Internare în lagărul URSS. Aplicabilitatea Legii nr. 221/2009.
Măsura internării în lagăr în URSS a defunctului a fost luată anterior datei de 6 martie 1945, încă din 20 august 1944, nu a fost luată de organele fostei miliţii ori securităţi române, ci a fost practic luată în timpul celui de-al doilea război mondial la o dată la care România încă era aliată cu Germania şi lupta împotriva URSS, doar după 23 august 1944 armata română a luptat contra Germaniei naziste, defunctul soţ al reclamantei fiind practic prizonier de război, pe de o parte, iar pe de altă parte, această măsură a fost luată în condiţiile celui de-al doilea război mondial aflat în desfăşurare, nefiind incident vreunul din scopurile arătate de art. 4 din lege.
Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. I civ., sent. nr. 339/F/5 martie 2012
Prin acţiunea civilă înregistrată reclamanta TI a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând a se constata caracterul politic al măsurii administrative a internării în lagăr în fosta URSS luată faţă de defunctul TT. A mai solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro prin echivalentul în lei la data plăţii reprezentând daune morale pentru suferinţa defunctului soţ şi a familiei sale şi a stării de disconfort social rezultate din luarea măsurii internării în lagăr.
Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine că reclamanta este soţia supravieţuitoare a defunctului TT, născut în data de 08 octombrie 1922 şi a decedat la data de 20 martie 1999, aspect reieşit din copia certificatelor de stare civilă depuse la dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 2170/1990 a Judecătoriei Bistriţa, pronunţată în dosarul ataşat nr. 2720/1990 s-a admis cererea petentului TT şi s-a constatat că acesta în perioada 20 august 1944-04 aprilie 1951 a fost internat în lagăr în URSS din motive politice. Tribunalul observă că în dosarul ataşat există un înscris eliberat de Ministerul de Interne datat 07 noiembrie 1987 din care reiese că în perioada 20 august 1944-04 aprilie 1951 a fost prizonier în URSS.
Conform art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre acte normative expres indicate.
Potrivit art.4 alin.2 din lege, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător, iar la art.1 alin. 3 se arată expres că, de asemenea, constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, din prevederile art.4 alin.2 din lege este necesar ca măsurile administrative, altele cele expres indicate la art.3, să întrunească mai multe condiţii, 1. să fi fost luate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, 2. să fie luată de organele fostei miliţii sau securităţi şi 3.să aibă unul dintre scopurile indicate la art. 2 alin.1 din OUG nr. 214/1999, respectiv, a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; c^1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Din examinarea probatoriului administrat în cauză, raportat la aceste prevederi legale, tribunalul constată că niciuna dintre aceste condiţii nu este întrunită în cauză, deoarece măsura internării în lagăr în URSS a defunctului TT a fost luată anterior datei de 6 martie 1945, încă din 20 august 1944, nu a fost luată de organele fostei miliţii ori securităţi române, ci a fost practic luată în timpul celui de-al doilea război mondial la o dată la care România încă era aliată cu Germania şi lupta împotriva URSS, doar după 23 august 1944 armata română a luptat contra Germaniei naziste, defunctul soţ al reclamantei fiind practic prizonier de război, pe de o parte, iar pe de altă parte, această măsură a fost luată în condiţiile celui de-al doilea război mondial aflat în desfăşurare, nefiind incident vreunul din scopurile arătate de art. 4 din lege.
Nici faptul că prin sentinţa civilă nr. 2170/1990 a Judecătoriei Bistriţa s-a constatat că acesta în perioada 20 august 1944-04 aprilie 1951 a fost internat în lagăr în URSS din motive politice nu poate determina admiterea primului petit din acţiune, întrucât această hotărâre a fost întemeiată pe prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990 ce reglementează acordarea anumitor drepturi băneşti persoanelor interesate, inclusiv în cazul celor ce au fost luaţi prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului, pentru că cerinţele impuse de acel act normativ sunt diferite de cele impuse de art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, cerinţe care după cum s-a explicat nu sunt întrunite potrivit argumentelor arătate.
Tribunalul observă că reclamanta a susţinut în motivarea acţiunii că defunctul soţ ar fi fost încarcerat timp de un an şi în România, însă aceasta nu a solicitat expres să se constate caracterul politic al măsurii respective pentru acea perioadă, cu privire la care oricum nici nu a depus la dosar vreun înscris probator, fiind practic o simplă aserţiune nedovedită, situaţie în care tribunalul nu o găseşte întemeiată.
Aşa fiind, tribunalul urmează a respinge ca nefondat petitul privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a internării în lagăr în URSS a defunctului în perioada 20 august 1944-04 aprilie 1951.
Având în vedere această soluţie de respingere a cererii iniţiale, în mod subsecvent, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată şi cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale, întrucât nu s-a probat şi nu s-a constatat că soţul reclamantei a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul impus de Legea nr. 221/2009, situaţie în care, în mod evident, acestea nu pot primi vreo sumă de bani cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în temeiul acestui act normativ.
Pe de altă parte, chiar în situaţia în care s-ar fi constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării în lagăr luată faţă de defunct, oricum faţă de dispoziţiile obligatorii ale art. 147 alin.1, 4 din Constituţie şi ţinând cont de decizia nr.1358/2010 a Curţii constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. 1 teza I-a din Legea nr. 221/2009 în ce priveşte posibilitatea instanţelor de obligare a Statului român la plata daunelor morale persoanelor interesate, tribunalul consideră că dispoziţiile legale respective şi-au încetat de drept aplicabilitatea, situaţie în care acest temei legal invocat de reclamantă prin acţiunea iniţială nu mai poate produce efecte juridice în sensul urmărit de legiuitor.
