C. civ. – art. 983, art. 1066
– art. 64-67, art. 73
Pentru ca ratele de leasing neplătite să se transforme automat, începând cu momentul încetării contractului, în daune-interese pentru neexecutare, este necesar ca părţile să fi prevăzut în cuprinsul convenţiei o clauză expresă în acest sens, din analiza textului de care se prevalează recurenta neputându-se înţelege cu certitudine dacă încetarea contractului, ca o consecinţă a rezilierii declarate de către finanţator pentru neplata integrală a ratelor de leasing, nu îl scuteşte pe utilizator de plata integrală a ratelor pentru trecut (adică, a ratelor scadente la data rezilierii, dar neplătite) sau pentru viitor (adică, a restului ratelor de leasing, până la expirarea perioadei de contract), ştiut fiind faptul că, atunci când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă.
Chiar dacă în contractul de leasing se prevede că în caz de reziliere partea în culpă datorează şi daune pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, această clauză nu este decât una de principiu, neputând determina, prin ea însăşi, concluzia că debitoarea ar fi ţinută să plătească daune-interese în cuantumul ratelor viitoare, pentru aceasta trebuind să existe o clauză penală prin care părţile să fi evaluat anticipat despăgubirile datorate creditorului în acest fel.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 220 din 8 februarie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 2764 din 17 noiembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 1344/108/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins contestaţia formulată de creditoarea S.C. T Leasing I.F.N. S.A. Bucureşti împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei S.C. M S.R.L. Arad întocmit de lichidatorul judiciar S.C.P. E S.P.R.L. Arad.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs societatea creditoare, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii contestaţiei la tabel.
Prin decizia civilă nr. 220 din 8 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul creditoarei S.C. T Leasing I.F.N. S.A. Bucureşti, menţinând sentinţa comercială nr. 2764 din 17 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1344/108/2009.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că, în esenţă, recurenta susţine că în mod greşit judecătorul-sindic i-a respins contestaţia la tabelul preliminar al creanţelor întocmit de lichidatorul judiciar al debitoarei S.C. M S.R.L. Arad, menţinând-o înscrisă doar cu suma de 223.059 lei din totalul de 590.435 lei, pentru care a depus declaraţie de creanţă.
Curtea a constatat că în mod corect practicianul i-a înlăturat suma de 367.376 lei, apreciind că aceasta nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate pretinse de Legea nr. 85/2006, modificată, iar judecătorul-sindic în mod judicios a reţinut că este neîntemeiată contestaţia pe care a formulat-o împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei.
Astfel, în conformitate cu art. 64-67 din acest act normativ, cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar potrivit evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii. La cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii. Toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezenta lege, cu excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii. Toate creanţele prezentate pentru a fi admise şi înregistrate la grefa tribunalului vor fi prezumate valabile şi corecte dacă nu sunt contestate de către debitor, administratorul judiciar sau creditori. Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, în vederea îndeplinirii acestei atribuţii având dreptul de a solicita explicaţii de la debitor, putând purta discuţii cu fiecare creditor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informaţii şi documente suplimentare.
Într-adevăr, ca urmare a neplăţii ratelor de leasing pe o perioadă mai mare de 60 de zile de la data scadenţei fiecărei rate, aşa cum a fost stipulat expres la art. 22 – Calculul şi eşalonarea plăţilor – din contract, în temeiul art. 15 din O.G. nr. 51/1997, republicată, cu modificările ulterioare, şi a art. 15.3 din contractele de leasing financiar nr. 26434/10.01.2008, nr. 27646/29.02.2008 şi nr. 29453/02.05.2008, în data de 26 februarie 2009 recurenta i-a trimis debitoarei o adresă de reziliere, cele trei contracte încetând, utilizatorul fiind obligat, în conformitate cu art. 18.1, coroborat cu art. 15.4, să restituie bunurile care fac obiectul leasingului, finanţatorul intrând în posesia acestora, în calitate de proprietar. De asemenea, art. 15.2 din contract stipulează că, în caz de reziliere, partea în culpă datorează şi daune pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, art. 17.1 prevăzând că utilizatorul îşi exprimă opţiunea fermă de cumpărare la sfârşitul perioadei de leasing a bunului/bunurilor.
Totuşi, sunt neîntemeiate susţinerile creditoarei în sensul că, dat fiind faptul că în funcţie de momentul rezilierii utilizatorul rămâne de obicei cu mai multe rate neplătite, toate acestea se transformă automat, conform contractului, începând cu momentul încetării acestuia, în daune-interese pentru neexecutare, în componenţa cărora intră capitalul, fără dobândă, bun, redevenţă, plată T.V.A. (ca şi cum ar fi fost facturată o rată din timpul derulării leasingului). Pentru ca acest lucru să se întâmple ar fi fost imperios necesar ca părţile să fi prevăzut în cuprinsul contractului, care reprezintă legea părţilor – acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai potrivit adagiului latin pacta sunt servanda –, o clauză expresă în acest sens, ceea ce nu au făcut, din analiza art. 15.7, de care se prevalează recurenta, neputându-se înţelege cu certitudine dacă încetarea contractului, ca o consecinţă a rezilierii declarate de către finanţator pentru neplata integrală a ratelor de leasing timp de mai mult de 60 de zile de la data scadenţei obligaţiei (art. 15.3), nu îl scuteşte pe utilizator de plata integrală a ratelor pentru trecut (adică, a ratelor scadente la data rezilierii, dar neplătite) sau pentru viitor (adică, a restului ratelor de leasing, până la expirarea perioadei de contract, aşa cum susţine creditoarea). Or, este ştiut faptul că, deşi din punct de vedere al teoriei dreptului, leasingul este un contract negociat, în practică el este unul de adeziune, utilizatorul fiind ţinut să-l semneze, de regulă, în forma propusă de finanţator, aşa cum se întâmplă şi în cazul contractelor de credit bancar (dovadă în acest sens fiind împrejurarea că toate convenţiile de leasing, în care recurenta deţine calitatea de finanţator, au aceleaşi clauze generale). Ca atare, orice clauză îndoielnică îi este imputabilă exclusiv acesteia din urmă, iar art. 983 din Codul civil statuează că atunci când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă, care în speţa de faţă este intimata.
Este de reţinut şi faptul că societatea creditoare dă dovadă de inconsecvenţă în cuprinsul cererii de recurs, în sensul că, pe de o parte, face referire la art. 15.7 din convenţie, afirmând că rezilierea contractului de leasing în oricare dintre situaţiile reglementate de 15.3 (printre care se regăseşte şi neplata ratelor de leasing timp de cel puţin 60 de zile, în actul juridic semnat de părţi făcându-se referire la „neexecutarea integrală a obligaţiei de plată a ratei de leasing timp de cel mult 60 de zile de la data scadenţei obligaţiei”), nu îl scuteşte pe utilizator de plata integrală a ratelor viitoare, această clauză reglementând, în opinia sa, respectiva obligaţie a locatarului, iar pe de altă parte, invocă art. 15.2, lăsând să se înţeleagă că plata sumei rezultată din adunarea ratelor de leasing ulterioare încetării contractului, până la sfârşitul perioadei stabilită în contract, i-ar reveni cu titlu de daune-interese (compensatorii), ca echivalent al prejudiciului suferit pentru neexecutarea parţială a obligaţiei de către debitor. Chiar dacă art. 15.2 din contractele de leasing prevede că în caz de reziliere, partea în culpă datorează şi daune pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, această clauză nu este decât una de principiu, neputând determina, prin ea însăşi, concluzia că debitoarea ar fi ţinută să plătească daune-interese în cuantumul ratelor viitoare, pentru aceasta trebuind să existe, aşa cum s-a arătat şi mai sus, o prevedere expresă distinctă, o clauză penală prin care părţile să fi evaluat anticipat despăgubirile datorate creditorului în acest fel, art. 1066 din Codul civil arătând că clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.
Nu în ultimul rând, simplul fapt că, în conformitate cu art. 8 din O.G. nr. 51/1997, republicată, cu modificările ulterioare, contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii, nu însemnă că o declaraţie de creanţă depusă de un creditor ce deţine un astfel de titlu trebuie primită pur şi simplu de practician. Atât în vechea reglementare, cât şi în cea actuală, legiuitorul a stabilit cu precizie şi claritate paşii ce trebuie urmaţi în aplicarea procedurii de silită concursuală a creanţelor debitorului insolvent. Sub acest aspect, într-o secţiune distinctă a legii, întitulată „Primele măsuri”, sunt descrise activităţile care trebuie întreprinse de judecătorul-sindic, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul judiciar, creditorii sociali şi asociaţi, ordinea operaţiunilor şi termenele în care persoanele implicate în procedură sunt obligate să se încadreze, toate aceste operaţiuni şi competenţe fiind reglementate punctual. În acest profil, pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului legea prevede un termen de decădere, obligând administratorul sau lichidatorul judiciar să verifice toate creanţele care nu rezultă din titluri executorii. Întrucât practicianul este prezumat de legiuitor ca fiind un cunoscător şi profesionist, unul dintre organele care aplică procedura, acesta este obligat să verifice toate creanţele, să ceară lămuriri, să-şi sprijine constatările pe documente justificative şi pe texte de lege, şi să întocmească tabele de creanţă.
În speţă, judecătorul-sindic a impus lichidatorului judiciar să se conformeze dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, modificată, şi să procedeze la verificarea creanţei recurentei contestatoare prin prisma înscrisurilor şi a documentelor doveditoare, mai exact a clauzelor contractelor de leasing, şi să întocmească tabelul preliminar care să cuprindă fără echivoc toate informaţiile privitoare la sumele pretinse de S.C. T Leasing I.F.N. S.A. Bucureşti. Pe de altă parte, practicianul a ordonat creanţele în sensul cerut de lege, arătând că suma de 367.376,02 lei nu poate fi primită deoarece din declaraţia de creanţă nu rezultă explicit care ar fi pierderea suferită de creditoare în cazul contactelor invocate, nerezultând beneficiul de care aceasta a fost lipsită prin neexecutarea de către debitoare a obligaţiilor sale, partea arătând în scris clauzele contractuale în temeiul cărora pretinde respectiva sumă, toţi creditorii fiind interesaţi să fie elucidate sub toate aspectele diferendele asupra existenţei şi certitudinii creanţelor de suportat şi de încasat din averea falitei. De asemenea, trebuie avut în vedere că potrivit alin. 3 al art. 66 din Legea insolvenţei, toate creanţele prezentate pentru a fi admise şi înregistrate la grefa tribunalului vor fi prezumate valabile şi corecte dacă nu sunt contestate de către debitor, administrator sau creditori, recurenta neinterpretând în totalitate acest text atunci când a invocat doar prevederile alin. 1 al respectivului articol. Drept urmare, în situaţia în care creanţa unui creditor este contestată, judecătorul-sindic este obligat să facă o verificare atât asupra caracterului cert şi exigibil al creanţei declarate, cât şi asupra temeiniciei ei, pentru că chiar dacă un titlu executoriu nu poate fi apreciat ca „netemeinic şi nelegal” decât în ipoteza în care el este atacat pe căile prevăzute de lege, judecătorul de nu poate ignora motivele invocate în contestaţia lichidatorului judiciar.
