Dreptul persoanei păgubite printr-un accident auto de a solicita despăgubiri direct de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate. Natura cauzei, dispoziţiile legale incidente şi aspecte privind temeinicia (Sentinţa comercială din data de 06.02.2008).
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui la data de 06.02.2008, sub nr._/333/2008, reclamanta SC C. I. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC A. SA – în calitate de asigurător al SC L. SRL- la plata sumei de 4000 RON cu titlu de daune materiale.
În motivare, reclamanta a arătat că, în fapt, la data de _, în timp ce autoturismul nr. de înmatriculare _– proprietatea SC C.I. SRL – se deplasa din direcţia Vaslui spre Bârlad, pe o porţiune de drum cu criblură, unde viteza de rulare era restricţionată la 40 km/h şi unde se impunea păstrarea distanţei între autovehicule, autoturismul cu nr înmatriculare _ – proprietatea SC L. SRL Iaşi a depăşit cu viteză celălalt autoturism care circula regulamentar, iar manevra de depăşire a făcut ca ploaia de pietre să fisureze parbrizul acestuia.
În cauză s-a întocmit un proces-verbal de contravenţie pe numele conducătorului autoturismului proprietatea SC L. SRL Iaşi, reţinându-se că este vinovat de producerea evenimentului rutier. Întrucât acest din urmă autoturism era asigurat RCA la SC A. SA, reclamanta a arătat că s-a prezentat la sediul sucursalei A. din Vaslui cu documentele prevăzute de legislaţia în vigoare, unde, s-a deschis dosarul de daună şi s-a dispus ca soluţie tehnologică înlocuirea parbrizului. A mai arătat reclamanta că, după ce a procedat la înlocuirea parbrizului, pârâta a început să uziteze de diverse tertirpuri pentru a evita plata contravalorii reparaţiei, invocând lipsa acceptului amiabil a celui vinovat de producerea evenimentului rutier. Reclamanta a mai arătat că vinovăţia conducătorului autoturismului proprietatea SC L. SRL a fost stabilită prin procesul-verbal de contravenţie care nu a fost contestat, conducătorul auto predând şi o copie a poliţei de asigurare la acel moment şi recunoscându-şi astfel vinovăţia. Totodată, SC L. SRL şi-a exprimat expres acordul ca reclamanta să se despăgubească din asigurarea ei iar asigurătorul SC A. SA i-a indicat soluţia tehnică a înlocuirii parbrizului.
Reclamanta a precizat totodată că a efectuat inclusiv procedura concilierii prevăzută de art.720 ¹ Cod procedură civilă.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe disp.art.4, 7, 8, 9, 22, 23, 41, 42, 43, 44 din Legea nr.136/1995.
Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, arătând că în cauză nu s-a realizat acordul tripartit pentru soluţionarea pe cale amiabilă a acestei situaţii iar în plus, între cele două autoturisme nu a existat un contact material iar pe procesul-verbal de contravenţie apar nişte modificări, sens în care SC A. SA a deschis un dosar de cercetare în baza căruia să se stabilească realitatea celor întâmplate. Totodată, pârâta a invocat faptul că procesul-verbal de contravenţie întocmit pe numele conducătorului autoturismului asigurat a stabilit o vinovăţie relativă, agentul constatator nefiind prezent la locul evenimentului rutier. Nefiind un contact material între cele două autoturisme, pârâta a susţinut că este necesară stabilirea, pe calea unei expertize tehnice auto, a dinamicii accidentului şi a vinovăţiei angajatului SC L. SRL. A mai arătat pârâta că acesta este motivul pentru care SC A. SA nu şi-a dat acordul pentru despăgubirea SC L. SRL. Conform art.29 din Ordinul CSA nr.3107/2004, valabil la data producerii accidentului, „despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător RCA ori, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată în România”.
În acest context, pârâta a arătat că acordul de constatare al asigurătorului este distinct de acordul de plată. SC A. SA a considerat că evenimentul nu s-a petrecut astfel cum a fost relatat, urmând ca atât acest lucru, cât şi vinovăţia conducătorului autoturismului asigurat să se stabilească pe cale judecătorească.
În conformitate cu disp.art.54 alin.1 din Legea nr.136/1995, SC L.SRL a fost citată în cauză în calitate de intervenient forţat.
Ca urmare a dispoziţiei instanţei, la dosarul cauzei au fost înaintate de către Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Vaslui procesul-verbal de contravenţie şi actele premergătoare întocmirii acestui, şi anume declaraţiile conducătorilor auto implicaţi în evenimentul rutier.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
În fapt, prin procesul-verbal de contravenţie seria_ nr._ întocmit de IPJ Vaslui s-a reţinut cu privire la autoturismele proprietatea SC C. I. SRL – condus de U. C. şi autoturismul proprietatea SC L. SRL – condus de I. I., că „în timp ce circulau pe DE 581 Banca, din cauza criblurii proaspete aşezate pe carosabil, i-a sărit pe parbriz criblură autoturismului proprietatea SC C. I. SRL de la roţile autoturismului proprietatea SC L. SRL, parbriz ce a fost punctat”. La rubrica avarii constatate la auto proprietatea SC C. I. SRL, agentul constatator a consemnat „parbriz punctat – corp contondent”.
S-a stabilit prin procesul-verbal că vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul celui de-al doilea autoturism, proprietatea SC L. SRL, în privinţa căruia a fost reţinută săvârşirea contravenţiei prevăzute de art.101 alin.1 pct.9 din OUG nr.195/2002, potrivit căruia „constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă prevăzută în clasa a III-a de sancţiuni, nereducerea vitezei în cazurile prevăzute de regulament”. Sancţiunea aplicată conducătorului autoturismului a constat în avertisment.
Potrivit declaraţiei conducătorului autoturismului proprietatea SC L. SRL, dată cu ocazia întocmirii procesului-verbal, acesta a efectuat manevra de depăşire a celuilalt autoturism în afara localităţii S., de unde a sărit criblură pe parbrizul acestuia din urmă, fisurându-l.
Din depoziţia testimonială a conducătorului autoturismului proprietatea SC L. SRL dată în cursul judecăţii, instanţa reţine că acesta a admis faptul că pe carosabil exista criblură amestecată cu asfalt. A precizat însă martorul că nu ştie cu ce viteză circula şi nici dacă piatra respectivă a parvenit de la autoturismul său. A mai precizat martorul că nu crede că o piatră de dimensiuni atât de mici ar fi putut fisura parbrizul. Cu toate acestea, martorul a declarat că la sediul SPR Bârlad a văzut la parbrizul respectiv o fisură de 4 mm. Totodată, martorul a declarat că nu îşi aminteşte ce a scris în declaraţia dată la poliţie dar a arătat că atunci a făcut menţiunea că nu este sigur că piatra ar fi sărit de la maşina pe care o conducea. A mai arătat martorul că nu a contestat procesul-verbal pentru că nu i s-a spus pentru ce a fost sancţionat şi nu a luat în seamă că a primit avertisment. A semnat procesul-verbal dar susţine că a primit o copie ilizibilă.
De asemenea, din declaraţia acestui martor instanţa reţine că acesta a dat agentului de poliţie o copie de pe poliţa de asigurare a maşinii iar ulterior a adus la cunoştinţa organelor de conducere ale SC L. SRL incidentul respectiv.
Din adresa emisă de SC L. SRL către SC C. SRL, instanţa reţine că societatea asigurată şi-a exprimat acordul faţă de societatea păgubită ca aceasta din urmă să se despăgubească din asigurarea sa RCA .
Din procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit în cadrul dosarului de daune, instanţa reţine că inspectorul de daune a stabilit la rubrica „elemente avariate” că a fost avariat parbrizul autoturismului. Din comanda service nr._, instanţa reţine că lucrările efectuate pentru remedierea avariei produse autoturismului au constat în înlocuirea parbrizului contravaloarea acestuia fiind, conform facturii emise de SC X SRL, de 4000 RON.
Pârâta nu a contestat lucrările efectuate şi nici contravaloarea acestora, apărările formulate vizând temeinicia procesului-verbal de contravenţie, în sensul producerii evenimentului rutier ca atare şi al vinovăţiei conducătorului autoturismului asiguratului său.
În drept, potrivit art.41 alin.1 din Legea nr.136/1995, „în asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de persoanele terţe păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil”.
Legea conferă calitate procesuală pasivă asigurătorului în sensul prevăzut de art.42 alin.2, conform căruia „asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare”. Conform art.43 din acelaşi act normativ, despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba, ori prin hotărâre judecătorească. Art.54 prevede că despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în condiţiile art.43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanei păgubite prin accidente produse prin vehicule aflate în proprietatea persoanelor din România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.
Potrivit dispoziţiilor art.29 din Ordinul CSA nr.3107/2004 invocat de pârâtă, „despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător RCA ori, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată în România”.
Faţă de toate aceste dispoziţii legale, instanţa reţine că ceea ce poate forma obiectul unui astfel de litigiu îl reprezintă despăgubirile asupra cărora se poate realiza acordul tripartit amintit de pârâtă, sau care, în lipsa acestuia, se vor stabili prin hotărâre judecătorească.
În acest sens, instanţa reţine că obligaţia de plată a asigurătorului izvorăşte din contractul de asigurare şi singura condiţie pentru naşterea acestei obligaţii, dacă asiguratul a plătit ratele, este producerea evenimentului asigurat. Susţinerea pârâtei cu privire la condiţia stabilirii vinovăţiei asiguratului nu este întemeiată, deoarece plata despăgubirii se datorează în baza contractului de asigurare şi obligaţia asigurătorului este independentă de vinovăţia asiguratului.
În ceea ce priveşte, riscul asigurat şi faţă de susţinerea pârâtei că în cauză nu a avut loc un contact material între cele două autoturisme, instanţa reţine că, potrivit Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.113133/28.11.2006 (valabil la data accidentului), asigurătorul RCA are obligaţia de a acorda despăgubiri persoanei prejudiciate şi în cazul în care paguba s-a produs „prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea autovehiculului” (art.14 alin.2 pct.3). Producerea evenimentului/ a riscului asigurat este atestată de procesul-verbal de contravenţie sub aspectul descrierii faptei şi a urmărilor produse.
Referitor la culpa conducătorului auto, prepus al asiguratului, instanţa reţine că aceasta rezultă în baza procesului-verbal de contravenţie întocmit pe numele acestuia, raportat la încadrarea juridică dată a contravenţiei şi la urmarea produsă astfel cum a fost consemnată în descrierea faptei. Faţă de împrejurarea că procesul-verbal nu a fost contestat, instanţa reţine că prezumţiile de legalitate şi de temeinicie de care beneficiază acest act s-au consolidat.
Apărările pârâtei cu privire la modalitatea de constatare a contravenţiei de către agentul constatator şi cu privire la necesitatea unei expertize tehnice auto care să stabilească existenţa evenimentului, dinamica acestuia şi vinovăţia şoferului reprezintă motive de netemeinicie ale procesului-verbal care pot fi invocate doar în cadrul procedurii contravenţionale judiciare.
Asigurătorul nu are legitimare procesuală activă în a contesta temeinicia procesului-verbal de contravenţie care stabileşte culpa asiguratului său, nici pe calea unei plângerii contravenţionale întrucât OG nr.2/2001 prevede care sunt titularii contestaţiei, şi nici ca apărare într-un litigiu întemeiat pe dispoziţiile Legii nr.136/1995, care, după cum instanţa a subliniat, poate avea ca obiect doar stabilirea despăgubirilor. A admite contrariul, echivalează cu eludarea dispoziţiilor OG nr.2/2001 atât sub aspectul persoanelor care pot contesta procesul-verbal, cât şi sub aspectul termenului în care se pot formula asemenea apărări.
Aspectele învederate de prepusul asiguratului cu privire la împrejurarea că i s-a înmânat o copie ilizibilă, că ar fi declarat numai că a depăşit autoturismul persoanei păgubite nu vizează această procedură şi nu pot fi avute în vedere, mai ales că acesta a recunoscut faptul că a semnat procesul-verbal, a declarat la poliţie că în urma depăşirii a sărit criblură pe parbrizul celuilalt autoturism, fisurându-l, şi a precizat că nu a luat în seamă faptul că a fost sancţionat cu avertisment.
Aşa cum instanţa a precizat, temeiul juridic al cererii de faţă nu permite analizarea temeiniciei procesului-verbal iar faptul că prepusul asiguratului nu a formulat plângere contravenţională nu îi poate fi imputat persoanei păgubite şi nici nu poate aduce atingere dreptului său de a fi despăgubită, prin formularea tardivă a acestor apărări.
Or, în cauză, instanţa nu este învestită cu analizarea temeiniciei procesului-verbal, sens în care sunt aplicabile disp.art.129 alin.6 Cod procedură civilă conform cărora „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”.
Rezultă aşadar că prezentul litigiu este întemeiat pe răspunderea contractuală a asigurătorului conform contractului de asigurare (în sensul art.41 din Legea nr.136/1995) iar nu pe răspunderea civilă delictuală a celui asigurat, sens în care instanţa reţine că acest act normativ – care vizează exclusiv despăgubirile ce au a fi acordate – nu distinge cu privire la necesitatea existenţei altei condiţii decât a celei producerii riscului asigurat. Acest aspect rezultă pe calea procedeului de interpretare per a contario, din dispoziţiile care acordă asigurătorului drept de regres împotriva asiguratului (art.58).
Instanţa precizează totodată că prezentul litigiu are natură comercială prin aceea că este întemeiat pe contractul de asigurare RCA încheiat între SC A.SA şi SC L. SRL. Potrivit art.3 Cod comercial, sunt fapte de comerţ asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii (pct.7). Deşi acest contract reprezintă un res inter alios acta pentru reclamantă, aceasta are o acţiune directă împotriva asigurătorului în temeiul art.41 alin.1 şi art.54 din Legea nr.136/1995.
În ceea ce priveşte despăgubirile, instanţa reţine că în cauză nu s-a realizat acordul tripartit, adresa SC L. SRL către SC C. I. SRL neconţinând menţiuni cu privire la cuantumul acestora.
Cu toate acestea, prin această adresă, asiguratul şi-a asumat răspunderea faţă de persoana păgubită, necontestând culpa prepusului său. Totodată, din depoziţia martorului audiat, instanţa reţine că acesta a înştiinţat de îndată conducerea societăţii de cele întâmplate iar aceasta nu a luat niciun fel de măsuri în acest sens. Este adevărat că nici această societate nu avea calitatea de a contesta procesul-verbal dar, odată ce culpa prepusului său a fost astfel stabilită, răspunderea sa este angajată faţă de terţi în temeiul art.1000 alin.3 Cod civil (răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului), cu posibilitatea de regres împotriva prepusului.
Cu privire la despăgubirile datorate persoanei păgubite, instanţa reţine că pârâta nu a contestat în niciun fel natura prejudiciului, soluţia tehnică a înlocuirii parbrizului şi nici contravaloarea reparaţiilor.
Din copia poliţei de asigurare RCA încheiată pentru autoturismul proprietatea SC L SRL, instanţa reţine că asigurarea era valabilă la data producerii accidentului.
Pe cale de consecinţă, constatând îndeplinite condiţia producerii riscului asigurat şi a valabilităţii asigurării, faţă de dispoziţiile art.41 alin.1, art.42 şi art.54 din Legea nr.136/1995, instanţa constată că cererea reclamantei este întemeiată, sens în care o va admite ca atare.
