Legea nr. 221/2009. Solicitarea de despăgubiri în temeiul art. 5 din lege. Schimbarea temeiului acţiunii după pronunţarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în faţa primei instanţe. Prescripţia dreptului la acţiune. Dreptul părţii de a solicita constatarea caracterului politic al condamnării/măsurii administrative, chiar dacă aceasta este de drept.
Secţia civilă – Decizia civilă nr. 449/16 iunie 2011
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub nr. 1885/107/2010 reclamanta F.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin MFP pentru ca, prin sentinţa care se va pronunţa să se constate caracterul politic al dislocării reclamantei, a mamei sale B.M. şi a bunicii sale B.M. în loc.V. jud. Ialomiţa; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 3.200.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării celor 3; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.800.000 lei despăgubiri morale pentru condamnarea tatălui său, C.V.
În motivarea acţiunii s-a arătat că este fiica lui C.V. şi B.M., tatăl său fiind condamnat prin Sentinţa nr.464/1958 a Tribunalului Militar Cluj la 18 ani muncă silnică pentru favorizarea partizanilor. Urmare a condamnării tatălui, fiica şi soţia au fost deportate.
În drept s-a invocat art. 5 din Legea nr.221/2009 .
În precizarea de acţiune, reclamanta a arătat că îşi modifică temeiul de drept în art. 998 Cod civil .
În completarea la întâmpinare s-a invocat de către pârât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv prev. art. 3 din D.167/1958.
Prin sentinţa civilă nr.1242/2011 Tribunalul Alba a respins excepţia prescripţiei invocată de către pârât şi a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta F.E., şi în consecinţă a constatat caracterul politic al stabilirii domiciliului obligatoriu al mamei reclamantei B.M. (fostă C) şi al bunicii acesteia B.M. A respins în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut următoarele:
În ce priveşte excepţia prescripţiei invocată de pârât s-a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât Legea nr.221/2009, la art. 5 al. 1 prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestora, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al doilea pentru a solicita instanţei de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi obligarea la despăgubiri.
Pe fondul cauzei s-au reţinut că prin sentinţa penală nr.464/1958 a Tribunalului Militar Cluj tatăl reclamantei C.V. a fost condamnat la 18 ani muncă silnică pentru fapta prev. şi ped. de art. 6 al. 1 comb. cu art.1 lit. d şi c din Decretul 199/1950, respectiv pentru crima de constituire în bandă de tip terorist.
Familiei condamnatului C.V. i s-a stabilit domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat, în com. V., iar în lista cu membrii familiei se constată că nu figurează şi reclamanta, întrucât mama sa era însărcinată la momentul deportării, reclamanta născându-se în comuna V., aşa cum rezultă din actul său de naştere.
În speţă Tribunalul a considerat că s-a dovedit caracterul politic al deportării familiei reclamantei, drept pentru care instanţa a admis primul capăt de cerere.
În ce priveşte capetele privind acordarea de daune morale, s-a reţinut că prin Decizia nr.1358/2010 a Curţii Constituţionale s-a declarat neconstituţional art. 5 al. 1 teza I din Legea nr.221/2009 pe care iniţial reclamanta şi-au întemeiat capătul de cerere privind acordarea de daune morale.
Este şi motivul pentru care reclamanta şi-a modificat temeiul de drept al cererii în art. 998 Cod civil.
Analizând cererea reclamantei prin prisma art. 998 – 999 Cod civil invocat în precizarea de acţiune, s-a reţinut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite pe persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – ceea ce, de fapt, este imposibil ca finalitatea normei reparatorii de a produce o satisfacţie de ordin moral prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiul normei interne fiind astfel în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Aşadar, acordarea de despăgubiri şi pe calea dreptului comun, pe lângă drepturile acordate de Decretul Lege nr.118/1990 ar contraveni ideii de despăgubire, ar fi o dublă dezdăunare o reparaţie paralelă cu cea a D.L. nr.118/1990, ceea ce ar contraveni principiilor şi normelor de drept.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta care a solicitat modificarea acesteia şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, arătând în esenţă că, Decizia 1358/2010 nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci doar acelor acţiuni înregistrate după publicarea ei în Monitorul Oficial. Prin aplicarea acestei decizii cauzelor aflate pe rolul instanţei, ar însemna să existe un tratament diferenţiat aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr.221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neimputabile persoanelor aflate în cauză. De asemenea, se invocă respectarea principiului egalităţii în faţa legii, interzicerea discriminării şi principiul neretroactivităţii.
CURTEA, analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate, a constatat că cererile reclamantei prin care aceasta a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei totale de 6 milioane lei, pentru prejudiciul moral suferit de ea ca urmare a condamnării tatălui său şi a măsurilor administrative la care a fost supusă ea, mama sa şi bunica, nu pot fi admise, întrucât disp. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009 care dădeau dreptul la obţinerea de despăgubiri morale, a fost declarat neconstituţional, astfel încât lipseşte temeiul juridic pentru admiterea acestor cereri. În consecinţă, aceste petite au fost în mod corect respinse de instanţa de fond, aşa încât motivele de recurs invocate de reclamantă sub acest aspect vor fi respinse ca nefondate.
Prin urmare, nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretenţiilor reclamantei, Curtea Constituţională apreciind, prin decizia CCR 1358/2010, că este neconstituţional inclusiv să recunoşti descendenţilor dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite, fiind intuitu persone.
Susţinerile reclamantei recurente în sensul că Decizia CCR 1358/2010 nu poate fi aplicată acestei cauze sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie, Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Nu are relevanţă împrejurarea că această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial la o dată ulterioară începerii procesului, aşa cum susţine recurenta, iar aplicarea acesteia este obligatorie pentru instanţe începând cu data publicării, cu atât mai mult cu cât publicarea deciziei în Monitorul Oficial a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive.
În ceea ce priveşte încălcarea principiilor nediscriminării, neretroactivităţii, instanţa de recurs precizează că aplicarea directă a Deciziilor Curţii Constituţionale este obligatorie potrivit Constituţiei României, instanţele de judecată nefiind îndrituite să analizeze legalitatea sau conformitatea cu diverse principii a deciziilor CCR, întrucât aceste decizii au putere de lege şi sunt general obligatorii, refuzul aplicării lor, indiferent din ce considerente, ar însemna o încălcare însăşi a Constituţiei de către cel chemat în primul rând să o respecte şi garanteze valorile fundamentale ale statului de drept şi securitatea raporturilor juridice.
Invocarea practicii CEDO nu duce la o altă concluzie, instanţa europeană amintind în nenumărate rânduri că adoptarea Convenţiei Europene nu impune statelor contractante o obligaţie generală de a repara abuzurile comise de regimurile politice anterioare. Atunci când însă se adoptă o legislaţie specială în acest sens, drepturile trebuie exercitate în conformitate cu această legislaţie specială, or Legea nr.221/2009 nu mai prevede posibilitatea acordării daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic.
Pe de altă parte, în nici un caz nu pot fi invocate prevederile art. 5 din Convenţia Europeană referitoare la dreptul la libertate şi siguranţă şi să se constate că prin acele condamnări a avut loc o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, deoarece prevederile Convenţiei Europene trebuie respectate de Statele Membre de la data ratificării ei, în cazul României de la data adoptării Legii nr.30/1994. Cererile înaintate Curţii Europene prin care se invocau încălcări ale drepturilor fundamentale care avuseseră loc înaintea intrării în vigoare a Convenţiei au fost constant respinse ca inadmisibile, ratione temporis.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale în temeiul dreptului comun prev. de art. 998-999 Cod civil care reglementează răspunderea civilă delictuală, Curtea are dubii serioase cu privire la respectarea termenului de prescripţie al unei asemenea acţiuni.
Instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei invocată de pârât în ceea ce priveşte acţiunea fundamentată pe art. 998-999 Cod civil, prin invocarea art. 5 alin. 1 din Legea nr.221/2009, ceea ce este cel puţin bizar. Odată ce temeiul de drept al acţiunii nu mai este Legea nr.221/2009, ci dreptul comun, atunci este inadmisibil a se stabili termenul de prescripţie ca fiind cel prevăzut de legea specială.
Termenul general de prescripţie este de 3 ani, iar el se calculează în cazul cererilor în materie de răspundere civilă delictuală potrivit art. 8 din Decretul 167/1958, adică începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Evident că până la data de 22 decembrie 1989 acest termen de prescripţie nu a început să curgă, putându-se considera că termenul este suspendat în temeiul art. 13 lit. a din Decretul 167/1958, dat fiind contextul social-istoric şi menţinerea regimului politic care a dispus aceste măsuri, însă după această dată nimic nu i-a împiedicat pe reclamanţi să formuleze astfel de acţiuni în termenul general de prescripţie de 3 ani. Apreciem că nu putem vorbi de întreruperea termenului de prescripţie în temeiul art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul 167/1958, întrucât întreruperea acestui termen este posibilă doar dacă el nu a expirat, or la data apariţiei Legii nr.221/2009 şi chiar a altor legi de reparaţie a abuzurilor comise de comunişti, termenul de prescripţie început în anul 1990 era demult expirat.
Desigur instanţa de recurs nu a fost investită cu analizarea acestei excepţii, dar s-a impus acest lucru întrucât recurenta a susţinut în finalul motivelor de recurs că acţiunea trebuia admisă în temeiul art. 998-999 Cod civil.
Or, prealabil analizării condiţiilor răspunderii civile delictuale se impunea analizarea termenului de prescripţie pentru introducerea acestor acţiuni.
