Funcţionari publici din departamentele economico – financiare ale instanţelor judecătoreşti. Despăgubiri pentru discriminare.
Reglementarea diferită a drepturilor salariale pentru funcţionarii din departamentele economico-financiare al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cei ai celorlalte instanţe judecătoreşti, deşi legiuitorul a stabilit o reglementare unitară a principalelor atribuţii şi a modului de recrutare a acestora indiferent de nivelul central sau local al instanţelor, constituie discriminare în sensul Protocolului 12 adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr.414/07 aprilie 2008
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. 3937/85/2007 reclamanţii D.M., A.P.H., N.M., Ş.A., L.I., G.R. şi U.D., funcţionari publici în cadrul Tribunalul Sibiu au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Curtea de Apel Alba Iulia şi Tribunalul Sibiu, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la calcularea şi plata despăgubirilor reprezentând sumele ce li s-ar fi cuvenit cu titlu de diferenţă de salariu pe perioada 01.09.2004 – 01.11.2007, calculate conform anexei nr.1 din O.U.G. nr. 192/2002 aşa cum a fost aprobată prin Legea nr. 228/2003, anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 82/2004, aşa cum a fost aprobat prin Legea nr. 9/2005, anexei nr. 1 din O.U.G. nr. 92/2004 aşa cum a fost aprobată prin Legea nr. 76/2005, anexei nr. 1 din O.G. nr. 2/2006 aşa cum a fost aprobată prin legea nr. 417/2006 şi anexei nr. 1 din O.G. nr. 6/2007 aşa cum a fost aprobată prin legea nr. 232/2007.
Reclamanţii au mai solicitat ca plata despăgubirilor constând în drepturi băneşti cuvenite şi neachitate să fie actualizate cu indicii de inflaţie începând cu data naşterii dreptului material şi până la data plăţii efective a acestora, conform art. 1084-1086 Cod Civil.
S-a mai solicitat ca pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Justiţiei să includă în bugetul de stat respectiv la prima rectificare de buget, după rămânerea definitivă a sentinţei a sumelor datorate reclamanţilor cu titlu de despăgubiri solicitate prin prezenta cerere de chemare în judecată.
Reclamanţii au solicitat şi obligarea acordării în continuare către reclamantă a acelor drepturi salariale cu cele prevăzute în legislaţia de salarizare pentru funcţionarii publici din cadrul departamentului economico-financiar administrativ al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti – pentru a elimina situaţia de discriminare statuată prin Hotărârea nr. 262/21.06.2007 a C.N.C.D.
În aceeaşi acţiune reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să vireze sumele anterior menţionate în contul pârâtei Curtea de Apel Alba Iulia, care să-i vireze Tribunalului Sibiu urmând ca acesta să fie obligat să procedeze la plata efectivă către fiecare reclamant a acestor despăgubiri.
De asemenea se solicită obligarea pârâtului Curtea de Apel Alba Iulia să procedeze la refacerea deciziilor de încadrare precum şi la operarea şi efectuarea cuvenitelor menţiuni în carnetul de muncă al fiecărui reclamant cu evidenţierea corectă şi completă a evoluţiei profesionale şi a veniturilor realizate, astfel cum vor fi dispuse de instanţa de judecată prin sentinţa civilă ce urmează a fi pronunţată.
În motivarea acţiunii au arătat în esenţă că beneficiază de o salarizare diferită, discriminatorie faţă de aceeaşi categorie de personal care funcţionează la Î.C.C.J. şi C.S.M., deşi sunt recrutaţi şi au acelaşi atribuţii ca şi aceştia. Reclamanţii au susţinut că în calitate de persoane discriminate au dreptul la despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit.
Prin sentinţa nr. 228/CA/2007 tribunalul a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii : Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Alba Iulia şi Tribunalul Sibiu şi în consecinţă a obligat pe aceşti pârâţi să plătească reclamanţilor drepturile salariale reprezentând diferenţa dintre salariul prevăzut pentru funcţionarii publici din cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cel prevăzut pentru funcţionarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare şi administrative ale celorlalte instanţe judecătoreşti, pentru perioada 01.09.2004 – 11.11.2007 actualizate cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului material şi până la data plăţii efective , mai puţin pentru reclamanta U.D. , căreia i-au fost acordate diferenţele menţionate numai pentru perioada 01.09.2004 – 30.04.2005.A obligat pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Alba Iulia şi Tribunalul Sibiu să plătească reclamanţilor drepturile salariale precizate mai sus şi pentru viitor, până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare a funcţionarilor publici. A obligat pârâta Curtea de Apel Alba Iulia să procedeze la refacerea deciziilor de încadrare în muncă precum şi la efectuarea cuvenitelor menţiuni în carnetul de muncă a fiecărei reclamante conform prezentei hotărâri .
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, reclamanţii au calitatea de funcţionari publici în cadrul departamentului economico – financiar şi administrativ al Tribunalului Sibiu, că organizarea şi funcţionarea acestui departament este aceeaşi ca şi la Î.C.C.J, activitatea desfăşurată de funcţionari are acelaşi conţinut, dar salarizarea este diferită, inechitabilă şi discriminatorie pentru reclamanţi. În aceste împrejurări, potrivit art. 2 alin. 11 din O.G. nr. 137/2000 şi art. 1092, 1084 Cod civil s-a reţinut că reclamanţii au dreptul la repararea prejudiciului cauzat.
Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâţii Curtea de Apel Alba Iulia şi Ministerul Justiţiei.
Totodată în notele scrise depuse ulterior declarării recursului Ministerul Justiţiei a ridicat şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 20 din O.G. nr.137/2000, excepţie care a fost pusă în discuţia părţilor, iar în deliberare Curtea a respins-o ca inadmisibilă în baza art. 29 alin.6 din Legea nr.47/1992 , constatând că soluţiile CNCD au un caracter de recomandare şi în consecinţă nu au o legătură directă cu modul de soluţionare al prezentei cauze.
Recurenta Curtea de Apel Alba Iulia a susţinut că hotărârea este nelegală întrucât reţine în mod greşit existenţa unei situaţii discriminatorii în speţă. Din contră, reclamanţii nu pot fi consideraţi ca fiind victime ale unei discriminări deoarece se află într-o situaţie deosebită de aceea a funcţionarilor din departamentul similar al Î.C.C.J. , au un alt conţinut concret al atribuţiilor de serviciu, de o altă complexitate şi responsabilitatea funcţiei. Recurenta a invocat prev. art. 4 din O.G. nr.6/2007, decizia Curţii Constituţionale nr. 168/1998 şi practica CEDO – cauza Marks împotriva Belgiei, 1979. A mai arătat că hotărârea CNCD nr. 262/21.06.2007 nu are caracter obligatoriu pentru instanţe şi a fost atacată în contencios administrativ de către Ministerul Justiţiei.
Recurentul Ministerul Justiţiei şi-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 Cod procedură civilă, solicitând pe fond respingerea acţiunii reclamanţilor.
O primă critică vizează acordarea de către Tribunal a unor drepturi neprevăzute de legislaţia în vigoare inclusiv pentru viitor, dispoziţie prin care prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuţii a autorităţii legiuitoare. În argumentaţia adusă, recurentul arată că este incorectă invocarea în sentinţă a declaraţiei Universale a Drepturilor Omului prin raportare la art. 20 din Constituţie, întrucât aceste documente nu pot justifica în sine înlăturarea aplicabilităţii unei dispoziţii în vigoare, respectiv O.G. nr.6/2007. De asemenea nici referirile la art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale nu sunt concludente, întrucât în cauză nu există un drept în patrimoniul reclamanţilor care să fie indisolubil legat de exercitarea unui drept garantat de Convenţie. În consecinţă, nu există discriminare.
Al doilea motiv de recurs vizează reţinerea incorectă de către Tribunal a unei situaţii de discriminare în materie de salarizare, cât timp suntem în prezenţa unor categorii de salariaţi cu atribuţii diferite la locul de muncă, întrucât nivelul la care se prestează activitatea este diferit, respectiv central sau local.
Recursurile sunt nefondate.
Din analiza dispoziţiilor art. 125 – 128 ale Legii nr.304/2004, relative la organizarea şi funcţionarea departamentelor economico-administrative din cadrul instanţelor judecătoreşti, Curtea reţine că legiuitorul a stabilit o reglementare unitară a principalelor atribuţii şi a modului de recrutare a funcţionarilor publici din cadrul acestor departamente, indiferent de nivelul central sau local al instanţelor judecătoreşti cărora le aparţin.
De asemenea, motivarea că preşedintele instanţei supreme are calitatea de ordonator principal de credite, spre deosebire de preşedinţii tribunalelor şi ai curţilor de apel , care sunt ordonatori terţiari şi secundari de credite, ceea ce ar conferi atribuţii diferite managerilor economici nu poate fi reţinută întrucât Legea 500/2002 privind finanţele publice nu diferenţiază responsabilităţile ordonatorilor de credite în funcţie de rangul acestora, principali,secundari şi terţiari. Nici unul dintre recurenţi nu aduc argumente concrete care să definească situaţia diferită a funcţionarilor Î.C.C.J. faţă de cea a reclamanţilor.
Faţă de acestea, Curtea reţine că tratamentul diferenţiat aplicat reclamanţilor constituie o faptă discriminatorie, care contravine prevederilor art. 7 alin. 1 lit. b din D. 212/1974 pentru ratificarea Pactului Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactului cu privire la drepturile civile şi politice, art. 4 pct. 3 din Legea nr.74/1999 pentru ratificarea Cartei Sociale Europene revizuite şi art. 1 alin. 2 din Legea nr.103/2006 pentru ratificarea Protocolului nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Toate aceste acte normative au în vedere principiul excluderii discriminării în exercitarea dreptului la muncă şi asigurarea unei remuneraţii egale pentru o muncă de valoare egală. Sub acest aspect Curtea apreciază că este oportună reţinerea incidenţei, în speţă, a prevederilor Protocolului nr. 23 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului întrucât aceasta dispune că toţi oamenii au dreptul, fără nici o discriminare la salariu egal pentru muncă egală.
Susţinerile recurentului Ministerul Justiţiei că prin soluţia adoptată s-au depăşit atribuţiile judecătoreşti nu pot fi reţinute de curte deoarece, atunci când instanţa de judecată constată că au fost încălcate dispoziţii constituţionale şi prevederile reglementărilor internaţionale, are obligaţia de a restabili supremaţia legii, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi să impună autorităţilor publice respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor ocrotite de legislaţia internă şi internaţională. Ori, măsurile trebuie dispuse până la înlăturarea discriminării, deci şi pentru viitor, până când legiuitorul va adopta un sistem nediscriminatoriu de salarizare a funcţionarilor publici.
Întrucât motivele de recurs formulate de recurenţi nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 4 şi 9 Cod procedură civilă şi în cauză s-a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, în baza art. 312 Cod procedură civilă s-au respins ca nefondate recursurile declarate de pârâţi.
