În condiţiile în care imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului printr-un act de donaţie, care a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, însă imobilul respectiv nu poate fi restituit reclamantului în natură, deoarece pentru acel imobil au fost emise, în temeiul Legii nr.18/1991, titluri de proprietate în favoarea altor persoane, acesta este îndreptăţit să solicite pe calea dreptului comun, obligarea statului la plata de despăgubiri echivalente cu valoarea imobilului, având în vedere că reclamantului i s-a recunoscut de către instanţele de judecată că are un bun, însă nu poate beneficia de el.
Prin sentinţa civilă nr. 524 din 14.03.2005, Judecătoria Odorheiu-Secuiesc a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul S.E., prin mandatar, în contradictoriu cu Statul Român, prin municipiul O.S., Ministerul finanţelor Publice, Prefectura judeţului Harghita, I.R. şi alţii şi în consecinţă, a constatat că terenul înscris în C.F. 794 Sâmbăteşti, nr. top 295/12/2, 285/13/1, în suprafaţă de 1853 mp., şi C.F. 1378, nr. Top 295/12/3, 295/13/2 şi 295/15, în suprafaţă de 1076 mp., a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil; a dispus restituirea întregului teren identificat conform raportului de expertiză întocmit de expertul S.D., înscris în C.F. 1278 în suprafaţă de 680 mp., în C.F. 1437 în suprafaţă 396 mp. şi în C.F. 794 O.S. în suprafaţă de 990 mp., prin echivalent; a stabilit valoarea terenului în litigiu la 2.272.600.000 lei vechi; a obligat Ministerul Finanţelor Publice să plătească această sumă şi a obligat Statul Român prin municipiul Odorheiu-Secuiesc şi Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 4.918.000 lei vechi.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, în nume propriu şi în interesul Ministerului Finanţelor Publice a fost respins de Tribunalul Harghita prin decizia nr. 20 din 1 februarie 2006.
Aceeaşi parte a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, şi examinând legalitatea ei, Curtea de Apel Târgu Mureş, prin decizia nr. 676/R din 8 iunie 2006 a admis recursul, a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, Judecătoriei Odorheiu-Secuiesc.
În esenţă, instanţa de recurs a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă şi anume că, procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu una dintre părţi, adică cu Ministerul Finanţelor Publice, pentru termenul în care s-a dezbătut la Judecătoria Odorheiu-Secuiesc, cauza pe fond.
Judecătoria Odorheiu Secuiesc a procedat la rejudecarea cauzei şi după cercetarea în fond a hotărât prin sentinţa civilă nr. 420 din 3 aprilie 2007 că acţiunea reclamantului este în parte întemeiată, a admis în parte acţiunea, şi anume: a constatat că terenul înscris în C.F. 794 Sâmbăteşti, C.F. 1278 Sâmbăteşti, în suprafaţă de 1853 mp., respectiv 1076 mp., a fost preluat de Statul Român fără titlu; s-a dispus restituirea întregului teren identificat de expert prin echivalent; s-a stabilit că valoarea terenului din litigiu este de 2.272.600.00 lei vechi şi a obligat Ministerul Finanţelor Publice să plătească pe seama reclamantului această sumă, cu cheltuieli de judecată în sarcina Statul Român prin municipiul Odorheiu-Secuiesc şi Ministerul Finanţelor Publice.
Apelul formulat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat de către Tribunalul Harghita prin decizia civilă nr. 161 din 10.10.2007, iar prin aceeaşi decizie a fost admis apelul Municipiului Odorheiu-Secuiesc şi a schimbat hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte obligarea acestei părţi la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, în calitate de reprezentant al Ministerului Economiei şi Finanţelor ( fost Ministerul Finanţelor Publice), solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului.
În drept, pârâta recurentă a invocat motivele de nelegalitate, prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.
1. Pârâta recurentă a criticat decizia tribunalului pentru că în opinia sa, tribunalul a încălcat dispoziţiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, şi anume, nu şi-a motivat decizia, limitându-se doar la citarea unei cauze similare. În concluzie, pârâta susţine că decizia Tribunalul Harghita nu este motivată.
2. Se invocă faptul că Tribunalul Harghita a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, pentru că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 şi nu pe bata dreptului comun. Ori, o asemenea cerere ar fi fost inadmisibilă în condiţiile reglementate de această lege.
3. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale, pentru că în mod corect, instanţa de fond a stabilit în motivarea hotărârii că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de către stat se restituie în natură, iar în cazul imposibilităţii restituirii se acordă măsuri reparatorii aşa cum sunt ele reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Reclamantul a formulat întâmpinare, cerând respingerea recursului formulat împotriva deciziei Tribunalului Harghita, pe care a considerat-o legală şi temeinică. Reclamantul a ţinut să precizeze că această cauză a fost a patra oară examinată, şi că toate motivele invocate în recurs au fost deja examinate de celelalte instanţe.
Verificând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, Curtea a constatat că recursul pârâtei nu este întemeiat, având în vedere următoarele considerente:
În fapt, Curtea a constatat că terenul în litigiu a aparţinut autoarelor reclamantului, însă a trecut în proprietatea statului prin donaţie, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă declaraţia de donaţie a fost anulată ( Decizia nr. 394/R din 1.04.2003 a Curţii de Apel Târgu Mureş ).
În temeiul acestei hotărâri judecătoreşti, reclamantul a solicitat radierea tuturor drepturilor înscrise în cartea funciară pentru aceste terenuri şi să-i fie restituit imobilul.
Ulterior, reclamantul a precizat în scris cererea sa, solicitând în principal retrocedarea terenurilor sale. De asemenea, trebuie precizat faptul că în temeiul Legii nr. 18/1991 au fost emise titluri de proprietate în favoarea pârâţilor, persoane fizice în această cauză, şi s-a constatat de către instanţe că restituirea în natură a terenului nu este posibilă.
Pârâta recurentă a invocat trei motive de nelegalitate a deciziei instanţei de apel.
În primul rând a susţinut că, decizia Tribunalului Harghita nu este motivată, făcând trimitere doar la alte hotărâri judecătoreşti.
Examinând acest motiv de recurs, Curtea a constatat că instanţa de apel a motivat atât în fapt cât şi în drept decizia pe care a pronunţat-o. Astfel, instanţa de apel a reţinut prioritatea normelor cuprinse în Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale în raport cu legislaţia naţională, iar în acest sens a făcut trimitere la dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Constituţia României.
În temeiul acestor dispoziţii cuprinse în Convenţie şi făcând referire la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul Harghita a concluzionat că , atâta vreme cât reclamantul a fost lipsit de proprietatea sa, este îndreptăţit să primească o despăgubire corespunzătoare şi a stabilit în sarcina pârâtei recurente obligaţia de a plăti aceste despăgubiri.
Pârâta recurentă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit un act dedus judecăţii, făcând trimitere la temeiul avut în vedere de reclamant în susţinerea cererii sale.
Curtea a constatat că nici această susţinere nu este întemeiată, pentru că în cererea sa, reclamantul nu a făcut în mod expres trimitere la dispoziţiile Legii nr.10/200, ci doar a solicitat să-i fie restituit imobilul aflat în litigiu.
Reclamantul a invocat în susţinerea sa dispoziţiile art. 481, 664 Cod civil, şi Legea nr. 18/1991, şi nu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, de altfel, acest ultim text de lege, prevedea o procedură administrativă care de altfel, nu a făcut obiectul sesizării instanţei.
Reclamantul a precizat în cererea sa, că a început procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, doar în aceea ce priveşte unele construcţii, şi nu raportat la imobilul aflat în litigiu.
Ultimul motiv invocat de pârâta recurentă în susţinerea recursului este greşita aplicare a legii.
Pârâta recurentă susţine că, atâta vreme cât, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilele trecute în proprietatea statului în mod abuziv, repararea prejudiciului se face prin echivalent, nu putea fi acordate despăgubiri băneşti.
Curtea a remarcat faptul că, în mod corect, instanţa de apel şi-a întemeiat decizia pe dispoziţiile cuprinse în art.1 Protocolul 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, şi aceasta, deoarece art. 20 alin. 2 din Constituţie, stabileşte prioritatea în faţa legislaţiei naţionale a convenţiilor la care România este parte.
Trebuie precizat că, prin Legea nr. 30/18.05.1994, Statul Român a ratificat această convenţie, şi deci, are forţă obligatorie.
Potrivit acestor dispoziţii, aşa cum au fost ele interpretate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În speţă, se constată că printr-o hotărâre irevocabilă, reclamantul a dobândit acest bun, deoarece actul prin care s-a transmis anterior dreptul său de proprietate a fost anulat, dar în acelaşi timp imobilul nu poate fi restituit reclamantului, deoarece el a făcut obiectul unor împroprietăriri.
În această situaţie, reclamantului i se recunoaşte de către instanţele de judecată că are un bun, însă, nu poate beneficia de el, şi deci, Statul l-a lipsit pe reclamant de bunul său, cuvenindu-i-se astfel despăgubiri.
Valoarea acestor despăgubiri a fost stabilită pe baza unei expertize tehnice administrată în faţa instanţei.
În esenţă, pârâta recurentă nu contestă dreptul reclamantului la despăgubiri, însă consideră că acestea nu pot fi acordate direct de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, ci doar în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Curtea a remarcat însă, faptul că o astfel de modalitate de reparare a prejudiciului la care face trimitere pârâta recurentă ar presupune urmărirea unei proceduri prealabile reglementată de Legea nr. 10/2001, pe care reclamantul nu a urmat-o. Pe de altă parte, acţiunea în revendicare a reclamantului este una imprescriptibilă, cu alte cuvinte, reclamantul este îndreptăţit să o folosească având la alegere una din cele două căi, aşa cum de altfel prevede şi art. 46 din Legea nr. 10/2001.
În plus, aşa cum corect a remarcat şi Tribunalul Harghita, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Ruxandra Ionescu contra României, nr. 2608/2006; cauza Radu contra României nr. 13309/2006 sau cauza Horia Jean Ionescu contra României din 31 mai 2007), a constatat că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, nu funcţionează într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unor despăgubiri şi, în aceste împrejurări, Ministerul Economiei şi Finanţelor în calitate de reprezentant al Statului Român urmează să acorde despăgubirile cuvenite.
Faţă de cele reţinute, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin.1 Cod procedură civilă.
