despăgubirilor cuvenite în baza Legii nr. 290/2003. Instanţa competentă.
Art. 8 alin. 5 din Legea nr. 290/2003,
H.G. nr. 1120/2006, H.G. nr. 57/2008,
Art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004
În condiţiile în care obiectul cererii nu vizează vreo hotărâre sau
decizie a vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea
Proprietăţilor – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr.290/2003, ci priveşte
exclusiv obligarea la plata despăgubirilor (operaţiune subsecventă actului
administrativ prin care s-a recunoscut dreptul la despăgubiri), în mod
evident nu sunt incidente dispoziţiile legii speciale referitoare la competenţa
tribunalului, urmând a fi aplicate normele de competenţă stabilite prin art.10
alin. 1 din Legea nr.554/2004 – lege cadru în materia contenciosului
administrativ.
Drept urmare, competenţa de soluţionare a prezentei acţiuni revine
curţii de apel, avându-se în vedere rangul central al respectivei autorităţi
publice chemate în judecată.
(Decizia nr. 1030 din 21 octombrie 2009)
Prin sentinţa nr.152/CA/30 aprilie 2009, Tribunalul Argeş a respins ca
nefondată acţiunea formulată de reclamanta L.M. prin care a solicitat obligarea
Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata despăgubirilor
întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 290/2003.
Pentru a se pronunţa în sensul celor de mai sus, instanţa a reţinut că, în
temeiul hotărârilor nr. 178/19 decembrie 2006 şi nr. 264/6 iulie 2007, pârâta
urmează să plătească reclamantei 192.006,71 lei pentru anexele gospodăreşti şi
terenul aferent acestora şi 429.057,28 lei pentru suprafaţa de 50 ha., bunuri ce au
aparţinut autorilor acesteia.
S-a mai reţinut de către prima instanţă că dispoziţiile art. 18 din HG nr.
1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.
290/2003 ce reglementează eşalonarea plăţii pe parcursul a doi ani consecutivi sunt
aplicabile doar în situaţia în care sunt alocate suficiente fonduri de la bugetul de
stat pentru plata despăgubirilor stabilite în baza Legii nr.290/2003.
În cauză, s-a apreciat că prin plata primei tranşe a despăgubirilor stabilite prin
hotărârea nr. 278/2007 pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile. Neplata primei tranşe
reprezentând 40 % din suma stabilită prin hotărârea 264/2007 nu este imputabilă
pârâtei, deoarece nu au fost alocate suficiente fonduri de la bugetul de stat în acest
scop, iar pe de altă parte, printr-o eventuală admitere a prezentei acţiuni, s-ar crea
reclamantei două titluri pentru aceiaşi creanţă, ceea ce este inadmisibil..
Împotriva sentinţei în termen legal s-a formulat recurs de către reclamantă,
prin care s-a susţinut că acţiunea a fost respinsă printr-o interpretare nelegală dată
dispoziţiilor art.18 alin.5 din HG.1120/2006, pentru că reţinerea existenţei
fondurilor suficiente echivalează cu asumarea unei obligaţii sub condiţie pur
potestativă din partea debitorului, care este nulă absolut. Chiar şi în această ipoteză
nu s-a făcut vreo probă care să ateste că nu s-au alocat fondurile necesare ci,
dimpotrivă, prin adresa din 26 mai 2008 i s-a comunicat de către Ministerul de
Finanţe că au fost virate sumele solicitate de către ANRP.
Mai mult, a primit 40% din despăgubirile stabilite prin decizia nr.278/2007
chiar în anul 2007, nu şi pentru decizia nr.264/2007, iar prezenta acţiune a fost
introdusă pentru obţinerea unui titlu executoriu.
La 8 octombrie 2009 s-a înregistrat întâmpinarea formulată de Autoritatea
Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care a solicitat respingerea
recursului ca nefondat, cu motivarea de esenţă că nu a avut la dispoziţie fondurile
necesare pentru achitarea tranşelor.
La termenul de judecată din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel a invocat
din oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială a
tribunalului în soluţionarea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.290/2003 şi
ale HG 1120/2006.
Examinând cu prioritate această excepţie (ce face inutilă cercetarea celorlalte
motive de recurs), Curtea constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.8 alin.5 din Legea nr.290/2003 privind acordarea de
despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a
acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi
Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi aplicării Tratatului de Pace între
România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947,
actualizată ( act normativ pe care se întemeiază dreptul reclamantei), hotărârile
Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor sunt supuse controlului
judecătoresc, putând fi atacate în condiţiile legii contenciosului administrativ
nr.554/2004, cu modificările ulterioare. Prin Normele Metodologice de Aplicare a
acestei legi, aprobate prin HG nr.1120/2006, modificată prin HG nr.57/2008 (
forma în vigoare la această dată) s-a stabilit că hotărârile autorităţii, respectiv
deciziile emise de vicepreşedinte, pentru anumite situaţii, sunt supuse căii de atac la
tribunalul în a cărui teritorială domiciliază petentul.
În condiţiile în care obiectul cererii, potrivit celor arătate în cuprinsul
acesteia, nu vizează vreo hotărâre sau decizie a vicepreşedintelui Autorităţii
Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru Aplicarea Legii
nr.290/2003, ci priveşte exclusiv obligarea la plata despăgubirilor (operaţiune
subsecventă actului administrativ prin care s-a recunoscut dreptul la despăgubiri), în
mod evident nu sunt incidente dispoziţiile legii speciale referitoare la competenţa
tribunalului, urmând a fi aplicate normele de competenţă stabilite prin art.10 alin. 1
din Legea nr.554/2004 – lege cadru în materia contenciosului administrativ.
Refuzul executării actului administrativ prin care persoanei respective i-a fost
stabilit dreptul la despăgubiri este asimilat refuzului nejustificat de rezolvare a unei
cereri adresate unei autorităţi publice, care la rândul lui este asimilată actului
administrativ, în baza art. 2 alin.1 litera i teza a II-a si alin.2 din legea contenciosului
administrativ. Ca o consecinţă, calea procesuala ce trebuie urmată este aceea a
contenciosului administrativ.
În considerarea legii speciale, a contenciosului administrativ nr.554/2004,
competenţa de soluţionare a prezentei acţiuni revine Curţii de Apel Piteşti, avându-
se în vedere rangul central al respectivei autorităţi publice chemate în judecată.
În concluzie, în temeiul art.312 alin.3 coroborat cu art.304 pct.3 şi art..3
pct.1 Cod pr.civilă, precum şi cu art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, Curtea a
admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare, în
primă instanţă, la Curtea de Apel Piteşti – secţia comercială.
