Libertatea individuală constituie un drept fundamental al omului, garantat prin art. 23 din Constituţie şi reglementat de art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului ca un drept inalienabil, scopul garantării sale prin convenţie fiind acela de a proteja libertatea şi siguranţa persoanei împotriva arestărilor şi deţinerilor arbitrare. El priveşte orice persoană, indiferent dacă este în stare de libertate sau de detenţie.
În cazul în care detenţia este prelungită şi după expirarea perioadei de timp stabilită de judecător pentru arestarea preventivă, dreptul persoanei deţinută pe nedrept la repararea prejudiciului nu poate fi negat, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie.
În cazul în care detenţia este prelungită şi după expirarea perioadei de timp stabilită de judecător pentru arestarea preventivă, dreptul persoanei deţinută pe nedrept la repararea prejudiciului nu poate fi negat, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie.
Obligaţia statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare este stabilită constituţional prin art. 52 alin 3 , inclusiv în cazul prejudiciilor suferite de cel care este arestat sau deţinut cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie.
În speţă, la expirarea perioadei stabilită de judecător prin mandatul de arestare, reclamantul nu a fost pus de îndată în libertate, continuând să fie deţinut încă două zile, în absenţa unui mandat legal, caz în care acesta are dreptul la repararea prejudiciului moral suferit.
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Mehedinţi la data de 17.01.2007, reclamantul C.N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a se dispune obligarea acestuia la plata de daune morale în sumă de 100.000 lei, în temeiul art.504 alin.2 c.pr.civ., precum şi cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii a arătat că la propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Filiaşi a fost arestat preventiv în baza mandatului nr.28/21.11.2005, al Judecătoriei Filiaşi, fiind acuzat de săvârşirea infracţiunilor prev. de art.221 alin.1 c.pen. şi art.323 alin.1 şi 2 c.pen.
Întrucât mandatul de arestare expira la data de 30.11.2005 ora 22,10, Parchetul de pe lângă Judecătoria Filiaşi a propus prelungirea arestului cu încă 30 zile, Judecătoria Filiaşi admiţând în parte propunerea de arestare preventivă, dispunând prelungirea arestării cu 15 zile.
Împotriva încheierii pronunţată de Judecătoria Filiaşi a formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Filiaşi, care a fost admis de Tribunalul Dolj, încheierea fiind casată iar dosarul a fost trimis primei instanţe pentru rejudecare.
Termenul pentru rejudecare a fost fixat în aceeaşi zi, respectiv în seara zilei de 30 nov.2005, întrucât mandatul de arest a preventiv expira la 30.11.2005, ora 22,10.
Judecătoria Filiaşi a admis propunerea de prelungire a arestului preventiv la o dată când aceasta expirase de drept.
Împotriva încheierii pronunţată de Judecătoria Filiaşi s-a formulat recurs de către reclamant, iar Tribunalul Dolj prin încheierea nr.130/02.12.2005 a admis recursul, a constatat încetată de drept măsura procesuală a arestării preventive şi a dispus punerea sa în liberate.
Întrucât, timp de 2 zile a fost arestat fără temei legal, a solicitat obligarea Statului Român, la daune morale, reprezentând suferinţa psihică şi nedreptăţile la care a fost supus.
Prin sentinţa civilă nr.165 din 2 martie 2007, pronunţată în dosar nr. 1277/101/2007, Tribunalul Mehedinţi a respins excepţia prematurităţii acţiunii invocată de reprezentantul Parchetului şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 1000 lei.
Instanţa a reţinut că reclamantul nu a solicitat daune morale pentru că nu ar fi vinovat de faptele pentru care s-a dispus începerea urmării penale, ci pentru că privarea sa de libertate a fost nelegală, conform dispoziţiilor de procedură penală. În condiţiile reglementării din art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi pentru protejarea individului împotriva privării arbitrare de libertate, s-a considerat că acţiunea în daune, întemeiată pe dispoz. art. 504 Cod pr. penală, poate fi formulată şi de persoanele care, în cursul procesului penal, au fost private de libertate sau li s-a restrâns libertatea în mod nelegal, dacă acest fapt a fost constatat prin hotărâre judecătorească.
Prin privarea de libertate a reclamantului în cele 2 zile, după încetarea de drept a măsurii arestării preventive, s-a apreciat că i s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, iar traumele psihice provocate de o asemenea măsură impun acordarea de despăgubiri.
Cuantumul solicitat de reclamant s-a apreciat ca nejustificat, suma de 1000 lei, cu titlu de daune morale fiind suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit în perioada celor 2 zile de arest preventiv nelegal.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul, pârâtul şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi.
În motivarea apelului reclamantului s-a criticat cuantumul despăgubirilor acordate, considerându-se că este foarte mic. S-a făcut referire la jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului şi s-a arătat că reclamantul a suferit psihic datorită deţinerii sale nelegale.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor (actual Ministerul Economiei şi Finanţelor) a susţinut în apelul său că luarea măsurii preventive după expirarea arestării preventive a fost culpa reclamantului, care a formulat cerere de recuzare a completului de judecată, astfel că nu se impune acordarea de daune morale.
Ministerul Public, prin Parchetul de pe lână Tribunalul Mehedinţi a susţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deoarece dispoziţiile art. 504 c.pr.pen. nu sunt aplicabile pentru speţă.
Apelul declarat de reclamant este fondat, iar celelalte două apeluri nu sunt fondate, pentru următoarele considerente.
Obligaţia statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare nu trebuie circumscrisă numai dispoziţiilor art.504 c.pr.pen., acesta constituind doar textul de lege cel mai des invocat în practică şi aplicabil în condiţiile în care persoana faţă de care a fost luată măsura privării de libertate a fost ulterior achitată, în urma judecării procesului penal.
Obligaţia respectivă este stabilită constituţional prin art. 52 alin 3, iar prin decizia 45/1998 a Curţii Constituţionale( publicată în M.Of. 182/18 mai 1998) s-a decis că textul art.504 c.pr.pen. este constituţional numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesul penal. Deşi la data respectivă era în vigoare art. 48, în redactarea Constituţiei anterioară revizuirii prin legea 429/2003, dispoziţia este identică celei în vigoare în prezent în materia ce priveşte speţa.
Concluzia desprinsă din analiza art. 52 alin 3 Constituţie şi din practica instanţei constituţionale este aceea că statul are obligaţia de a repara orice prejudicii suferite de cel care este arestat sau deţinut cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie.
Libertatea individuală constituie un drept fundamental al omului, garantat constituţional prin art. 23 şi reglementat de art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Potrivit art. 23 din Constituţie, în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune( de un judecător, conform alineatului 4) pentru cel mult 30 zile, cu posibilitatea prelungirii cu câte cel mult 30 zile. Art. 5 alin 1 lit. C din CEDO dispune că lipsirea de libertate poate fi dispusă pentru arestarea sau reţinerea unei persoane suspectată că a săvârşit o infracţiune, caz în care are dreptul, stabilit în alineatul 3, de a fi adus de îndată în faţa unui judecător, iar alineatul 5 al aceluiaşi articol dă dreptul la reparaţii oricărei persoane care a fost arestată sau deţinută în condiţii contrare textului convenţiei. Art. 5 paragraf 3 priveşte protecţia oricărei persoane împotriva unei detenţii sau arestări arbitrare, cu scopul garantării libertăţii persoanei şi asigurării preeminenţei dreptului.
În cauza Lawless contra Irlandei, din 1 iulie 1961, Curtea europeană a statuat că dreptul la libertate şi siguranţă este un drept inalienabil, scopul garantării sale prin convenţie fiind acela de a proteja libertatea şi siguranţa persoanei împotriva arestărilor şi deţinerilor arbitrare. El priveşte orice persoană, indiferent dacă este în stare de libertate sau de detenţie.
În speţă, se constată că au fost respectate dispoziţiile codului de procedură penală şi cele ale art. 5 CEDO privind luarea măsurii arestării preventive a reclamantului, precum şi dispoziţiile referitoare la prelungirea măsurii arestării preventive, însă, la expirarea perioadei stabilită de judecător, reclamantul nu a fost pus de îndată în libertate, continuând să fie deţinut încă două zile, în absenţa unui mandat legal. Această situaţie este echivalentă unei deţineri arbitrare, fiind protejată juridic persoana de o astfel de încălcare a dreptului său la libertate.
Acest fapt a fost reţinut cu putere de lucru judecat în încheierea 130/2.12.2005 a tribunalului, pronunţată în dosar 2903/P/2005 prin care s-a constatat încetată de drept măsura arestării preventive. Instanţa penală a statuat că s-a luat măsura arestării pentru o perioadă de 29 zile până la data de 30.11.2005 iar la data când judecătoria a judecat cererea parchetului de prelungire a arestării preventive, măsura procesuală încetase conform art. 188 c.pr.civ. la 30.11.2005.
Este evident, astfel că deţinerea reclamantului de către organele de urmărire penală a fost ilegală timp de 2 zile, caz în care acesta are dreptul la repararea prejudiciului moral suferit, pentru motivele de drept mai sus expuse. Aceste texte legale duc la concluzia că excepţia de inadmisibilitate a acţiunii ridicată de parchet este corect respinsă, acţiunea nefiind cantonată strict pe prevederile art. 504 c.pr.pen.
Nu se poate reţine culpa reclamantului în deţinerea sa ilegală, pe considerentul că acesta a formulat cerere de recuzare a completului de judecată, ceea ce a dus la soluţionarea cu întârziere a cererii de prelungire a mandatului de arestare, deoarece reclamantul a uzat de un drept procesual recunoscut de lege, având posibilitatea de a cere soluţionarea cauzei sale de un judecător imparţial. Cum formularea cererii de recuzare era prevăzută de codul de procedură penală, inclusiv în materia prelungirii duratei arestării preventive, instanţa de judecată avea obligaţia de a-şi regla mecanismele în aşa fel încât în perioada rămasă până la expirarea mandatului sub a cărui putere se afla reclamantul să soluţioneze toate incidentele procesuale, exercitarea unor drepturi procesuale recunoscute de lege nefiind temei pentru încălcarea altor drepturi fundamentale.
Cât priveşte criticile aduse de reclamant, curtea le apreciază fondate, cu precizarea că suma solicitată drept daune morale este mult prea mare faţă de prejudiciul suferit de reclamant.
Daunele morale, ca acoperire a unui prejudiciu moral, nu pot cuantifica durerea sau suferinţele pricinuite prin faptul ilicit invocat, dar la acordarea acestora instanţa trebuie să aibă în vedere natura faptului ilicit şi modul în care producerea acestuia a afectat viaţa unei persoane, fără ca prin acordarea lor să se ajungă la o îmbogăţire fără just temei. Respectând un principiu al proporţionalităţii, cu luarea în considerare şi a practicii instanţei supreme în materie, a practicii Curţii europene de drepturile omului, se apreciază de curte că suma de 500 lei pentru fiecare zi de deţinere nelegală este modică, după cum şi suma de 50 000 lei pentru fiecare zi solicitată de reclamant este exagerat de mare.
Astfel, un cuantum al daunelor morale de 1000 lei pentru fiecare zi de arestare nelegală acoperă prejudiciul suferit de reclamant, care spera ca la expirarea perioadei prevăzute în mandatul prelungit de judecătorie la 2.11.2005 să fie pus în libertate. Stabilirea sumei de 1000 lei pentru fiecare zi de deţinere nelegală ar însemna o sumă lunară de 30 000 lei, ceea ce constituie o reparare normală a unui prejudiciu moral, în condiţiile în care nu se dovedesc aspecte deosebite, care ţin de o poziţie socială specială a celui arestat ilegal, de agravarea unei anumite stări de sănătate sau deteriorarea statutului social.
Potrivit art. 296 c.pr.civ, se va admite apelul reclamantului şi se vor respinge celelalte două apeluri. Se va schimba în parte sentinţa atacată, fiind stabilită obligaţia pârâtului la suma de 2000 lei daune morale. Se vor menţine dispoziţiile sentinţei privind admiterea în parte a acţiunii şi respingerea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.
Potrivit art.274 c.pr.civ., pârâtul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, constând în onorariu avocat.
