Potrivit art. 994 Cod civil cel care a primit plata cu bună-credinţă este ţinut numai la restituirea echivalentului îmbogăţirii realizate, fără dobânzi sau fructele capitalului.
Potrivit art. 994 Cod civil cel care a primit plata cu bună-credinţă este ţinut numai la restituirea echivalentului îmbogăţirii realizate, fără dobânzi sau fructele capitalului.
Per a contrario, reaua credinţă a lui accipiens reclamă obligarea sa la restituirea echivalentului îmbogăţirii realizate, adică a sumei intrate în contul său pe nedrept, dar şi a fructelor acestui capital, constând în dobânzi, calitatea de comercianţi a părţilor nereclamând o punere în întârziere.
Per a contrario, reaua credinţă a lui accipiens reclamă obligarea sa la restituirea echivalentului îmbogăţirii realizate, adică a sumei intrate în contul său pe nedrept, dar şi a fructelor acestui capital, constând în dobânzi, calitatea de comercianţi a părţilor nereclamând o punere în întârziere.
Decizia nr.744 din 8. 10.2008 a Curţii de Apel Galaţi
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. 833/123/2008 reclamanta SC A. SA Brăila a chemat în judecată pe pârâta SC G. S. Com SRL C, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 152.217,16 lei şi a dobânzii legale de 10.121,89 lei.
Motivându-şi în fapt acţiunea, reclamanta a învederat instanţei că, la data de 18. 07. 2007, din eroare a virat în contul pârâtei suma de 345.217,16 lei că în data de 30.07.2007 a notificat pârâta despre această împrejurare.
A mai arătat reclamanta că pârâta i-a restituit suma de 252.217,16 lei din întreaga sumă virată.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare arătând că a restituit întreaga sumă virată eronat.
Prin sentinţa nr. 259/4 iunie 2008 pronunţată în cauză de Tribunalul Galaţi s-a respins ca nefondată acţiunea restrânsă( la plata dobânzii legale- n.s.)
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că:
Potrivit art. 994 Cod civil când cel ce a primit plata a fost de rea credinţă este dator a restitui atât capitalul cât şi dobânzile. Per a contrario, nu datorează dobânzi cel care a fost de bună credinţă la primirea plăţii.
În prezenta cauză este vorba de o plată făcută din eroare.
La aprecierea bunei credinţe a pârâtului instanţa are în vedere faptul că anterior introducerii cererii pârâta a restituit aproximativ jumătate din suma virată iar pe parcursul judecăţii aceasta a fost achitată în totalitate.
Nereţinându-se că pârâta a fost de rea credinţă aceasta nu poate fi obligată la plata dobânzii şi, întrucât a recunoscut pretenţiile reclamantei la prima zi de înfăţişare, aceasta nu datorează nici cheltuieli de judecată, dispoziţiile art. 275 fiind incidente în cauză.
De altfel, pârâta a achitat integral debitul, iar notificările ce i-au fost adresate nu s-au făcut în condiţiile art. 1079 Cod procedură civilă.
În cauză nu îşi găseşte aplicarea regulii curgerii de drept a dobânzilor, apreciindu-se că obligaţia este comercială doar pentru reclamantă nefiind vorba de o plată propriu-zisă, fiind prin urmare necesară punerea în întârziere.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:
Deşi litigiul dedus judecăţii este de natură comercială, fiind delimitat de însăşi calitatea de comercianţi a părţilor, în mod greşit s-au respins pretenţiile prin invocarea dispoziţiilor art. 1079 Cod civil, fiind ignorate astfel dispoziţiile art. 1 din Cod comercial.
Fiind aplicabile în cauză dispoziţiile 1079 alin. 2 pct. 1 Cod civil, instanţa trebuia să constate că pârâta a fost de drept în întârziere.
Greşit s-a apreciat în sensul bunei credinţe a pârâtei de vreme ce aceasta a restituit fracţionat şi în timp datoria.
Recursul a fost apreciat ca fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Articolul 992-994 Cod civil reglementează plata nedatorată şi restituirea ei, făcând distincţie între situaţia în care cel care a primit-o a fost de rea-credinţă şi situaţia în care a fost de bună-credinţă.
Desigur, recurenta a făcut din eroare o plată nedatorată, dar cel care a primit-o nu putea fi de bună credinţă câtă vreme a avut reprezentarea că plata nu i se cuvine.
Faptul juridic al plăţii nedatorate a generat un raport juridic între cele două subiecte de drept, raport care a devenit litigios prin nelichidarea integrală a debitului de către pârâtă anterior sesizării instanţei, aşa încât nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că buna sa credinţă rezultă din inexistenţa unui raport comercial cu reclamanta.
În condiţiile în care pârâta a achitat eşalonat suma datorată, lichidând în totalitate debitul abia după acţionarea sa în judecată, mai precis după aproape un an de la semnalarea de către pârâtă a erorii, este evidentă prejudicierea reclamantei, dar şi poziţia procesuală a pârâtei care nu poate fi, nicidecum, echivalată cu o încuviinţare a pretenţiilor deduse judecăţii care să determine exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată.
Aşa fiind, curtea, constatând că judecătorul fondului a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale incidente în cauză şi a evaluat greşit materialul probator asimilat cauzei, a admis recursul, dispunând modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acţiunii restrânse derivând din plata nedatorată, pârâta fiind obligată, ca parte căzută în pretenţii, şi la suportarea cheltuielilor de judecată, conform art. 274. Cod procedură civilă, dând astfel eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin.3 teza I în referire la art. 304 pct. 7,8 şi 9 Cod procedură civilă.
