Litigiu comercial. Cerere de despăgubiri îndreptată împotriva beneficiarului măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 acordate prin dispoziţie de restituire. Valabilitatea titlului de preluare a imobilului. Consecinţe.
Legea nr. 10/2001, republicată – art. 9 alin. 1, art. 2 alin. 1 lit. a
C. civ. – art. 969
Legea nr. 213/1998 – art. 6
Dreptul instanţelor judecătoreşti de a constata neconstituţionalitatea Decretului nr. 92/1950 nu cedează în faţa evaluării făcute printr-o hotărâre de guvern, putându-se invoca oricând excepţia de nelegalitate a actelor normative, care includ decretul în categoria actelor care puteau întemeia preluarea imobilului de către stat.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ,
decizia nr. 32/A din 31 ianuarie 2006
Prin sentinţa civilă nr. 463/PI din 27 aprilie 2005 pronunţată în dosar nr. 5616/COM/2004, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamanţilor persoane fizice, împotriva pârâtei societate comercială şi în contradictoriu cu Primarul municipiului T.
A admis cererea reconvenţională formulată de pârâtă, a constatat încetat contractul de închiriere încheiate de pârâtele 1 şi 2 şi în consecinţă a dispus evacuarea pârâtei 1 din imobilul în litigiu, condiţionat de plata îmbunătăţirilor aduse de pârâtă.
A admis în parte cererea reconvenţională precizată.
A obligat reclamanţii pârâţi reconvenţionali să plătească pârâtei reclamante reconvenţională suma reprezentând sporul de valoare adus imobilului în litigiu prin lucrările aduse de aceasta astfel cum au fost evaluate prin raportul de expertiză întocmit de expert şi în consecinţă a instituit în favoarea reclamantei reconvenţională un drept de retenţie asupra imobilului până la plata acestei sume.
Prin decizia civilă nr. 32/A din 31 ianuarie 2006, pronunţată în dosar nr. 10759/COM/2005, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamanţilor şi în consecinţă a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea reconvenţională formulată şi precizată de pârâta reclamantă reconvenţională, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor exprese şi neechivoce ale art. 9 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Or, din acest punct de vedere, considerentele primei instanţe referitoare la preluarea de către stat cu titlu valabil a imobilului în litigiu sunt superflue întrucât este evident că, în toate cazurile, preluarea a fost una abuzivă, astfel cum rezultă şi din prevederile art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/ 2001, republicată.
Mai mult decât atât, trebuie reamintit că Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, în temeiul căruia a trecut în proprietatea statului imobilul în litigiu, ca act normativ lovit în întregime de neconstituţionalitate, nu a putut sta decât la originea unor preluări fără titlu valabil.
Sub acest aspect este de menţionat că articolul I din Decretul nr. 92/1950 era contrar prevederilor Constituţiei în vigoare la acea dată (art.8), Codului civil român (art. 480 – 481), precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară.
Din acest punct de vedere, includerea acestui decret în lista actelor normative enumerate de H.G. nr. 20/1996 (modificată prin H.G. nr. 11/1997), potrivit cărora preluarea de către stat a imobilelor s-a făcut cu titlu, nu poate fi opusă concluziei mai înainte enunţată. Altfel spus, dreptul instanţelor judecătoreşti de a constata, în raport cu situaţia concretă, neconstituţionalitatea decretului nu cedează în faţa evaluării făcute de executiv printr-o hotărâre de Guvern, putându-se invoca oricând excepţia de nelegalitate a acestor acte normative în partea privitoare la includerea decretului în categoria actelor care puteau întemeia preluarea imobilului de către stat.
Nu în ultimul rând, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.
Astfel fiind, în raport de cele de mai sus reţinute şi contrar celor evidenţiate în dispoziţia de restituire, concluzia care se impune cu necesitate este aceea că în speţă, titlul statului nu a fost unul valabil.
Ca o consecinţă, nu se pune problema, în cauză, a incidenţei prevederilor art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, cum eronat a considerat instanţa de fond.
Sub un alt aspect, în cauză nu se pune nici problema îmbogăţirii fără justă cauză a reclamanţilor întrucât printre, condiţiile materiale ce trebuie întrunite pentru a se da naştere raportului juridic de obligaţii se numără şi aceea că între îmbogăţirea pârâtului şi însărăcirea reclamantului să existe o corelaţie directă, cu alte cuvinte cele două fenomene trebuie să aibă o cauză unică sau aceiaşi origine, ceea ce evident, în raport de cele reţinute nu este cazul în speţă.
De altfel, în contractul de închiriere încheiat între Primăria municipiului T. şi pârâta reclamantă reconvenţională s-a statuat că aceasta din urmă se obligă ca la încetarea contractului să predea spaţiul închiriat în întregime în stare bună, inclusiv cu îmbunătăţirile aduse prin lucrările de separare şi modernizare executate pe perioada derulării contractului liber de orice sarcini.
Este semnificativ şi faptul că, aşa cum just s-a evidenţiat în motivele de apel, pârâta reclamantă reconvenţională a cunoscut faptul că imobilul a fost revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar mai apoi în temeiul Legii nr. 10/2001 şi şi-a asumat riscul, atunci când a efectuat investiţii care depăşeau cu mult valoarea stabilită prin contract ( 70% din valoarea totală anuală a chiriei) ca acest contract să înceteze înaintea împlinirii termenului contractual.
Or, preluarea imobilului cu ”sarcini” ar fi de natură a goli de conţinut retrocedarea realizată în temeiul Legii nr. 10/2001, cum corect au concluzionat şi reclamanţii apelanţi, ceea ce nu poate fi acceptat.
