai mare decât persoanele condamnate sau private de libertate în mod abuziv. Este evident ca legiuitorul, stabilind indemnizatii distincte în functie de gravitatea masurii abuzive suferite nu a avut în intentie sa despagubeasca persoanele care au fost private de libertate cu o indemnizatie mai mica decât cele care au suportat o masura mai redusa ca si gravitate.
Faptul ca stramutarea si domiciliul fortat sunt prevazute distinct în textul legii nu poate duce la o concluzi contrara.
Stramutarea, ca masura ce presupune în mod necesar restrictiile imobiliare, este o masura ce absoarbe domiciliul fortat dupa un mecanism similar celui dupa care, în dreptul penal o infractiune complexa absoarbe infractiunea simpla ce intra în componenta sa chiar daca sunt reglementate în mod distinct în legea penala.
Fata de toate aceste considerente, Curte va admite recursul, va modifica sentinta si pe fond va respinge actiunea ca neîntemeiata
