Despăgubiri materiale solicitate în baza Legii nr. 221/2009. Condiţiile de acordare a acestora
Legea nr. 221/2009 – art. 5 alin. (1) lit. b)
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Textul legal de mai sus trebuie interpretat în sensul că persoanele menţionate în cuprinsul lui sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepţia bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,
Decizia civilă nr. 1097 din 5 octombrie 2011, G.O.
Prin Sentinţa civilă nr.1154 din 01 martie 2011, pronunţată în dosarul nr.3710/30/2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta Ţ.G. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut considerentele de mai jos.
Reclamanta Ţ.G. a solicitat acordarea de despăgubiri morale şi materiale pentru prejudiciul suferit personal şi de autorii săi, pe perioada deportării în Bărăgan.
Pentru daunele morale tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept indicat de reclamantă reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010.
Conform art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Cum termenul s-a împlinit la data de 30.12.2010, rezultă că textul de lege menţionat trebuie considerat că nu mai există.
Nu are relevanţă faptul că acţiunea a fost introdusă anterior pronunţării deciziei menţionate, întrucât în interpretarea avansată de reclamantă prin reprezentantul său la ultimul termen de judecată s-ar ajunge la înlăturarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 care prevăd posibilitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în cursul soluţionării unui litigiu, nu doar la nerespectarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României care consacră obligativitatea deciziilor Curţii.
Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg dispoziţiile Convenţiei nu impun statelor membre nici o obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor. (Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei.) De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
În raport de această afirmaţie Curtea Constituţională a constatat în decizia amintită faptul că nu poate exista decât o obligaţie morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, iar prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 au fost acordate măsuri reparatorii persoanelor care au suferit măsuri administrative sau condamnări politice în perioada regimului comunist în România, astfel că nu este nici legală, dar nici nu se impune adoptarea unei noi reglementări cum este Legea nr. 221/2009 în acelaşi domeniu al drepturilor civile.
În acest context, acţiunea vizând daune morale a devenit neîntemeiată, nemaiexistând temei legal pentru soluţionarea ei în sensul solicitat de reclamantă.
Fiind analizat aspectul privind problema dacă adoptarea legii şi aplicarea ei înainte de declararea neconstituţionalităţii a determinat naşterea dreptului la un bun în patrimoniul reclamantei, s-a constatat următoarele:
În cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei instanţa de contencios al drepturilor omului a reţinut că dispoziţia legală cu privire la obţinerea compensaţiilor a fost anulată ca rezultat a unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.
Descrierea noţiunii de „bun” în sensul Convenţiei include şi noţiunea de speranţă legitimă de a dobândi un bun. Aceasta înseamnă că legea şi practica internă îi dau reclamantei motive să creadă că va avea câştig de cauză în faţa instanţelor naţionale.
Ca urmare a încetării efectelor textului de lege, tribunalul a apreciat că reclamanta nu mai are o speranţă de a dobândi compensaţii, aşa cum a constatat Curtea prin decizia la care a făcut trimitere şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358/2010.
Analizând petitele vizând daunele materiale, tribunalul a apreciat că textul art. 5 alin. (1) lit. b) nu acordă dreptul solicitat prin acţiune.
Din actele depuse rezultă că ele se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, dar din dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic. Interpretarea menţionată derivă din faptul că articolul precitat condiţionează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv.
Această soluţie rezultă fără dubiu şi din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Astfel, după ce se arată că pentru repararea prejudiciului material Legea nr. 10/2001 a stabilit două modalităţi principale de restituire, în natură şi prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situaţia actuală, legiuitorul arată că dificultăţile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuţiilor regimului totalitar comunist să nu obţină nici până la această oră vreo despăgubire concretă. La secţiunea vizând schimbări preconizate se menţionează că prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum şi soţul sau descendenţii până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanţa de judecată a unor despăgubiri băneşti care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate şi nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziţie în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze şi aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanţilor, aşa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991 şi 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Ţ.G., solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivare, reclamanta recurentă a arătat că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire în raport de Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, fiind îndreptăţită la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral şi cel material, produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Prin Decizia civilă nr. 1097 din 5 octombrie 2011, pronunţată în dosarul nr. 3710/30/2010, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanta T.G. împotriva Sentinţei civile nr. 1154 din 1 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a apreciat că recursul reclamantei este întemeiat cu privire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material, fiind neîntemeiat în privinţa despăgubirilor pentru prejudiciul moral, avându-se în vedere Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 12/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interesul legii.
Astfel, Curtea a reţinut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Din economia textului sus citat, rezultă că se face distincţie între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare şi cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speţa de faţă.
Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privinţa acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menţionate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existenţa unui act administrativ în acest sens.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cum greşit a reţinut prima instanţă, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Trimiterile legiuitorului în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 şi Legii nr.247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.
Cu alte cuvinte, textul nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare din punct de vedere gramatical şi logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepţia bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
