17.10.2007 sub nr. 8695/303/2007 reclamanta SC DI SA a chemat în judecată pe pârâtele
SC AR S.A. ŞI S.C. R M R S.A, solicitând instanţei, ca în contradictoriu cu acestea,
prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea în solidar a acestora la plata
sumei de 300.447,60 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată făcute
de reclamantă în dosarul nr. 23688/2/2005 având ca obiect judecarea recursului declarat
împotriva deciziei comerciale nr. 367/19.06.2006 a Curţii de Apel Bucureşti,
Secţia a V-a comercială prin care s-a admis apelul declarat împotriva sentinţei
nr. 2724/08.06.2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Comercială,
constând în onorarii avocaţiale, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 26.205,32 RON
reprezentând onorarii avocaţiale şi contravaloarea taxei judiciare de timbru, precum şi
orice alte cheltuieli ce vor fi suportate de reclamant pentru soluţionarea litigiului.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că între părţi a existat un litigiu de lungă
durată, în primă instanţă având câştig de cauză, sentinţa astfel pronunţată a fost
desfiinţată în apel, iar în recurs s-a desfiinţat soluţia dată în apel şi s-a respins
apelul declarat de pârâte. La data de 27.07.2006 s-a încheiat contractul de asistenţă
juridică nr. 141807 între avocat AC şi S.C. DI S.A., în vederea acordării de asistenţă
juridică celei din urmă, în recursul împotriva deciziei comerciale nr. 367/1906.2006
pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a Comercială. La data de 01.08.2006,
împotriva Deciziei Comerciale nr. 367, S.C. DI S.A a formulat recurs împotriva deciziei
comerciale nr. 367, formându-se dosarul nr. 23668/2/2005 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, Secţia a V-a Comercială. La data de 09.02.2007, avocat AC a solicitat
amânarea judecăţii din motive de sănătate neputându-se prezenta în faţa instanţei de
judecată. Din acest motiv, la data de 12.02.2007 s-a încheiat contractul de asistenţă
juridică nr. 62 între S & A, pe de o parte, şi S.C. DI S.A., pe de altă parte. La termenul
de judecată din data de 15.05.2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia
comercială nr. 1797, prin care a admis recursul formulat de S.C. DI S.A. şi a modificat
decizia comercială nr. 367 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Comercială, în sensul
că a respins apelul împotriva sentinţei nr. 2724 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a
Comercială.
Reclamanta a mai arătat că, potrivit art. 274 c.p.civ., partea care pierde procesul este
obligată să suporte cheltuielile de judecată, atât cele efectuate de ea, cât şi cele
efectuate de partea adversă, temeiul juridic al restituirii fiind culpa procesuală.
Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată poate fi formulată o dată cu cererea
principală sau pe calea unei acţiuni separate, în termen de 3 ani de la rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a dat câştig de cauză părţii care cerer cheltuieli de
judecată, cererea fiind întemeiată în acest caz şi pe disp. art. 998-999 Cod Civ.,
ca temei general al răspunderii civile delictuale. Astfel, în cazul cererii de recuperarea
a cheltuielilor de judecată formulată pe cale principală, culpa procesuală se traduce,
pe planul dreptului material, prin răspunderea civilă delictuală, iar în cauză, sunt
îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
La termenul din data de 03.12.2007, pârâtele S.C. Alfa Rominvest S.A. şi S.C.
Raf M Rom S.R.L. au formulat întâmpinare, solicitând, admiterea excepţiei necompetenţei
materiale a Judecătoriei sector 6 Bucureşti, şi declinarea competenţei de soluţionare a
cauzei către Tribunalul Bucureşti, secţia comercială; admiterea excepţiei de prematuritate
a cererii de chemare în judecată şi respingerea acesteia ca prematur introdusă; pe fondul
cauzei, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, şi,
în subsidiar, admiterea în parte a acesteia, prin micşorarea pretenţiilor formulate de
reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Prin întâmpinare, pârâtele au invocat
excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sector 6 Bucureşti, şi excepţia
prematurirăţii introducerii acţiunii.
În motivarea excepţiei necompetenţei materiale a instanţei, pârâtele au arătat că, în
conformitate cu disp. art. 2 şi 7 Cod Com., întrucât părţile din prezenta sunt societăţi
comerciale, cauza de faţă reprezintă un litigiu comercial. Au susţinut pârâtele că,
întrucât, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a teza I Cod Pr. Civ, Tribunalul judecă în primă
instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de
peste 1 mld. Lei (100 000 RON), şi valoarea obiectului acestui dosar, astfel cum este
indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată îl reprezintă pretenţii în valoare
de 300.477,60 lei (3.004.776.000 ROL), aşadar, peste 100.000 lei, excepţia este întemeiată,
astfel că, se impune admiterea ei şi, în temeiul art. 158 Cod. Pr. Civ., trimiterea cauzei
în vederea soluţionării la Tribunalul Bucureşti, Secţia Comercială.
Prin sentinţa civilă nr. 8205/17.12.2007 judecătoria a admis excepţia de necompetenţă
materială şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Instanţa
a avut în vedere caracterul comercial al litigiului cu soluţionarea cărui a fost
învestită, caracter dedus din următoarele împrejurări: Părţi în cauză sunt reclamanta
S.CDI S.A., şi pârâtele S.C. AR S.A. şi S.C. R M M R S.R.L., aşadar, societăţi
comerciale. Cererea a fost întemeiată pe disp. art. 274 Cod Pr. Civ., care instituie
obligaţia părţii căzute în pretenţii ca, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată,
şi pe dispoziţiile art. 998-999 Cod Civ. Instanţa a fost, astfel sesizată cu o cerere
în pretenţii prin care se încearcă valorificarea unui drept de creanţă pretins de
reclamantă în temeiul disp. art. 274 Cod Pr. Civ.: cheltuieli de judecată constând în
onorarii avocaţiale ipoteze fiind aceea a unui raport juridic personal, în care părţi
sunt societăţi comerciale, comercianţi în sensul art. 7 Cod Com., astfel că este incidentă
prezumţia de comercialitate prevăzută de art. 4 Cod Com. Acesta prevede că „se socotesc,
(…), ca fapte de comerţ, celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă
nu sunt de natură civilă sau dacă contractul nu rezultă din însuşi actul”. Dispoziţiiile
citate instituie o prezumţie iuris tantum de comercialitate, cu privire la toate actele
şi operaţiunile unui comerciant, prezumţie relativă, ce poate fi răsturnată prin proba
contrară. Răsturnarea prezumţiei de comercialitate instituite prin dispoziţiile art.
4 Cod Com., se poate realiza prin două modalităţi: prin aplicarea criteriului pozitiv
de determinare a faptelor de comerţ instituit prin disp. art. 4 teza a II-a Cod Com., fie
prin aplicarea criteriului negativ, care exclude din sfera prezumţiei de comercialitate
faptele de comerţ prevăzute de art. 5 Cod Com.
Astfel, teza a II-a a art. 4 Cod Com. exclude din sfera prezumţiei de comercialitate,
actele esenţialmente civile, care îşi menţin caracterul civil independent de calitatea
subiectului care le îndeplineşte (ex: căsătoria, adopţia), respectiv actele expres civile,
adică acele acte care conţin o clauză expresă referitoare la natură civilă a actului.
Art. 5 Cod Com prevede că „nu se poate considera ca fapt de comerţ, cumpărarea de
producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea cumpărătorului, ori
a familiei sale; de asemenea revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe
care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său sau cel cultivat de dânsul”.
Obligaţia decurgând din săvârşirea unei fapte ilicite nu face parte din nici una din
ipotezele excluse din categoria faptelor de comerţ subiective: astfel, obligaţia ce
incumbă părţii ce a căzut în pretenţii, de plată a cheltuielilor de judecată, nu constituie
un act esenţialmente civil, astfel încât caracterul civil al actului să se menţină
independent de calitatea de comerciant a uneia din părţi şi nu se poate reţine că
necomercialitatea rezultă din chiar actul săvârşit de comerciant.
Prezumţia de comercialitate se referă nu numai la contractele comerciantului, ci la toate
obligaţiile acestuia indiferent de izvorul lor – gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără
just temei, plata nedatorată, fapta ilicită – care vor avea, cu excepţiile menţionate
expres de lege (şi care nu au incidenţă în cauză) caracter comercial. Prin raportare
la aceste considerente, chiar dacă temeiul juridic al acţiunii este cel al răspunderii
civile delictuale, obligaţia decurgând din săvârşirea unei fapte ilicite este, pentru
comerciant, una comercială.
Se impune a se reţine că, cheltuielile de judecată solicitate prin cererea introductivă
reprezintă onorarii avocaţiale, datorate în temeiul contractelor de asistenţă juridică
încheiat între reclamantă şi diferite cabinete de avocatură. Obligaţia de a achita
onorariile de avocat ce incumba societăţii reclamante are tot caracter comercial,
contractul de asistenţă juridică neîncadrându-se în nici una din ipotezele excluse din
categoria faptelor de comerţ subiective. Împrejurarea că părţi în contractele de asistenţă
juridică din prezenta, sunt, alături de societatea comercială reclamantă o societate civilă
de avocaţi respectiv un cabinet individual de avocatură, forme de exercitare a profesiei
prevăzute de art. 169 din Statutul profesiei de avocat din 25.09.2004, care nu sunt
comercianţi în accepţiunea dispoziţiilor art. 7 Cod com. potrivit cărora „sunt comercianţi
aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca profesiune obişnuită şi societăţile
comerciale”, nu este de natură a infirma aplicarea legii comerciale în cauza de faţă,
câtă vreme art. 56 Cod com. prevede în mod expres că „dacă un act este comercial numai
pentru una dintre părţi, toţi comercianţii sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii
comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor, şi în
cazurile în care legea nu dispune altfel”. Or, nu există nici o disp. în Legea nr. 51/1995
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, sau în Statutul profesiei de
avocat care să excludă aplicarea legii comerciale contractelor de asistenţă juridică
încheiate cu o societate comercială. Faţă de aceste aspecte instanţa apreciază că, în
temeiul art. 4 şi art. 56 Cod Com contractele de asistenţă juridică din speţă constituie
fapte de comerţ unilaterale (mixte), întregul raport juridic fiind supus legii comerciale
faţă de caracterul de comerciant al uneia din părţi.
Întrucât raportul iniţial dedus judecăţii – anularea contractului de vânzare cumpărare şi
repunerea părţilor în situaţia anterioară – este unul comercial, raportul decurgând din
încheierea contractelor de asistenţă judiciare este comercial, părţile implicate în aceste
raporturi sunt comercianţi, soluţia ce se impune este aceea că raportul decurgând din
fapta ilicită ce se solicită a se reţine în sarcina pârâtelor este, de asemenea, unul
comercial. Simplul fapt al solicitării cheltuielilor de judecată pe cale separată şi nu
în cadrul litigiului principal din care decurg, nu determină o natură diferită a acestei
cereri, părţile şi raporturile dintre acestea, ce determină plata cheltuielilor de
judecată, fiind aceleaşi, indiferent de împrejurarea că cererea este formulată în cadrul
litigiului principal sau pe cale separată. Împrejurarea că răspunderea pârâtelor este
angajată în temeiul art. 274 Cod Pr. Civ., respectiv art. 998-999 Cod Civ. nu este de
natură a infirma caracterul comercial al litigiului, acest aspect reprezentând numai
o aplicare a dispoziţiilor art. 1 C.com, conform cărora unde legea comercială nu dispune,
se aplică Codul civil”. Astfel, împrejurarea că într-un litigiu comercial se aplică norme
şi instituţii de drept civil (în cazul de faţă cele referitoarela răspunderea civilă
delictuală) nu transformă litigiul într-unul civil.
Faţă de caracterul comercial al cauzei, având în vedere valoarea obiectului cererii
introductive (300.477,60 lei) şi faţă de disp. art. 2 pct. 1 lit. a) Cod Pr. Civ,
potrivit cărora procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare
de peste 100.000 lei sunt de competenţa de primă instanţă a Tribunalului, instanţa a
constatat întemeiată excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei invocată de pârâte,
apreciind competent a soluţiona a cauza de faţă Tribunalul Bucureşti – Secţia Comercială,
în favoarea căruia a declinat competenţa de soluţionare a cauzei.
Împotriva acestei sentinţe a promovat în termen legal recurs reclamanta, care a arătat
că litigiul dedus judecăţii este unul civil, competenţa de soluţionare revenind
judecătoriei.
Prin decizia nr. 1794/R/10.10.2008 Tribunalul a admis recursul şi a casat sentinţa nr.
8205/17.12.2007, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. S-a reţinut că faptul
generator al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată nu reprezintă o activitate
comercială, iar obligaţia născută ca urmare a respingerii pretenţiilor deduse judecăţii
nu reprezintă o obligaţie pe care comerciantul o exercită în executarea comerţului său,
în realizarea obiectului său de activitate. Faptele prezentate în acţiunea introductivă
nu au caracter lucrativ, neputându-se reţine că declanşarea unei proceduri judiciare se
face cu intenţia de a produce profit, ci cu scopul de a proteja drepturi conferite de lege.
S-a mai arătat că, potrivit art. 4 Cod comercial sunt şi rămân civile, neputând avea
caracter comercial, actele de drept privat şi obligaţiile care, prin funcţia şi structura
lor nu se pot referi la activitatea comercială şi care vor rămâne civile indiferent de
persoana care le săvârşeşte. Din acest punct de vedere obligaţia de plată a cheltuielilor
de judecată are un caracter civil şi îşi păstrează acest caracter, indiferent dacă persoana
obligată la plata acestora este comerciant. Nu trebuie confundată natura comercială a
obiectului litigiului, cu dreptul de a declanşa un proces pentru protejarea drepturilor
şi libertăţilor sale, drept ce nu decurge din statutul de comerciant, ci este un drept
fundamental, recunoscut tuturor persoanelor fizice sau juridice. Concluzionând că
solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată reprezintă o acţiune civilă
principală de sine stătătoare, care are întotdeauna caracter pur civil, Tribunalul
a admis recursul şi a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei.
