Art. 26 din Legea nr. 50/1991, republicată, modificată şi completată, reglementează excepţia prescripţiei dreptului de a constata contravenţiile şi de a aplica sancţiunile în această materie. Această excepţie nu se referă la dreptul de a solicita demolarea lucrărilor, ci la dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica sancţiunile corespunzătoare şi poate fi invocată numai în cazul în care se contestă legalitatea şi temeinicia proceselor-verbale, pe calea specială a plângerii contravenţionale, fiind o apărare specifică prin care se tinde la anularea actelor constatatoare şi sancţionatoare de fapte contravenţionale.
(Decizia nr. 967 din 4 noiembrie 2004 – Secţia a 111-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 4437/2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 4724/2003, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Primăria Sectorului 1 Bucureşti, împotriva pârâtului R.F., pentru desfiinţarea construcţiilor realizate în Bucureşti, sector 1, la adresa indicată în acţiune.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că pârâtul a procedat, în anul 1998, la consolidarea locuinţei dobândite prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 6729/1985, precum şi la extinderea acesteia prin ridicarea unui corp nou format din S+P+E.
Pentru aceste lucrări, pârâtul a fost sancţionat contravenţional în temeiul art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, republicată, întocmindu-se în acest sens Procesul-verbal nr. 000239 din 25.04.2002, prin care s-a stabilit în sarcina sa şi obligaţia de a intra în legalitate, fie prin desfiinţarea construcţiilor neautorizate, fie prin obţinerea autorizaţiei de construire până la 25.07.2003.
Instanţa a apreciat că cererea reclamantei este neîntemeiată în condiţiile în care pârâtul a făcut dovada demersurilor întreprinse pentru obţinerea autorizaţiei, faptul neobţinerii acesteia nefiindu-i imputabil.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 1982/A din 28.10.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti-Secţia a lll-a civilă, în Dosarul nr. 3428/2003, prin care s-a schimbat în tot soluţia primei instanţe, în sensul admiterii cererii şi obligării pârâtului să desfiinţeze lucrările de construcţie constatate prin Procesul-verbal de contravenţie nr. 239 din 25.04.2002, executate fără autorizaţie, în termen de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Considerentele avute în vedere de tribunal au constat în aprecierea că obţinerea autorizaţiei de construire constituie o obligaţie legală premergătoare efectuării oricăror lucrări de asemenea natură, nerespectarea acesteia atrăgând sancţiuni de natură contravenţională, constând în amendă şi obligaţia de a desfiinţa lucrările de construcţie executate nelegal.
în acest context, este lipsit de relevanţă orice efort depus de către intimat ulterior construirii şi sancţionării sale, acesta nefiind de natură a conduce la exonerarea sa de răspundere.
în termen legal, intimatul-pârât a declarat recurs împotriva hotărârii tribunalului, solicitând modificarea acesteia.
în susţinerea recursului, acesta a invocat prescripţia dreptului de a solicita demolarea lucrărilor de construcţie realizate, prescripţie prevăzută de art. 26 din Legea nr. 50/1991, republicată, modificată prin Legea nr. 453/2001, care este de 2 ani de la data săvârşirii faptei.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a arătat că hotărârea instanţei de apel este criticabilă din perspectiva art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, întrucât, din considerentele acesteia, rezultă că obligaţia pârâtului de a face demersuri pentru obţinerea autorizaţiei a fost calificată drept obligaţie de rezultat, ceea ce este lipsit de temei legal şi a condus la o soluţie greşită.
Răspunderea contravenţională este o răspundere bazată pe culpă, şi nu o răspundere obiectivă. în continuare, recurentul a expus motivele pentru care nu a reuşit să obţină autorizaţia, cu toate diligenţele depuse, concluzionând că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza aceste diligenţe şi să nu adopte o explicaţie formalistă.
Apelarea la calea Legii nr. 29/1990, pentru a constrânge autorităţile administrative la soluţionarea cu celeritate a cererii de eliberare a autorizaţiei, constituie o posibilitate, şi nu o obligaţie. în plus, recurentul este o persoană simplă, fără studii juridice, în vârstă şi care nu a beneficiat de asistenţă juridică.
Recurgerea la procedura prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 ar fi fost fără nici un rezultat din cauza expirării valabilităţii certificatului de urbanism şi a altor avize care trebuiau reînnoite.
Intimata nu a formulat întâmpinare, iar părţile nu au solicitat administrarea de noi probe în recurs.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Curtea a apreciat că recursul declarat este nefondat, pentru argumentele ce se vor arăta în cele ce urmează.
în ceea ce priveşte excepţia invocată – de prescriere a dreptului de a solicita demolarea lucrărilor de construire – în raport de temeiul de drept invocat (art. 26 din Legea nr. 50/1991, republicată, modificată şi completată), Curtea a reţinut că respectivul text de lege prevede o cu totul altă excepţie decât cea invocată de recurent; art. 26 reglementează excepţia dreptului de a constata contravenţiile şi de a aplica sancţiunile în materia Legii nr. 50/1991. Această excepţie nu se referă la dreptul de a solicita demolarea lucrărilor, ci la dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica sancţiunile corespunzătoare. De asemenea, excepţia nu poate fi invocată decât în litigiile în care se contestă legalitatea şi temeinicia proceselor-verbale, pe calea specială a plângerii contravenţionale, fiind o apărare specifică prin care se tinde la anularea actelor constatatoare şi sancţionatoare de fapte contravenţionale.
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 instituie un termen de 15 zile de la comunicare, înăuntrul căruia se poate contesta legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de contravenţie.
Recurentul însă nu a făcut dovada contestării procesului-verbal în temeiul căruia el a fost sancţionat şi prin care s-a luat măsura desfiinţării lucrărilor executate nelegal.
Litigiul de faţă are cu totul alt obiect decât cel al analizării legalităţii întocmirii procesului-verbal, pentru a se putea pune în discuţie excepţia la care recurentul face referire. Obligaţia de desfiinţare a lucrărilor neautorizate este întemeiată pe existenţa procesului-verbal de contravenţie, proces-verbal care este valabil, recurentul nesusţinând şi nedovedind faptul că acesta ar fi fost anulat de instanţa de judecată.
Dreptul dedus judecăţii este întemeiat pe o obligaţie de a face, fiind prescriptibil în termenul general de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care curge de la data întocmirii procesului-verbal, în cazul de faţă de la data de 25.04.2002.
Cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 16.04.2003, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia invocată.
Şi cel de-al doilea motiv de recurs este neîntemeiat, întrucât porneşte de la o interpretare eronată a considerentelor hotărârii instanţei de apel.
Astfel, instanţa de apel a găsit nerelevante în cauză diligenţele pe care recurentul a dovedit că le-a făcut în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, după data sancţionării sale, în primul rând întrucât acestea trebuiau să fie întreprinse anterior realizării lucrărilor de construire, şi nu ulterior.
O conduită prudentă şi diligentă ar fi presupus abţinerea de la efectuarea oricărui act de construire, şi nu, aşa cum s-a întâmplat în cazul recurentului, ridicarea ilegală a unei construcţii urmată de pretenţiile acestuia de obţinere rapidă a autorizaţiei.
Dar, mai mult, chiar dacă recurentul ar fi dovedit că anterior începerii lucrărilor de construcţie ar fi întreprins măsuri pentru obţinerea autorizaţiei, neurmate de acest rezultat, acesta tot nu ar fi putut fi exonerat de răspundere invocând o astfel de apărare, întrucât, cum s-a arătat, respectarea legii ar fi presupus să se abţină de la a construi în lipsa autorizării.
Desigur că, împotriva pasivităţii autorităţilor administrative, recurentul ar fi avut la îndemână instrumente juridice diverse pentru a acţiona, care, după cum o spune şi acesta, reprezintă simple facultăţi, şi nu obligaţii.
Dar acestea sunt căile legale prevăzute pentru a acţiona, şi nu cea urmată de recurent, o astfel de conduită expunându-l riscului sancţionării contravenţionale, cu toate consecinţele care decurg din aceasta.
De vreme ce recurentul a optat să nu utilizeze căile legale, el nu s-ar mai putea prevala de apărări prin care să susţină lipsa de vinovăţie.
Pentru toate aceste considerente, apreciind hotărârea instanţei de apel ca fiind legală şi temeinică, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat. (Judecator Ioana Surdescu – Vicepresedinte CAB)
