Ucidere din culpă. Despăgubiri civile


Prin sentinţa penală nr.254 din data de 22.05.2008, pronunţată în dosar penal nr. 489/260/2008 al Judecătoriei Moineşti, judeţul Bacău, s-a dispus condamnarea inculpatului N.C cetăţean român, studii 8 clase, stagiul militar satisfăcut, fără ocupaţie, căsătorit, fără copii, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art.178 alin.2 Cod penal, la pedeapsa principală de 2 (doi) ani închisoare.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II a şi litera b Cod penal în condiţiile şi pe durata prevăzută de art.71 Cod penal.

În baza art.81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale pe o durată de 4 ani, termen de încercare stabilit în condiţiile art.82 Cod penal.

Conform art.71 alin.5 Cod penal, s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei accesorii. În baza art. 359 Cod procedură penală a fost atrasă atenţia inculpatului asupra prevederilor art.83 Cod penal, în sensul că dacă în timpul termenului de încercare va mai comite o altă infracţiune, se va revoca suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

A fost obligat inculpatul la 115, 3 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă Serviciul de Ambulanţă Bacău, reprezentând cheltuieli de transport ale victimei de la locul accidentului la Spitalul Comăneşti, sumă reactualizată la data executării.

A fost obligat asiguratorul S.C. BT A. să achite părţii civile S.D. suma de 5000 lei despăgubiri civile materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare şi praznice ulterioare.A fost obligat asiguratorul S.C. BT A. să achite o prestaţie periodică pentru minorii: S.Ş., S.P., S.S. şi S.A. în cuantum de câte 250 lei pentru fiecare, începând cu data de 25.09.2007 şi până la încetarea stării de nevoie.

A fost obligat asiguratorul S.C. BT A. să achite părţii civile S.D. în nume propriu şi în calitate de reprezentantă legală a celor 4 minori, daune morale în sumă de 190.000 lei.

S-a luat act că inculpatul a avut apărător ales.

În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la 700 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 383 lei reprezintă c/val. constatării medico-legale şi a fost virată în contul nr.50414278728-2 al Spitalului Judeţean Bacău, deschis la Trezoreria Bacău.

În temeiul art.193 alin.1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la 10.000 lei cheltuieli judiciare către partea vătămată S.D., reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei seria IS VOW nr.6885587, fără dată, depusă la dosar.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Pe data de 25.09.2007, inculpatul conducea pe DN 12 A pe direcţia Comăneşti – Oneşti autoturismul „D”.

 La un moment dat, aşa cum se reţine din declaraţiile martorilor G.M. şi Ţ.V. audiaţi în instanţă, inculpatul s-a angajat într-o depăşire, fără însă a se asigura că poate efectua această manevră în siguranţă.

Dându-şi seama că nu poate efectua această manevră, deoarece din sens opus se apropiau alte autovehicule, a frânat, moment în care, autoturismul pe care îl conducea s-a întors şi a intrat în coliziune cu autovehiculul marca V., care circula regulamentar, intrând pe contrasens.

Urmare a impactului deosebit de violent, s-a produs avarierea celor două autovehicule şi decesul pasagerului aflat în dreapta faţă din autoturismul condus de către inculpat, respectiv a numitului S.Ş. în vârstă de 40 de ani.

Din raportul de constatare medico-legală întocmit în cauză, se reţine că moartea acestuia s-a datorat stopului cardio-respirator survenit datorită unui politraumatism soldat cu fracturi costale, ruptură de cord şi ficat cu hemotorax şi hemoperitoneu.

Inculpatul fiind audiat în instanţă, a declarat că nu reţine că a luat victima în maşina sa, nu-şi aminteşte cum s-a produs accidentul şi că s-a trezit la spital.

Din raportul de expertiză efectuat în faza de urmărire penală, se reţine că  inculpatul s-a angajat într-o manevră de depăşire cu toate că a observat că din sens contrar  se apropia un autovehicul, apreciind că are timp suficient  pentru efectuarea manevrei.

Când a realizat pericolul, a acţionat frâna pentru a permite maşinii pe care o depăşea să  treacă, pentru ca el să poată reveni pe banda sa de mers.

În acelaşi timp a rotit şi volanul pentru a evita coliziunea cu maşina care circula din faţă.

Datorită manevrei  bruşte de frânare combinată cu viraj, autoturismul a derapat şi s-a răsucit spre stânga, ajungând pe axa şoselei.

 Concluzia expertului este că inculpatul nu a respectat regulile impuse în condiţiile executării manevrei de depăşire, accidentul putea fi evitat dacă inculpatul se asigura că această manevră poate fi executată în condiţii de siguranţă.

 A depus inculpatul la dosar acte medicale, din care se reţine că acesta în anul 2005 a suferit o intervenţie chirurgicală pe cord.

Având în vedere concluziile expertului tehnic şi declaraţiile martorilor audiaţi, împrejurările în care s-a produs accidentul nu sunt de natură medicală, ci accidentul s-a datorat nerespectării de către inculpat a  regulilor ce se impun în efectuarea în siguranţă a manevrei de depăşire.

Instanţa urmează a reţine ca dovedită situaţia de fapt.

În drept, fapta inculpatului de a ucide din culpă o persoană, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale, s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178  alin.2 Cod penal, pentru care s-a dispus condamnarea acestuia, la pedeapsa închisorii.

La individualizarea pedepsei, conform art.72 Cod penal, instanţa de fond a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptei, respectiv suprimarea din culpă a vieţii unei persoane dar şi circumstanţele personale favorabile inculpatului, respectiv lipsa antecedentelor penale, are doi copii minori în întreţinere (făcându-se această dovadă cu copiile certificatelor de naştere depuse la dosar), este o persoană care nu creează probleme în societate, aspect reţinut din caracterizarea şi nota de relaţii depusă la dosar.

 Instanţa de fond a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privarea inculpatului de libertate.

Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Autoturismul condus de către inculpat era asigurat  la B.T. A. cu tichetul nr.36635, valabil de la  1.07.2007 până la 31.12.2007, proprietar fiind inculpatul, această societate de asigurare figurând în cauză în calitate de asigurător.

Victima S.Ş. a fost transportată cu ambulanţa de la Dărmăneşti, unde a avut loc accidentul, la Spitalul Comăneşti, cheltuielile ocazionate de transportul cadavrului fiind de 115,3 lei, conform adresei nr. 489/260/15.05.2008 emisă de Serviciul de Ambulanţă Bacău, sumă cu care acesta s-a constituit parte civilă în cauză, reactualizată la data executării.

A fost obligat inculpatul să achite aceste despăgubiri, deoarece asigurătorul poate fi obligat în baza art.51 alin. 2 lit.b din Ordinul nr.113.133/2006, pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, să achite doar cheltuielile privind transportul cadavrului de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea  în care se face înmormântarea.

Asigurătorul, prin notele depuse la dosar (fila 19), a făcut cunoscut instanţei, că în baza tichetului menţionat mai sus a deschis şi instrumentat dosar de daună pentru celălalt autovehicul implicat în accident.

Persoana păgubită prin accident, respectiv partea vătămată S.D., nu s-a adresat direct societăţii de asigurare ci s-a constituit parte civilă în cadrul procesului, acest lucru fiind permis de prevederile art.46 din Ordinul 113133/2006.

Urmare a decesului lui S.Ş., părţi vătămate sunt soţia acestuia S.D. şi cei patru copii ai acestora, respectiv: S.Ş., născut la data de 17 sept.1994, A., născut la 2 februarie 2005, S., născut la data de 11 septembrie 1998 şi P. în vârstă de 12 ani.

 Partea vătămată S.D. a precizat în declaraţia dată în instanţă că se constituie parte civilă cu suma de 5000 lei daune materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare şi praznicele ulterioare.

În cererea de constituire de parte civilă depusă de avocatul acesteia la dosar se menţionează suma de 50.000 lei reprezentând cheltuieli de înmormântare şi obiceiuri creştineşti.

Tot prin declaraţia de constituire de parte civilă, a precizat S.D. că solicită daune morale: 350.000 lei pentru ea şi câte 250.000 lei pentru fiecare minor. 

A solicitat de asemenea câte 15.000 lei pe an pentru fiecare minor cu titlu de despăgubiri materiale până la împlinirea vârstei de 26 ani, respectiv în total pentru S.Ş. despăgubiri materiale de 195.000 lei, pentru S.P. – 210.000lei, pentru S.S. 255.000 lei şi pentru A. 345.000 lei.

Despăgubirile se acordă în baza contractului de asigurare şi deşi prin cererea de constituire de parte civilă iniţial s-a solicitat o sumă mai mare, la ultimul termen de judecată, părţile vătămate prin apărător şi-au limitat pretenţiile la suma maximă stabilită de asigurarea RCA, care pentru evenimentele produse în anul 2007 este de 500.000 E, aproximativ 1.700.000 lei.

Asigurătorul a fost de acord să achite părţilor vătămate: 10.000 lei cheltuieli de înmormântare, 190.000 lei daune morale, respectiv, câte 38.000 lei pentru soţia decedatului şi fiecare copil şi câte 250 lei despăgubire periodică lunară pentru fiecare minor, până la majorat (fila 116 dosar), sume care i s-au părut infime părţii civile.

Instanţa de fond a apreciat că sumele propuse de către asigurător sunt serioase şi de natură a compensa prejudiciul material şi  moral produs soţiei şi copiilor victimei.

Desigur, că nu există nici-o sumă care să compenseze pierderea unui soţ şi a unui părinte, însă nici acest eveniment nu trebuie să fie generator de obţinere a unor sume fabuloase.

 La aprecierea făcută, instanţa a avut în vedere faptul că din declaraţiile martorilor, s-a evidenţiat aspectul că victima accidentului şi soţia acestuia trăiau în condiţii mai mult decât modeste.

Pentru a-şi asigura existenţa şi cele necesare creşterii copiilor, munceau cu ziua prin sat.

Anterior producerii accidentului, victima a muncit 3 luni de zile în Italia şi ar fi obţinut 1200-1300 euro lunar şi venise acasă de sărbători.

Accidentul a avut loc în septembrie, iar sărbătorile erau în decembrie.

De asemenea, cu toate că venise acasă recent din Italia şi că se presupune că a câştigat lunar suma menţionată, soţia acestuia nu a avut bani pentru înmormântare, înmormântarea fiind suportată de oamenii din sat (declaraţie Ţ.I. fila 98).

Familia victimei compusă din 6 persoane, trăia într-o cameră.

Impactul decesului a fost major atât asupra soţiei victimei cât şi asupra copiilor şi este lesne de înţeles că le este foarte greu să-şi continue viaţa fără sprijinul soţului şi a tatălui.

Sumele pretinse însă pentru minori echivalente costului copiilor instituţionalizaţi sunt imense şi instanţa la aprecierea acestora trebuie să ţină seama şi de condiţiile pe care le-ar fi avut minorii în cazul în care tatăl acestora ar fi trăit.

Instanţa a avut în vedere interesele acestora şi pe cât posibil acoperirea prejudiciului suferit prin pierderea tatălui.

Prejudiciul moral cauzat soţiei victimei se concretizează în schimbarea statutului social, efortului suplimentar depus pentru a suplini lipsa soţului în creşterea şi educarea celor 4 copii, prejudiciul de agrement şi suferinţa cauzată de pierderea soţului.

Pentru copii se justifică de asemenea prejudiciul moral, însă nici o sumă nu poate suplini lipsa tatălui, daunele morale având menirea de a uşura suferinţa acestora şi de a-i ajuta în angrenarea în activităţi şi  îmbunătăţirea condiţiilor  lor de viaţă.

Apărătorul părţilor vătămate a solicitat ca la sumele pe care urmează a fi obligat asigurătorul să le plătească  să se calculeze dobânda legală de la data producerii accidentului.

Instanţa a apreciat că nu poate fi obligat asigurătorul la plata dobânzii legale, deoarece conform prevederilor art.46 din Ordinul nr.113133/2006  despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre asiguraţi, persoana prejudiciată şi asigurătorul RCA, ori prin hotărâre judecătorească, prin urmare asigurătorul nu a fost pus în întârziere.

În ce priveşte despăgubirea periodică pe care asigurătorul a propus-o părţii vătămate pentru cei patru minori, instanţa a apreciat că şi aceasta este de natură a răspunde cerinţelor acestora şi că acoperă partea din contribuţia pe care ar fi avut-o tatăl la întreţinerea acestora.

Instanţa a optat pentru despăgubire periodică şi nu pentru plata unei sume globale achitată la acest moment, tocmai pentru a exista siguranţa că minorii vor avea o susţinere financiară reală, până va înceta starea acestora de nevoie.

Până la împlinirea vârstei de 18 ani starea de nevoie a minorilor este prezumată de lege, iar dacă vreunul din copii va continua studiile şi după împlinirea vârstei de 18 ani, va putea beneficia în continuare, la cerere, de despăgubirea periodică  până la terminarea studiilor, fără a se depăşi vârsta de 26 de ani.

Modalitatea de calcul, a părţii vătămate, referitoare la perioada pentru care s-au solicitat despăgubirile, este ipotetică, deoarece s-a făcut un calcul până la împlinirea vârstei de 26 ani pentru fiecare minor.

În baza art.14 şi 346 Cod procedură penală,  art.998 Cod civil, art. 39, 50 alin.2, art. 67 alin.2 şi art. 51 lit.d) din Ordinul nr.113133/2006 a fost admisă în parte cererea părţii civile S.D. formulată în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al celor 4 minori, raportat la prejudiciul material  şi moral dovedit.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat  apel, părţile civile S.D., în nume propriu şi ca reprezentat legal al celor patru copii minori.

În motivarea apelului declarat de hotărârea instanţei de fond a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. Instanţa de fond  a ignorat că în cauză sunt 4 minori, care din cauza neglijenţei inculpatului au rămas fără tată şi că principiul „interesului  major al copilului aflat în dificultate” asociat cu faptul că fundamentul juridic al despăgubirilor civile îl reprezintă contractul  de asigurare RCA,  instanţa trebuia să acorde despăgubirile maxime  şi să dea cu disp. art. 3 din Legea nr. 136/1995. În apel, s-a solicitat ca toate despăgubirile să fie stabilite  numai în sarcina asigurătorului şi acordate în limita  prevăzută de art. 12 pct. 3 din Ordinul 113133/2006, actualizate  în raport de rata inflaţiei.

2. În mod greşit s-au stabilit despăgubiri globale pentru toate părţile civile;

3. Instanţa trebuia să acorde soţiei victimei 350.000 lei şi câte 250 lei de fiecare minor prin reprezentant legal pentru toate prejudiciile şi anume:

– daune rezultând din valorile protejate  de legiuitor şi încălcate de inculpat;

– daune datorate pentru şocul emoţional;

– daune datorate pentru suferinţe fizice;

– daune datorate pentru suferinţe psihice;

– daune  afective datorate  pentru prejudiciul produs prin aceea că părţile civile rămân pentru toată viaţa fără soţ şi tată,

– daune datorate prejudiciului de agrement, prejudiciului de intimitate care caracterizează raporturile dintre soţi, daune datorate prejudiciului de risc educaţional pentru minori, daune datorate prejudiciului juvenil, daune datorate prejudiciului de singurătate pentru mamă şi copii daune subiective de natură nepatrimonială denumite prejudicii cauzate personalităţii sociale.

4. Instanţa nu a reţinut că temeiul acestor despăgubiri îl constituie contractul de asigurare.

Prin decizia penală nr.436/A/2008 din data de 21.10.2008, pronunţată de Tribunalul Bacău, în temeiul art.379 punctul 2 litera a Cod procedură penală, s-a admis apelul declarat de apelanta parte civilă S.D., în nume propriu şi ca reprezentat al celor patru copii minori, cu privire la  greşita acordare a daunelor morale în cuantum de 190.000 lei în mod global  pentru toate părţile civile. 

A fost desfiinţată sentinţa apelată sub acest  aspect, s-a reţinut cauza spre rejudecare şi în fond, a fost obligat  asigurătorul S.C. B. la plata de daune morale după cum urmează:

–  38.000 lei RON către partea civilă S.D.;

–  38.000 lei RON către partea civilă S.Ş.;

–  38.000 lei RON către partea civilă S.P.;

–  38.000 lei RON către partea civilă S.S. şi;

–  38.000 lei RON către partea civilă S.A..

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

S-a dispus plata sumei de  200 lei RON, reprezentând onorariu avocat  oficiu pentru  inculpat, din fondul special al Ministerului Justiţiei.

În temeiul art.193 Cod procedură penală, a fost obligat intimatul inculpat la plata sumei de 5000 lei RON, reprezentând onorariu avocat ales în apel către apelanta partea civilă S.D..

În temeiul art.192 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au fost lăsate în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut următoarele:

Din actele dosarului rezultă că la data de 25.09.2007, inculpatul aflat la volanul autoturismului său, în timp ce  circula prin oraşul D., a efectuat o depăşire neregulamentară, fără a se asigura că manevra poate fi efectuată în condiţii de siguranţă, accidentând mortal pe victima S.Ş.. 

De asemenea, s-a stabilit că la producerea accidentului a existat numai culpa inculpatului. Prin urmare, a rezultat că în speţă prin infracţiunea de ucidere din culpă familia victimei (soţia şi copiii minori ai acesteia) au fost prejudiciaţi aceştia exercitând conform art. 14 Cod procedură penală acţiunea civilă în proces penal.

Obiectul acestei acţiuni îl constituie tragerea la răspundere civilă a inculpatului.

Pentru repararea pagubei materiale şi morale (art. 14 alin. 3 şi 5 Cod procedură penală). În ceea ce priveşte răspunderea inculpatului pentru prejudiciul  moral şi material  produs aceasta, nu poate fi decât delictuală, izvorul acesteia fiind în speţă infracţiunea comisă de acesta.

Prin urmare răspunderea civilă a inculpatului este  guvernată de principiul înscris în art. 998 Cod civil conform căruia „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a  ocazionat a-l repara.

Astfel legea civilă condiţionează tragerea la răspundere civilă delictuală de îndeplinirea următoarelor condiţii: existenţa faptei cauzatoare de prejudicii care în speţă este infracţiunea de ucidere din culpă, vinovăţia autorului faptei care în speţă este prezentă în forma culpei,  producerea unui prejudiciu cert, real, efectiv, existenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Astfel, în procesul penal în cazul în care  părţile civile exercită acţiunea civilă, instanţa are obligaţia de a stabili dacă prin fapta comisă de inculpat cu vinovăţie  s-a produs un prejudiciu şi în caz afirmativ să stabilească întinderea acestuia. În aceste condiţii răspunderea civilă delictuală fiind condiţionată de existenţa unui prejudiciu, rezultă că existenţa acestuia, întinderea lui şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi  faptă trebuie dovedite.

 Rezultă deci pentru acordarea de despăgubiri civile este necesar să se stabilească prin probe certe atât existenţa unui prejudiciu, cât şi valoarea acestuia.

 Astfel, tragerea la răspundere civilă a autorului faptei ilicite nu poate să opereze decât în limita valorii prejudiciului real şi efectiv produs. Rezultă deci că despăgubirile civile datorate ca urmare a comiterii unui delict nu sunt nelimitate şi nici nu sunt prestabilite legislativ ca întindere, ci dimpotrivă  acestea trebuie stabilite  prin probe.

După stabilirea existenţei unui prejudiciu şi evaluarea acestuia, urmează a se alege calea de recuperare a acestuia. Astfel, inculpatul poate achiesa la pretenţiile civile şi poate achita personal despăgubirile până la pronunţarea  hotărârii.  O altă posibilitate de reparare a prejudiciului real şi efectiv produs o constituie în cazul accidentelor de circulaţie soldate cu pierderi de vieţi omeneşti, posibilitatea ca pentru inculpatul asigurat RCA plata despăgubirilor stabilite ca urmare a evaluării prejudiciului real şi efectiv produs, să fie realizată de asigurător, cum este şi cazul în speţă. 

Obligaţia de dezdăunare are ca izvor delictul (în speţă infracţiunea), ceea ce înseamnă că regulile care guvernează stabilirea despăgubirilor sunt specifice răspunderii civile delictuale a autorului delictului (adică în speţă a inculpatului), iar întinderea despăgubirilor se  stabileşte în toate cazurile prin probe. Astfel, răspunderea civilă a inculpatului nu este contractuală, cum greşit a apreciat apelantul, ci în exclusivitate delictuală. Împrejurarea că inculpatul este titularul unei poliţe RCA în virtutea căreia în locul inculpatului asigurătorul poate fi obligat la plata parţială sau totală a despăgubirilor, nu schimbă temeiul juridic al tragerii la răspundere civilă a acestuia, care în speţă nu poate fi decât cel prevăzut de art.998 Cod civil. Faptul că pentru prejudiciului real şi efectiv produs de inculpat valoarea despăgubirilor stabilite prin probe în cadrul operaţiunii de evaluare, este plătită de altul în locul inculpatului nu afectează izvorul şi natura obligaţiei civile delictuale a acestuia, constituind numai un beneficiu  creat pentru părţile civile.

Pe de altă parte, este de observat că raporturile dintre părţile civile şi inculpat nu sunt contractuale  ci delictuale.

În speţă există raporturi contractuale care izvorăsc din contractul de asigurare RCA numai între inculpat şi asigurător. Părţile civile din cauză sunt terţi în raport de contractul de asigurare şi faţă de acestea contractul nu produce efecte directe. Astfel, părţile civile au dreptul de a primii plata despăgubirilor, care constituie valoarea prejudiciului lor real şi efectiv produs şi dovedit numai ca efect al dispoziţiilor legale ce reglementează regimul juridic legal al poliţei RCA.

În raport de aceste considerente, în cazul particular al speţelor de acelaşi gen cu cea din cauză, asigurătorul poate să fie obligat la plata de despăgubiri numai în raport de existenţa unui prejudiciu real şi efectiv produs şi evaluat şi numai în limita acestuia. Astfel, anual asigurătorii stabilesc prin ordin  limita  până la care pot plăti despăgubiri, limită care  în mod regulat este actualizată după normele europene. Aceasta nu înseamnă însă că simpla stipulare a limitei de despăgubire generează în sarcina asigurătorului şi o obligaţie de plată către părţile civile.

Obligaţia de plată a asigurătorului (pentru RCA) operează numai în cazul în care inculpatul răspunde civil sau altfel spus este subordonată îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana autorului faptei ilicite care  este asigurat.

Rezultă deci că în cazul  în care într-o cauză penală nu s-a făcut dovada producerii unui prejudiciu, asigurătorul nu poate fi obligat la plata nici unei sume de bani faţă de partea civilă, chiar dacă inculpatul este asigurat.

De asemenea, dacă din probele administrate în cauză s-a stabilit existenţa unui prejudiciu, atunci asigurătorul poate fi obligat la plata numai după stabilirea valorii pagubei. Dacă valoarea pagubei depăşeşte limitele valorii de despăgubire stabilite de Legea nr.136/1995 şi ordinul anual CSA dat anual în aplicarea legii, atunci asigurătorul va putea să fie obligat numai parţial şi anume în limita stipulată prin actele normative arătate urmând ca diferenţa să fie suportată de inculpat. Rezultă deci că asigurătorul nu poate să răspundă pentru prejudicii inexistente, nedovedite ori dincolo de limitele stabilite.

Prin urmare, indiferent de limita prevăzută de lege pentru dezdăunare, o persoană constituită parte civilă în proces penal poate să primească despăgubiri numai pentru prejudiciul real şi efectiv produs, dovedit şi evaluat. Astfel, plata despăgubirilor de către asigurător este subordonată mai întâi rezultatului stabilit de analiza condiţiilor de existenţă ale răspunderii civile delictuale, deoarece izvorul obligaţiei inculpatului faţă de victimă îl constituie fapta ilicită cauzatoare de prejudicii şi nicidecum poliţa RCA.

În raport de aspectele expuse, se constată, motivează instanţa de apel, că motivele de apel de la punctele 1 şi 4 sunt nefondate.

În ceea ce priveşte motivul de apel privind  daunele morale, instanţa constată că în mod greşit apelantul a considerat că i se cuvin daune distincte pentru o multitudine de prejudicii. În materia răspunderii civile delictuale prejudiciul produs unei persoane este unic şi presupune plata a două categorii de daune: materiale şi morale.

Întotdeauna întinderea daunelor materiale se stabileşte prin probe, iar daunele morale se stabilesc de instanţă prin apreciere în baza  unor criterii. Elementele arătate de apelant ca fiind daune distincte constituie în fapt criterii de apreciere a existenţei şi întinderii unui prejudiciu moral.

Este evident  că şocul emoţional la care este supusă victima unui accident, suferinţele fizice şi psihice, statutul de văduvă, sau de copii orfani, lipsa tatălui în familie etc. constituie doar elemente care servesc la aprecierea existenţei sau inexistenţei de la caz la caz a unui prejudiciu moral unic şi la evaluarea acestuia în scopul acordării de despăgubiri. Ori, în speţă, în raport de criteriile arătate, au fost acordate daune morale corespunzătoare, iar daune materiale în limita dovedirii producerii unui prejudiciu.

În ceea ce priveşte prestaţia periodică lunară se constată că a fost stabilită de instanţă între limita pe care o asigura victima copiilor săi şi o limită superioară acesteia, rezultând un cuantum ce în prezent satisface nevoile unui trai decent.

Sentinţa instanţei de fond este nelegală numai în ceea ce priveşte acordarea de daune morale, printr-o sumă globală pentru toate părţile civile mamă şi copii. Cum însă în speţă fiecare parte civilă în parte a suferit propriul ei prejudiciu moral, care este distinct, se impunea ca daunele morale să fie stabilite pentru fiecare dintre acestea. 

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în cadrul termenului legal, partea civilă S.D., în nume propriu şi ca reprezentat al minorilor.

În motivarea scrisă a recursului şi în susţinerile orale făcute prin apărătorul ales, a fost criticată decizia penală recurată pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apel insistă asupra faptului că prejudiciul trebuie să fie real şi efectiv, dovedit şi evaluat. Ori, credem că probele dispuse în cauză, atât în fond cât şi în apel, contribuie cu prisosinţă la dovedirea şi evaluarea prejudiciului. Cu atât mai mult cu cât, într-un asemenea proces, în care acţiunea civilă este alăturată celei penale, toate elementele prejudiciului rezultă din administrarea riguroasă a probelor în penal. Se motivează constant cu privire la caracterul prejudiciului în a fi real şi cert, dar ce este mai real şi cert decât decesul soţului şi tatăl minorilor.

2. O altă direcţie în care instanţa îşi canalizează energia este aceea de a arăta că ne aflăm în domeniul răspunderii civile delictuale şi nu în cel al răspunderii juridice contractuale. Foarte adevărat, dacă se referă la persoana inculpatului. În ceea ce priveşte asigurătorul, însă, acesta are o poziţie sui generis în procesul penal. Împotriva sa, părţile civile au o acţiune directă care izvorăşte din contractul de asigurare. Natura juridică a contractului de asigurare este o stipulaţie pentru altul, ceea ce este o excepţie de la principiul relativităţii efectelor convenţiilor.

Astfel, stipulaţia pentru altul este acel contract prin care o persoana, numita promitent, se obligă faţă de o altă persoană, numită stipulant, să efectueze o anumita prestaţie fata de o alta persoana, numita beneficiar. Contractul de asigurare este o varietate de stipulaţie pentru altul, asiguratul fiind stipulant, asigurătorul promitent, iar terţul păgubit, beneficiarul. Noi, părţile civile, avem calitate de beneficiari ai contractului de asigurare, fiind afectaţi direct de clauzele acestuia.

Afirmaţia instanţei de apel, conform căreia „părţile civile în cauză sunt terţi în raport de contractul de asigurare şi faţă de acestea contractul nu îşi produce efecte directe” este o inepţie. Aşadar, părţile civile nu sunt obligate a nu ţine cont de limitele de acordare a despăgubirilor, întrucât în favoarea lor se stipulează în contractul de asigurare tocmai aceste limite de acordare a despăgubirilor. Între asigurător şi beneficiarii – părţi civile – există o relaţie contractuală directă. Noi, în calitate de beneficiari, avem interesul să se aplice riguros clauzele din contractul de asigurare.

Dacă instanţa de fond si apel ar fi avut in vedere tocmai definiţia legala a contractului RCA, aşa cum rezultă din disp.art. 9, 43 , 44 ,49 si 55 din Legea nr.136/95, rezultă fără echivoc natura juridica legală a contractului RCA.

Trebuie să acceptam că în materia civilă delictuala legea specială – Legea nr.136/95 privind asigurările si reasigurările în România şi Ordinul CSA nr.113133/2006 prin limitele stabilite limitele de despăgubire minime, derogă de la dreptul comun în materie de răspundere civilă delictuală, art.998 şi următoarele Cod civil, iar peste acesta limită putem vorbi de aplicarea dreptului comun.

Potrivit art.3 din Legea nr.136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România, “în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege”. Iar într-un act cu o putere normativă indiscutabilă în domeniul asigurărilor, şi anume în Ordinul preşedintelui CSA nr.113133/2006, se stabileşte clar limita obligaţiilor asigurătorului pentru vătămări corporale şi decese, survenite în anul 2007, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, la un nivel de cel puţin 500.000 euro, echivalent in lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţionala a României. Această limită este impusă de lege în orice contract de asigurare RCA încheiat în anul 2007. De altfel, în cuprinsul contractului de asigurare există o clauză în care este inserată această limită. Această sumă, stabilită de lege, este, aşadar, stipulată în favoarea noastră, a beneficiarilor. Avem, astfel, căderea de a învedera instanţei ceea ce ni se cuvine, prejudiciul în sine şi contractul de asigurare nefiind două universuri paralele, aşa cum se străduieşte instanţa de apel să convingă.

3. Instanţa de apel se nevoieşte să clădească un edificiu de argumente prin care să eludeze raportarea la limita de despăgubire prevăzută de Ordinul CSA amintit mai sus, arătând că valoarea prejudiciului trebuie stabilită prin probe. Este adevărat, însă această limită a fost impusă tocmai ca o evaluare legală a prejudiciului, în special a celui moral în acordarea despăgubirilor, instanţa este obligată să o ia în considerare.

4. Categoriile de daune arătate de noi sunt considerate de către instanţa de apel ca fiind mai degrabă criterii de apreciere a întinderii unui prejudiciu moral. Cu atât mai mult, ele trebuie avute din vedere, din ele clădindu-se evaluarea prejudiciului total care trebuie acoperit.

5. Instanţa de apel nu realizează o personalizare reală a daunelor morale,împărţind doar suma globală a despăgubirilor la 5. Insă o individualizare mai corectă este cea făcută de noi şi pe care rugăm instanţa de recurs să o aibă în vedere.

 6. Conform art.51 pct. 2 lit. d din Ordinul preşedintelui CSA nr. 113133/2006, daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România. În acest sens se depune copia decizie a Curţii de Apel Iaşi nr.582/31.10.2008, dată în Dosarul nr.5154/866/2006, prin care, se susţine de recurentă, într-un caz similar celui de faţă, asigurătorul a fost obligat să achite, cu titlu de daune morale, suma de 90.000 lei pentru fiecare dintre părţile civile (în număr de 3). Aşadar, o sumă mult mai mare decât cea acordată, în speţa de faţă, de către instanţele de fond şi de apel. Acest lucru demonstrează că instanţele din România au început să fie conştiente de gravitatea situaţiilor în care accidentele rutiere soldate cu victime omeneşti creează crunte tragedii sufleteşti şi un cortegiu de nevoi materiale, situaţii care presupun o reparaţie bănească reală şi nu una simbolică. Astfel, capătă eficienţă practică şi limitele minime de despăgubiri fixate prin normele periodice ale CSA, care, până la urmă, nu au fost fixate de autoritatea normativă degeaba, ci pentru evaluarea obiectivă a prejudiciilor materiale şi morale. Menţionăm că această decizie a soluţionat o cauză având ca obiect un accident produs în anul 2005, iar pentru acest an limita maximă la care putea fi obligat asigurătorul să plătească pentru fiecare parte civilă era, potrivit Ordinului nr.3108/2004,pana la 1.000.000.000 de lei. Aşadar, instanţa a ţinut cont de această limită, apropiindu-se de ea în acordarea despăgubirilor. Pentru anul 2007, an în care s-a produs accidentul din speţa de faţă, după cum am arătat, limita ce trebuie avută în vedere ce către instanţa este de 500.000 Euro (aproximativ 1.700.000 lei). Aceasta este suma la nivelul căreia poate fi obligat asigurătorul în raport cu toate părţile civile din prezenta cauză.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art.385 ind.15 pct.2, lit.d Cod procedură penală, s-a solicitat să fie admis recursul părţilor civile, împotriva sentinţei penale şi a deciziei penale din apel, iar în rejudecare:

– să fie majorate sumele reprezentând despăgubiri nepatrimoniale în limita normei CSA nr.113133/2006 şi a jurisprudenţei din România, cu titlu de daune morale, cel puţin la nivelul anului 2006 (ordinul CSA nr.3.108/2004, Anexa 3, pct.2 aşa cum s-a discutat pe timpul concilierii cu asigurătorul);

– să fie majorate prestaţiile periodice datorate minorilor până la majorat de către asigurător de la 250 lei de minor la 500 lei, adică  de la suma totala de 122.500, calculată pe ani şi luni pentru toţi minorii, la suma totala de 245.000 lei, calculată pe luni şi ani pentru toţi minorii până la majorat;

– să se înlăture dispoziţia contrară din sentinţa de fond privind obligarea inculpatului la plata daunelor patrimoniale şi nepatrimoniale în solidar cu asigurătorul, precum şi dispoziţia prin care inculpatul a fost obligat la cheltuieli de judecata în fond şi apel, iar acestea să fie suportate de asigurător;

– să se înlăture dispoziţia contrara din sentinţa de fond prin care inculpatul a fost obligat la cheltuieli cu titlu de despăgubiri civile către Serviciul de Ambulanţa Bacău, obligându-l pe asigurător;

– să fie obligat asigurătorul la cheltuieli de judecata în recurs.

Analizând decizia recurată în raport de motivele de recurs invocate şi examinând-o şi din oficiu, în conformitate cu prevederile art.385/9 alin.3 Cod procedură penală, pentru motivele de recurs prevăzute de acest text, Curtea constată că recursul urmează a fi respins pentru considerentele, care vor fi prezentate.

În primul rând, trebuie observat că în conformitate cu prevederile art. 385/10 Cod procedură penală: 

„Recursul trebuie să fie motivat.

Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. 1 şi 2, instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385^9 alin. 3, se iau în considerare din oficiu.

Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut în art. 385^6 alin. 3, când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii.”

Din examinarea acestui text rezultă în mod imperativ că recursul trebuie motivat şi că motivele de recurs trebuie să se formuleze prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, dar acest memoriu trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Textul prevede şi o derogare, în sensul că nu sunt aplicabile aceste dispoziţii, în cazul prevăzut de art. 385^6 alin. 3 Cod procedură penală, când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii.

Desigur că nu se aflăm în acest din urmă caz, astfel că recursul trebuie motivat cel târziu cu 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Ori, trebuie observat că motivele de recurs s-au depus la data de 08.01.2009, iar primul termen de judecată a fost la data de 11.12.2008, astfel că motivele de recurs au fost depus cu mult peste termenul prevăzut de lege.

În conformitate cu prevederile art.385/10 alin.3 Cod procedură penală: „În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. 1 şi 2, instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385^9 alin. 3, se iau în considerare din oficiu.”

Cazurile de casare care se iau în discuţie din oficiu sunt, aşa cum se arăta cele prevăzute de art.385/9 alin.3 Cod procedură  penală, text care are următorul conţinut:  „Cazurile prevăzute în alin. 1 pct. 1 – 7, 10, 13, 14, 19 şi 20 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cele de la pct. 11, 12, 15, 17 şi 18 se iau în considerare din oficiu numai când au influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.”

Analizând hotărârile pronunţate în acuză, Curtea constată că în cauză nu este incident nici unul dintre motivele de care ar trebui examinate de instanţă din oficiu. 

Însă examinând şi pe fond recursul declarat în cauză, Curtea constată că în cauză a fost reţinut o situaţie de fapt corespunzătoare probelor administrate, fiind indiscutabilă săvârşirea de intimatul-inculpat a infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art.178 alin.2 Cod penal.

În ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei, Curtea constată că prima instanţă a analizat în mod corespunzător probele administrate în cauză sub acest aspect, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale sub aspectul laturii civile  şi a stabilit în mod corect întinderea prejudiciului încercat de recurentele – părţi civile, atât sub aspectul prejudiciului material, inclusiv a prestaţiei periodice lunare în favoarea celor patru minori,  cât şi a celui nepatrimonial, cu corectivul făcut de instanţa de apel, privind beneficiarii sumei acordate cu titlul de daune morale.

Instanţa de apel a  făcut o corectă prezentare a răspunderii civile, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea însuşindu-şi motivarea instanţei de apel, cu corectivul că temeiul răspunderii civile a intimatului-inculpat este răspunderea civilă delictuală prevăzută de art.999 Cod civil, iar nu art.998 Cod civil.

Aşa cum este cunoscut acţiunea civilă în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi părţii responsabile civilmente, desigur atunci când aceasta este parte în cauza penală, în vederea obligării lor la repararea justă şi integrală a pagubelor cauzate prin infracţiunea săvârşită de inculpat.

Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în cadrul procesului penal trebuie  îndeplinite, cumulativ, anumite condiţii, şi anume:

 a) infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

 b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate;

 c) prejudiciul trebuie să fie cert;

 d) prejudiciul să nu fi fost reparat;

 e) în cazul persoanelor  fizice cu capacitate deplină de exerciţiu să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.

Despăgubirile băneşti, care constă într-o sumă de bani, trebuie să reprezinte valoarea, atât a pierderii suferite (damnum emergens), cât şi a folosului de care a fost lipsită partea civilă (lucrum cessans).

În cauza dedusă judecăţii nu se poate pune în discuţie decât  pierderea efectiv suferită (damnum emergens).

În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale în dreptul românesc nu sunt criterii de determinare, stabilirea cuantumului sumelor acordate cu acest titlul fiind lăsată la aprecierea magistratului.

De asemenea, faţă de dovedirea despăgubirilor civile cu titlul de daune morale, unde sunt incidente prevederile din dreptul civil, în sensul că partea civilă trebuie să facă dovada nu numai a prejudiciului suferit prin infracţiunea săvârşită de inculpat, dar şi întinderea acestuia, faţă de faptul că stabilirea cuantumului sumelor acordate cu titlul de daune morale este lăsat la aprecierea magistratului, nu se impune a fi făcute probe cu privire la întinderea acestui prejudiciu.

În mod evident, fapta intimatului-inculpat îndreptăţeşte recurentele-părţi civile şi la acordarea unor daune morale, care să recompenseze cel puţin în parte  prejudiciul pe care l-au suferit prin decesul soţului, respectiv, al tatălui lor, ca urmare a infracţiunii săvârşite de inculpat.

Însă, aşa cum în mod corect s-a reţinut şi motivat şi de instanţa de apel, stabilirea cuantumului despăgubirilor civile cu acest titlu, trebuie să constituie prejudiciul efectiv suferit, iar în nici un caz nu trebuie să ducă la îmbogăţirea fără justă cauză a recurentelor – părţi civile şi să se facă pe alte criterii decât cele mai sus prezentate.

Recurentele-părţi civile au susţinut în motivele de recurs, prin apărătorul ales, că în cauză sunt aplicabile prevederile art.12 pct.3 din Ordinul C.S.A. nr.113/33/2006, raportat la dispoziţiile art.43 alin.1 din Legea nr.136/1995 privind asigurările si reasigurările in România, rezultă următoarele, potrivit cărora: pentru vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, limita despăgubirilor, pentru anul 2007, este de 500.000 euro la cursul Băncii Naţionale a României.

Potrivit susţinerilor recurentelor – părţi civile,  indiferent de întinderea efectivă a prejudiciului cauzat de acestea  prin infracţiunea săvârşită de intimatul-inculpat, acestea trebuie despăgubite cu suma de 500.00 euro la cursul Băncii Naţionale a României.

Această susţinere, evident este greşită, nesocotind tocmai condiţiile acţiunii civile în procesul penal prezentate mai sus şi încălcând cele mai elementare  principii de drept civil.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel,  potrivit şi art.14 alin.1 din acelaşi ordin,  asiguratorul are obligaţia de a despăgubi partea civilă pentru prejudiciile suferite în urma accidentului provocat de asigurat, potrivit pretenţiilor formulate, dovedite prin orice mijloc de probă.

În condiţiile în care suma cu care ar trebui să fie despăgubită partea civilă ar fi o sumă fixă de 500.000 euro, ar fi lipsită de logică, prevederea ca despăgubirile să fie dovedite cu orice mijloc de probă.

Prevederea sumei de 500.000 euro constituie transpunerea în dreptul românesc a Directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE şi 90/232/CEE şi a Directive 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto, aşa cum au fost modificate prin Directiva 2005/14CE a Parlamentului European şi a Consiliului, prin care, potrivit pct.10 din ultima Directivă, „Obligaţia statelor membre de a garanta ca suma asigurată să nu fie mai mică decât anumite valori minime constituie un element major pentru protecţia victimelor. Sumele minime prevăzute de Directiva 84/5/CEE ar trebui nu numai ajustate în funcţie de inflaţie, ci şi majorate în termen reali pentru a întări protecţia victimelor. Suma minimă asigurată în cazul vătămărilor corporale ar trebui calculată astfel încât să despăgubească integral şi echitabil toate victimele care au suferit răni foarte grave, ţinând seama în acelaşi timp de frecvenţa scăzută a accidentelor care implică victime multiple şi de numărul scăzut de accidente în care mai multe victime suferă de răni foarte grave în cursul aceluiaşi accident. Suma minimă asigurată de 1 milion euro pentru o victimă sau de 5 milioane de euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, reprezintă o sumă rezonabilă  şi adecvată. Pentru facilitarea introducerii acestor sume minime, ar trebui stabilită o perioadă de tranziţie de cinci ani de la data punerii în aplicare a prezentei directive. În decursul celor treizeci de luni de la data punerii în aplicare, statele membre ar trebui să majoreze sumele minime astfel încât să atingă cel puţin jumătate din nivelurile prevăzute”.

Din examinarea acestui text rezultă fără echivoc că statele membre trebuie să garanteze prin introducerea în dreptul intern asigurarea despăgubirilor victimelor accidentelor de circulaţie de societăţile de asigurare autorizate de statul român a unei sume de 1 milion de euro pentru o victimă şi,  respectiv, 5 milioane euro indiferent de numărul victimelor.

Prin Ordinul nr.113133/2006 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule s-a prevăzut suma maximă garantată, pentru anul 2007,  la suma de 5000.000 euro. 

Însă, aşa cum rezultă şi din textul mai sus prezentat, cuantumul despăgubirilor nu poate să depăşească prejudiciul efectiv suferit, iar societăţile de  asigurare  nu pot fi obligate la plata unor suma mai mare decât maximul prevăzut de lege, desigur doar atunci când prejudiciul efectiv încercat de victimă ar depăşi suma maximă garantată de  stat,  diferenţa, în aceste condiţii urmând a fi suportată de inculpat.

Referitor la criticele aduse prin motivele scrise de recurs, cu privire la greşita obligare de instanţa de fond a inculpatului, în solidar cu asiguratorul, la plata daunelor patrimoniale şi nepatrimoniale, Curtea constată că susţinerea este greşită, deoarece prima instanţă a dispus, în mod legal, doar obligarea  asigurătorului la plata către părţile civile a despăgubirilor civile.

De altfel, chiar în condiţiile în care ar fi fost obligat inculpatul în solidar cu asiguratorul la plata despăgubirilor civile către părţile civile, Curtea nu ar fi putut modifica hotărârea sub acest aspect, nici chiar la cererea părţilor civile, deoarece, aflându-ne doar în recursul părţilor civile, s-ar nesocoti un principiu fundamental al procesului penal, cel prevăzut de art. 372 Cod procedură penală, al neagravării situaţiei în propria cale de atac (non reformatio in pejus).

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind greşita obligare a inculpatului de instanţa fond la plata despăgubirilor civile către Serviciul de Ambulanţa Bacău, reprezentând cheltuieli efectuate cu transportul victimei, Curtea constată că este lipsit de interes pentru recurentele – părţi civile, o asemenea critică putând fi adusă prin exercitarea căilor legale de atac de intimatul-inculpat, sau de intimata-parte civilă  Serviciul de Ambulanţa al Judeţului Bacău.

În mod corect prima instanţă a optat pentru despăgubire periodică a minorilor şi nu pentru plata unei sume globale achitată la acest moment, tocmai pentru a exista siguranţa că minorii vor avea o susţinere financiară reală, până va înceta starea acestora de nevoie.

Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că sumele acordate recurentelor-părţi civile sunt mai mult decât îndestulătoare (nu trebuie pierdută din vedere situaţia materială a recurentelor – părţi civile anterior săvârşirii infracţiunii deduse judecăţii, aşa cum în mod corect a fost prezentată şi analizată de instanţa de fond), acoperind, astfel, integral prejudiciul suferit prin infracţiunea comisă de intimatul-inculpat, atât sub aspectul daunelor materiale, inclusiv prestaţia periodică lunară în favoarea minorilor, cât şi sub aspectul daunelor morale

Astfel că, în temeiul art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură  penală s-a respins ca nefondat recursul.