Constată că prin sentinţa civilă nr. 6200/22 noiembrie 2013 a Judecătoriei Sibiu a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocata de reclamantă.
A fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta SC P. SA, în contradictoriu cu pârâții T. C. A. si F. E.
A fost admisă în parte acțiunea reconvențională formulata de reclamantele reconvenționale T.C. A. şi F. E. in contradictoriu cu pârâta reconvențională SC P. SA.
S-a dispus obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 16912 euro prin echivalent in lei la data plătii reprezentând lipsa de folosința a imobilului .
De asemenea, a fost obligată pârâta reconvențională SC P. SA la plata către reclamantele reconvenționale T. C. A. si F. E. a sumei de 30345 lei reprezentând despăgubiri civile .
A fost respins capătul de cerere din acțiunea reconvențională privind dreptul de retenție şi s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecata.
Pentru a hotărî în acest mod, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată reclamanta S.C. P. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtele T. C. A. şi F. E. ca prin hotărâre să fie obligate la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea indexată şi actualizată a folosinţei spaţiului de la imobilul situat în localitatea …., pe perioada ultimilor 3 ani, respectiv începând cu data de 23.11.2007, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
În fapt s-a arătat că a fost reziliat contractul de închiriere încheiat între reclamantă şi A.F. S. C., la data de 31.07.2001. Contractul a fost încheiat la 01.11.2000. Din anul 2000, pârâţii nu au titlu locativ privind locaţiunea deşi s-a dispus evacuarea lor la 11.01.2008.
În drept, reţine instanţa de fond că acţiunea a fost motivată pe dispoziţiile art. 992, art. 998-999 Cod civil şi art.274 Cod de procedură civilă.
Prin acţiunea reconvenţională, pârâtele T. C. A. şi F. E. au solicitat să se constate că reclamantele au efectuat la imobilul proprietatea reclamantei, investiţiile enumerate în anexa 1 a acţiunii şi pe cale de consecinţă să fie obligată la plata contravalorii acestora şi să se instituie un drept de retenţie asupra imobilului.
S-au solicitat cu cheltuieli de judecată.
În fapt s-a motivat că prin sentinţa civilă nr.106/2008 s-a stabilit ca autoritate de lucru judecat că reclamantele reconvenţionale sunt constructorii care au edificat investiţiile la proprietate reclamantei, că sunt constructori de rea credinţă, că sunt îndreptăţiţi la plata despăgubirii reprezentând contravaloarea muncii şi a manoperei necesare realizării acestor investiţii.
Investiţiile sunt lucrări intrinsec legate de imobil şi au fost necesare pentru a realiza funcţionalitatea imobilului, fiind transformat într-o pensiune agroturistică.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 492-494 Cod civil şi art.274 Cod de procedură civilă.
Examinând actele şi lucrările dosarului instanţa de fond reţine următoarele:
Imobilul în litigiu este situat în localitatea … şi este proprietatea reclamantei.
Între reclamanta S.C. P. SA şi A.F. S. C. s-a încheiat un contract de închiriere privind imobilul în litigiu la data de 01.11.2000, reziliat la data de 31.07.2001.
Asupra imobilului, în scopul transformării lui într-o pensiune agroturistică, în anul 2000, A.F. S. C. a început lucrări de investiţii, continuate de pârâtele T. C. A. şi F. E., lucrări pe care Curtea de Apel Alba Iulia, în Decizia 404/2010 le-a apreciat ca fiind imposibil de ridicat datorită naturii lor, ceea ce înseamnă că sunt legate structural şi funcţional de imobil.
Curtea de Apel Alba Iulia, modificând în parte Decizia nr.178/2010 pronunţată de Tribunalul Sibiu împotriva Sentinţei civile 106/2008 a Judecătoriei Sibiu, a statuat cu putere de lucru judecat că pârâtele T. C. A. şi F. E. sunt constructori de rea credinţă şi sunt îndreptăţite la despăgubiri reprezentând contravaloarea materialelor şi a preţului manoperei.
Efectele hotărârilor judecătoreşti arătate se impun ca efect pozitiv al autorităţii lucrului judecat în orice conflict ulterior existând între părţi, de care instanţa nu poate face abstracţie, prezumându-se că statuările anterioare exprimă adevărul.
Creanţa care a decurs din sentinţa civilă nr.106/2008 a Judecătoriei Sibiu, reprezentând suma de 35979,04 lei, contravaloare investiţii, a fost acordată pârâtelor prin intermediul ofertei reale de plată, înregistrată la BEJ la 22.03.2011 ( fila 51).
Procesul verbal din 20.05.2011 al BEJ constată îndeplinirea procedurii de evacuare a pârâtelor T. C. A. şi F. E. din spaţiu, condiţionat de plata efectivă a sumelor de mai sus (f.59).
Instanţa de fond reţine că reclamanta, în mod just îşi valorifică dreptul de creanţă născut din faptul folosirii fără drept de către pârâte a imobilului asupra căruia poartă dreptul de proprietate al S.C. P. S.A.
Pârâtele nu deţin titlu locativ asupra imobilului din localitatea …, iar hotărârea de evacuare a rămas irevocabilă la data de 11.11.2004 (sentinţa civilă 5539/2003 a Judecătoriei Sibiu).
Această situaţie nu limitează obligaţia pârâtelor de a plăti echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului, câtă vreme deţinerea lui s-a făcut în absenţa unui titlu locativ, iar părăsirea efectivă a spaţiului a avut loc la data de 20.05.2011.
Condiţiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în speţă, fapta ilicită a pârâtelor constând în aceea că au ocupat imobilul, în toată perioada de când s-a solicitat evacuarea atât a A.F. S. C., cât şi a celor cărora le-a fost cesionată creanţa din investiţii, T. C. A. şi F. E., ocuparea având loc, aşadar fără titlu şi fără acordul proprietarului.
Prin această faptă s-a creat, în mod evident, un prejudiciu în patrimoniul reclamantei constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, ce se impune a fi reparat de către pârâte.
Expertiza contabilă efectuată de către expert Ş. I. (fila 91) a avut ca obiectiv stabilirea folosului de tras pentru perioada 23.11.2007 – 20.05.2011, concluzia fiind că veniturile din închirierea imobilului ar fi putut să fie 16912,85 Euro.
În consecinţă, instanţa de fond omologhează raportul de expertiză contabilă şi în temeiul art. 998 – 999 Cod civil obligă pârâtele la plata sumei de 16912 Euro, prin echivalent în lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de fond constată că principiile care stau la baza alegaţiilor reclamantelor reconvenţionale sunt corecte, în sensul că deşi sunt constructori de rea credinţă, li se cuvin atât preţul manoperei cât şi contravaloarea materialelor, în limita sumelor neacordate de instanţă în alt ciclu procesual.
În vederea identificării investiţiilor efectuate de reclamantele reconvenţionale, a stabilirii valorii materialelor şi manoperei necesare realizării investiţiilor, la valoarea actuală, a stabilirii dacă investiţiile au făcut obiectul despăgubirilor acordate prin sentinţa civilă 106/2008 a Judecătoriei Sibiu, s-a încuviinţat şi efectuat o expertiză tehnică în construcţii şi două suplimente (f.146-185, 206-208, 223- 225) de către expertul O. V.
Investiţiile au fost prezentate de expert în anexa A (fila 155); valoarea de înlocuire (de nou) la zi pentru materiale, manoperă, transport şi utilaj este de 125808 lei; valoarea tehnică este de 82387 lei. Scăzând valoarea lucrărilor asociate despăgubirilor din sentinţa civilă 106/2008 aşa cum rezultă din anexa B, din devizele iniţiale rezultă valoarea de înlocuire de 44568 lei şi o valoare tehnică de 30345 lei.
Aşadar, varianta cu valoarea tehnică, fără cantităţile din sentinţa civilă 106/2008 este de 30345 lei şi este cea care a fost omologată de Judecătorie.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a pârâtelor reconvenţionale, cu privire la investiţii, excepţie invocată de reclamantă, instanţa de fond constată netemeinicia acesteia.
Reclamantele reconvenţionale sunt în termenul de trei ani pentru a-şi putea valorifica pretenţiile decurgând din investiţii care nu au fost solicitate în alt cadru procesual, întrucât doar prin decizia civilă 404/2010 a Curţii de Apel Alba Iulia s-a clarificat că reclamantele reconvenţionale au vocaţia dobândirii contravalorii manoperei şi materialelor, iar cererea în pretenţii a fost formulată pe calea reconvenţională la data de 18.02.2011.
Potrivit art.492-494 Cod civil, Judecătoria admite în parte acţiunea reconvenţională şi obligă pârâta reconvenţională la plata sumei de 30345 lei despăgubiri civile care nu au fost acordate anterior si care nu au făcut obiectul ofertei reale de plata, în urma aplicării sentinţei civile 106/2008.
Instanţa de fond respinge capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenţie având în vedere că pârâtele reclamante reconvenţionale au eliberat spaţiul.
Faţă de împrejurarea că ambele părţi au făcut cheltuieli privind timbrajul acţiunilor, onorariile de expert şi avocat, acestea sunt compensate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta S.C. P. S.A., cât şi pârâtele T. C. A. şi F. E.
Reclamanta S.C. P S.A., în recursul său a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii pretenţiilor pârâtelor, ca neîntemeiate şi nelegale, precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a admis în mod greşit cererea reconvenţională a pârâtelor (reclamante reconvenţionale T. A. şi F. E.), nefiind analizate si nepronunţându-se asupra tuturor probelor încuviinţate şi administrate.
Astfel contractul de închiriere nr. 63/2000 a fost încheiat între reclamata recurentă şi AF S. C., formată din S. C. şi S. I. Pârâtele nu au locuit la adresa imobilului nici măcar în calitate de persoane tolerate. S-au folosit doar de calitatea de rudă a chiriaşilor pentru a locui fără niciun drept locativ în imobil.
Între societate şi pârâte s-a derulat un litigiu privind evacuarea acestora din imobil, litigiu soluţionat irevocabil în acest moment.
Prin sentinţa invocată şi de către pârâte s-a dispus obligarea recurentei la plata unei sume de bani cu titlu de investiţii, aceleaşi investiţii fiind cerute şi în prezenta cauză – motiv pentru care s-a şi invocat autoritatea de lucru judecat.
Întregul debit a fost achitat, motiv pentru care susţinerile făcute sunt neîntemeiate (pe lângă faptul că nu au legătură cu obiectul prezentului dosar, fiind expuse şi autorităţii de lucru judecat).
Solicitarea acestor investiţii este inadmisibilă, sub aspectul faptului că au fost acordate în mod irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, existând deci autoritate de lucru judecat în aceasta privinţă. Mai mult decât atât este de asemenea şi neîntemeiată această solicitare, având în vedere că nu s-au efectuat alte investiţii ulterior pronunţării sentinţei nr. 106/2008. Acest lucru este de altfel recunoscut implicit şi de către pârâtele – reclamante reconvenţionale F. şi T., prin interogatoriile administrate în prezentul dosar. Instanţa de fond a încuviinţat luarea interogatoriilor celor două pârâte, iar ca urmare a lipsei acestora la termenele la care au fost citate cu menţiunea că “personal la interogatoriu”, trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 225 din Codul de procedura civila (vechi), aşa cum a şi fost solicitat în mod expres.
De altfel prin acest mijloc de probă, legal administrat s-a confirmat toate pretenţiile recurentei, inclusiv în ceea ce priveşte obligativitatea achitării folosului de tras, în cuantumul stabilit prin expertiza judiciară.
Orice susţineri în apărare sunt lipsite de fundament, atâta timp cât pârâtele au recunoscut pretenţiile şi au achiesat la cererea introductivă prin aplicarea dispoziţiilor art. 225 din Codul de procedura civilă. Ceea ce este fundamental eronat în sentinţa instanţei de fond este faptul că nu se face referire în considerentele hotărârii asupra acestei probe, şi mai grav, nu se menţionează sancţiunea solicitată odată cu depunerea interogatoriilor în formă scrisă la dosarul cauzei.
Sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată în faţa instanţei de fond, aceasta a fost în mod neîntemeiat respinsă, având în vedere faptul că din întreg probatoriul reiese cu certitudine (proba testimonială, interogatoriul şi expertiza) faptul că toate “investiţiile au fost făcute la acelaşi moment, pârâtele având obligaţia să solicite contravaloarea acestora în cadrul dosarului Judecătoriei. Nu există absolut nici o probă contrarie privitoare la executarea unor lucrări de investiţii ulterioare pronunţării sentinţei nr. 106/2008, astfel încât rezulta în principal intervenirea termenului de prescripţie. Principiul aplicabil este în continuare acela potrivit căruia cel care face o afirmaţie trebuie să o şi dovedească “onus probandi incumbit actori”, pârâtele neproducând nici o probă în susţinerea pretenţiilor lor. Contrariul este dovedit prin probele solicitate de către recurentă.
În drept, recursul este motivat pe dispoziţiile art. 312, raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (1), pct. 9) Cod de procedură civilă.
Pârâtele T. C. A. şi F. E. în recursul formulat au solicitat în baza art. 312 al. (2) şi (3) raportat la art. 304 pct. 6) şi 9) Cod de procedură civilă să modificarea în parte sentinţei recurate în sensul respingerii în întregime a acţiunii introductive de instanţă.
Să se dispună asupra cheltuielilor de judecată în ambele instanţe.
În motivarea recursului se arată că admiţând acţiunea introductivă de instanţă instanţa de fond refuză să analizeze apărarea principală a recurentelor, potrivit căreia recurentele nu au exploatat imobilul în litigiu ci doar l-au deţinut în baza dreptului de retenţie (reclamanta nici nu a încercat să dovedească exploatarea imobilului de către subsemnatele).
De asemenea nu a răspuns apărării potrivit căreia: este compatibilă garanţia oferită de dreptul de retenţie cu cererea de acordare de despăgubiri pentru neutilizarea imobilului asupra căruia este instituită retenţia ?
În motivarea recursului se arată că este necontestat în cauză faptul că prin sentinţa civilă nr.106 din 11.01.2008 pronunţată de Judecătoria Sibiu s-au dispus următoarele: recurentele pârâte au fost evacuate din imobilul în litigiu; SC P. SA a fost obligată să le plătească suma de 39.054,54 lei reprezentând contravaloarea materialelor şi a manoperei înglobate de acestea în imobilul în litigiu; a fost instituit în favoarea acestora un drept de retenţie a imobilului în litigiu până la plata debitului.
Plata debitului s-a făcut în prin ofertă reală de plată înregistrată la BEJ la 22.03.2011, dar înmânată recurentelor la 20.05.2011, data încheierii procesului verbal de evacuare din imobil, în condiţiile în care însuşi debitorul atrage atenţia executorului judecătoresc în cuprinsul ofertei de plată să nu elibereze chitanţa doveditoare decât la momentul eliberării mobilului.
Perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri reprezentând lipsirea de folosinţă a imobilului este 23.11.2007 – 20.05.2011.
Prin sentinţa civilă nr.106 din 11.01.2008 s-au stabilit în mod irevocabil următoarele: dreptul recurentelor pârâte de a deţine imobilul până la plata despăgubirilor de către creditorul proprietar SC P. SA; interdicţia proprietarului imobilului de a folosi acest imobil până la plata integrală a despăgubirilor. La data introducerii acţiunii, respectiv 23.11.2010 debitul nu era plătit; corelativ era menţinut dreptul recurentelor de a deţine imobilul. Plata s-a făcut doar la 20.05.2011, dată la care s-a predat imobilul proprietarului.
Instanţa de fond a pronunţat sentinţa cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9) Cod de procedură civilă deoarece recurenţii aveau dreptul de a reţine imobilul în litigiu, erau beneficiarele dreptului de a refuza predarea bunului până la plata preţului, drept acordat prin hotărâre judecătorească, retenţia constituie un drept real de garanţie imperfectă, fundamentat pe existenţa unei conexiuni obiective dintre lucru şi datorie, efectul său fiind şi posibilitatea de a refuza restituirea unui bun până când debitorul său va stinge obligaţia ce s-a născut în sarcina sa în legătură cu lucrul respectiv. Aşadar, în măsura în care proprietarul era lipsit, prin hotărâre judecătorească de dreptul de a folosi imobilul în mod greşit instanţa de fond acordă despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat.
Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile 304 pct. 6) Cod de procedură civilă, deoarece prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a investit instanţa atât cu o cerere petitorie, cât şi cu o cauză specifică raportului juridic, astfel: s-a solicitat obligarea recurentelor pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, iar temeiul juridic al admiterii acţiunii a fost stabilit ca fiind art. 992 Cod civil, reclamantul invocând textul legal care reglementează îmbogăţirea fără just temei. Instanţa de fond acordă despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, cauză neinvocată de reclamantă şi pe care instanţa de fond nu a pus-o în discuţia părţilor.
Fructele imobilului aparţin proprietarului, astfel încât beneficiarul dreptului de retenţie dacă culege aceste fructe este obligat să le remită proprietarului la încetarea dreptului de retenţie, respectiv la plata debitului de către proprietarul debitor. Pentru a pretinde aceste despăgubiri reclamanta trebuia să facă dovada perceperii fructelor, respectiv a folosinţei imobilului. O asemenea probă nu există în dosar. Cert este faptul că, în condiţiile în care reclamantul invocă ca temei al acţiunii introductive de instanţă îmbogăţirea fără justă cauză, iar părţile s-au apărat în acest context, instanţa de fond nu putea de la sine putere să schimbe cauza juridică a raportului judiciar în răspundere delictuală concomitent cu schimbarea naturii despăgubirilor faţă de cele pretinse.
Cu privire la recursul formulat de reclamanta SC P. SA, instanţa reţine că prin încheierea din data de 6 noiembrie 2014 (fila 11 din dosarul instanţei de recurs) s-a stabilit obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 912,14 lei, la termenul de judecată din data de 11 decembrie 2014 s-a arătat că reclamantul nu înţelege să timbreze recursul pe care l-a formulat (fila 16 din dosar).
Până la data soluţionării cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru nu a fost făcută.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, aplicabilă în cauză faţă de momentul investirii instanţei de fond – 23 noiembrie 2010 – taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.
Potrivit cu dispoziţiile alin. (3) din aceeaşi dispoziţie legală, neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
Faţă de cele mai sus arătate, urmează ca recursul formulat de reclamanta SC P. SA să fie anulat ca netimbrat.
Cu privire la recursul formulat de pârâtele T. C. A. şi F. E., instanţa reţine următoarele:
Ca urmare a anulării ca netimbrat a recursului formulat de reclamantă, investirea instanţei de recurs este limitată doar la modul de soluţionare a acţiunii principale, prin care SC P. SA a solicitat obligarea recurentelor pârâte T. C. A. şi F. E. la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea indexată şi actualizată a folosinţei spaţiului de la imobil pe perioada ultimilor 3 ani, respectiv începând cu data de 23.11.2007 şi până la 23.11.2010.
Instanţa de fond reţine în mod corect că între reclamanta S.C. P. SA şi A.F. S. C. s-a încheiat un contract de închiriere privind imobilul în litigiu la data de 01.11.2000, reziliat la data de 31.07.2001.
În scopul transformării lui într-o pensiune agroturistică, în anul 2000, A.F. S. C. a început lucrări de investiţii, continuate de pârâtele T. C. A. şi F. E., lucrări pe care Curtea de Apel Alba Iulia, în Decizia 404/2010 le-a apreciat ca fiind imposibil de ridicat datorită naturii lor, ceea ce înseamnă că sunt legate structural şi funcţional de imobil.
Curtea de Apel Alba Iulia, modificând în parte Decizia nr. 178/10.05.2010 pronunţată de Tribunalul Sibiu împotriva Sentinţei civile 106/2008 a Judecătoriei Sibiu, a statuat cu putere de lucru judecat că pârâtele T. C. A. şi F. E. sunt constructori de rea credinţă şi sunt îndreptăţite la despăgubiri reprezentând contravaloarea materialelor şi a preţului manoperei.
Tot prin aceeaşi decizie s-au menţinut dispoziţiile date prin sentinţa civilă nr. 106/11.01.2008 a Judecătoriei Sibiu, în favoarea recurentelor pârâte de azi T. C. A. şi F. E., fiind instituit un drept de retenţie asupra imobilului în litigiu, până la achitarea de către SC P. SA a sumei de 39054,54 lei, reprezentând valoare muncii şi materialelor cu privire la îmbunătăţirile aduse imobilului.
Reclamanta SC P. SA solicită obligarea recurentelor persoane fizice la plata lipsei de folosinţă pentru imobil pentru perioada 23.11.2007 şi până la 23.11.2010.
Dreptul de retenţie al recurentelor asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut la data pronunţării deciziei nr. 178/2010 al Tribunalului Sibiu (10 mai 2010), iar oferta reală de plată a fost efectuată la data de 22.03.2011 (fila 51 din dosarul instanţei de fond).
Deşi decizia Tribunalului Sibiu a fost modificată prin decizia Curţii de Apel Alba Iulia, prin ea s-a hotărât definitiv asupra existenţei dreptului de retenţie, în etapa recursului fiind dezlegată doar împrejurarea cu privire la reaua credinţă a celor care au edificat lucrările la imobilul în litigiu şi în raport de această împrejurare cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate.
Hotărârea judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, în condiţiile art. 372 şi următoarele Cod de procedură civilă, iar obligaţiile astfel stabilite pot fi aduse la îndeplinire de bună voie sau pe cale silită.
Aşadar reclamanta recurentă SC P. SA a solicitat prin acţiunea formulată despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului pentru o perioadă pentru care dreptul de retenţie al recurentelor pârâte fusese deja recunoscut prin hotărâre judecătorească (10 mai 2010 – 23 noiembrie 2010), dar şi pentru o perioadă anterioară, respectiv de la data de 23.11.2007 şi până la 10.05.2010.
Dreptul de retenţie şi efectele sale nu sunt reglementate de dispoziţiile Codului civil vechi aplicabil cauzei.
Fără a ne propune rediscutarea problemei dreptului de retenţie, pe baza teoriilor formulate de autori iluştri şi, mai ales, pe baza inerţiei unei jurisprudenţe seculare care a impus un adevărat status quo, vom reţine că această instituţie a fost definită ca fiind dreptul unei persoane de a reţine lucrul pe care este obligat să îl restituie, până când debitorul îşi va executa obligaţiile născute în legătură cu lucrul reţinut.
Instituţia dreptul de retenţie are la bază echitatea şi, ca atare, derivă din dreptul natural, totuşi el nu poate să existe fără un anume text de lege. Deşi acest drept nu este un privilegiu propriu zis, totuşi el constituie pentru detentorul lucrului o garanţie, o precădere, un quasi privilegiu, dacă ne putem exprima astfel, pentru că, creditorii proprietarului lucrului reţinut nu pot să obţină restituirea lui decât plătind detentorului ceea ce i se datorează şi este ştiut că o garanţie, oricât de echitabilă ar fi, nu poate fi înfiinţată fără un text de lege pozitiv.
Dreptul de retenţie, astfel cum este admis de jurisprudenţă, derivă din necesităţi practice şi de echitate şi se bazează pe tradiţie. El constituie o dezvoltare a exceptio doli din dreptul român, prin extinderea aplicării sale în privinţa persoanelor împotriva cărora poate fi invocat şi prin includerea posesorului de rea-credinţă în categoria titularilor dreptului de retenţie.
S-a susţinut că de fapt, art. 1147 din vechiul Cod civil face referire la dreptul de retenţie atunci când prevede că, în cazul unei cereri pentru restituirea unui lucru ce s-a luat pe nedrept de la proprietar sau a unei cereri pentru restituirea unui depozit neregulat, nu poate opera compensaţia; folosirea termenul „compensaţie” în locul termenului „drept de retenţie” ar constitui, aşadar, o greşeală a redactorilor acestui act normativ. Înlocuind cuvântul „compensaţie” cu sintagma „drept de retenţie” şi interpretând textul art. 1147 din Codul civil, per a contrario, doctrina ajunge la concluzia că dreptul de retenţie poate fi invocat pe considerente de echitate.
Putem concluziona afirmând ca dreptul de retenție este un drept real de garanție imperfect, opozabil erga omnes, o garanție pur pasiva care nu conferă atributul de urmărire, indivizibil, conferind o simpla detenție precara si nu o posesie.
În condiţiile în care dreptul de retenţie oferă titularului său dreptul de a reţine lucrul până la plata datoriei, este evident că după instituirea lui pe cale judecătorească titularul său nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului.
În condiţiile în care dreptul de retenţie a fost statuat de jurisprudenţă, aplicându-se prin asemănare dispoziţiile art. 1147 din vechiul Cod civil, rezultă că în prezenţa datoriei (în cazul de faţă lucrările efectuate de recurente la imobilul în litigiu), chiar dacă dreptul de retenţie nu a ajuns să fie recunoscut pe cale judecătorească, el a operat în prezenţa dreptului de creanţă.
Efectul instituirii dreptului de retenţie pe cale judecătorească este astfel, unul declarativ.
De altfel, prin sentinţa civilă nr. 106/2008 a Judecătoriei Sibiu, instanţa de atunci a fost investită cu o cerere înregistrată la data de 25.04.2005, în sensul recunoaşterii dreptului de retenţie.
În actuala legislaţie civilă, bazată pe jurisprudenţa anterioară, dreptul de retenţie a primit consacrare legislativă, el există în temeiul legii, în prezenţa unei datorii legate indisolubil de un bun (cu titlu de exemplu vom aminti doar dispoziţiile art. 2029 şi 2053 din Noul Cod civil).
Rezultă aşadar că în prezenţa dreptului de retenţie asupra unui bun, proprietarul său nu poate pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, cât timp există o datorie legată de acest bun, dreptul de retenţie există în prezenţa datoriei, chiar dacă el a fost recunoscut ori nu pe cale judecătorească.
Cum despăgubirile reprezentând lipsa folosinţei asupra imobilului în litigiu, în condiţiile în care existau efectuate lucrările de investiţii, chiar şi în prezenţa relei credinţe a celor care le-au efectuat, nu pot fi acordate atâta timp cât s-a recunoscut un drept de creanţă.
Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9) Cod de procedură civilă, raportat la dispoziţiile art. 312 din acelaşi act normativ, sentinţa instanţei de fond se impune a fi modificată în sensul respingerii acţiunii principale.
Având în vedere soluţia pronunţată în recurs în condiţiile art. 304 pct. 9) din Codul de procedură civilă, celelalte motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6) Cod de procedură civilă nu se mai impun a fi verificate.
Faţă de anularea recursului formulat de reclamanta SC P. Sa ca netimbrat şi ca urmare a admiterii recursului pârâtelor şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii principale, urmează ca acea dintâi să fie obligată la plata sumei de 2967 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
