Prin acţiunea în anulare formulată de reclamanta S.C. „C.I.” S.R.L., aceasta a solicitat anularea ordonanţei nr. 129/27.01.2003 pronunţate de Tribunalul Satu Mare şi respingerea cererii formulată de creditoarea S.C. „M.E.” S.A. cu privire la emiterea somaţiei de plată.
Reclamanta a motivat că în mod nelegal instanţa de judecată a admis cererea creditoarei şi a dispus obligarea debitoarei la plata sumei de 361.260 USD, deoarece nu sunt întrunite condiţiile legale de admisibilitate a cererii de somaţie de plată prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 5/2001. Se impunea respingerea cererii creditoarei şi pentru faptul că, având în vedere dispoziţiile art. II1 alin. 2 din O.G. nr. 5/2001 modificată, ale art. 338 Cod procedură civilă, procedura prevăzută prin această ordonanţă are caracter neconten-cios, iar prin obiecţiunile ridicate de către debitoare, cererea a căpătat un caracter contencios, conform dispoziţiilor art. 335 Cod procedură civilă.
Reclamanta mai arată că în raport de clauzele cuprinse în contractul încheiat între părţi şi de prevederile Legii nr. 105/1992, legea aplicabilă contractului este legea belgiană, iar stabilirea caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei trebuia făcută în raport de prevederile legii belgiene.
Debitoarea a invocat totodată prescripţia care trebuia examinată din oficiu de instanţă, iar cu privire la penalizări a susţinut că pot fi cerute pe calea prevăzută de ordonanţă numai penalităţile legale şi nu cele contractuale. în drept sunt invocate prevederile O.G. nr. 5/2001, modificată, prevederile art. 138 şi ale Cărţii a IlI-a din Codul de procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta creditoare a solicitat respingerea cererii în anulare ca neîntemeiată şi menţinerea ca temeinică şi legală a ordonanţei, întrucât instanţa a avut în vedere atât înscrisurile depuse în cauză (contract, facturi, proces-verbal de conciliere prin care debitoarea recunoaşte creanţa în cuantumul pretins), cât şi dispoziţiile legale în vigoare (O.G. nr. 5/2001, Legea nr. 105/1992, Codul comercial).
Examinând cauza, instanţa constată că acţiunea în anulare formulată de către debitoare în temeiul dispoziţiilor art. 8 din O.G. nr. 5/2001 este nefondată. Prin ordonanţa nr. 129/27.01.2003, s-a emis somaţie de plată pentru suma de 361.260 USD, reprezentând rest de plată din factura nr. 8008130/ 30.03.1999 în sumă de 262.735 USD şi 98.525 USD dobândă contractuală.
Având în vedere actele depuse la dosar de către creditoare, în susţinerea cererii, pentru emiterea somaţiei de plată, creanţa pretinsă de către creditoare în sumă de 361.260 USD, reprezentând debit şi dobândă, are caracter cert lichid şi exigibil, este asumată prin contract constatat printr-un înscris semnat de părţi, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 5/2001, privind procedura somaţiei de plată.
Prin procesul-verbal de conciliere încheiat la 11 noiembrie 2002, reclamanta debitoare a recunoscut debitul în sumă de 262.735 USD şi penalităţile aferente.
Dispoziţiile art. 7 din contract prevăd o dobândă de 1,5% pe lună calculată la sumele datorate, calculul dobânzii solicitate de către creditoare fiind efectuat conform actului aflat la fila 3 din dosar.
Susţinerea debitoarei că penalizările ce pot fi cerute în temeiul dispoziţiilor cuprinse în O.G. nr. 5/2001 sunt cele legale şi nu cele contractuale, făcând trimitere în acest sens la art. 1 alin. 2 din actul normativ respectiv, este nefondată.
Dispoziţiile art. 1 alin. 2 prevăd că suma ce reprezintă obligaţia la care se face referire în alin. 1 al aceluiaşi articol, precum şi dobânzile, majorările sau penalităţile datorate potrivit legii, se actualizează în raport cu rata inflaţiei aplicabilă la data plăţii efective. Prin dobânzi, majorări sau penalităţi datorate potrivit legii, legiuitorul nu a avut în vedere doar cele prevăzute în legi speciale, ci şi cele stabilite prin voinţa părţilor contractante şi prevăzute în contractul intervenit între părţi. Contractul fiind legea părţilor, şi dobânzile, majorările sau penalităţile prevăzute de comun acord sunt datorate în mod legal.
Creditoarea a calculat dobânda de 1,5% pe lună din suma datorată şi neplătită, dobândă în sumă de 98.525 USD, calculată pentru 25 de luni de întârziere la plată, la suma de 262.735 USD.
Debitoarea arată în acţiunea în anulare că a contestat calculul efectuat cu privire la penalizări, fară însă să precizeze ce anume contestă, modul în care s-a calculat dobânda sau perioada pentru care s-a calculat, deşi, prin procesul-verbal de conciliere, debitoarea recunoaşte debitul în sumă de 262.735 USD şi se precizează că acest debit împreună cu penalităţile aferente vor putea fi plătite ulterior.
Cu privire la respingerea cererii creditoarei pentru emiterea somaţiei de plată întrucât are un caracter contencios, instanţa constată următoarele. Chiar dacă O.G. nr. 5/2001 reglementează o procedură necontencioasă, iar dispoziţiile art. 111 alin. 2 din O.G. nr. 5/2001 prevăd că dispoziţiile art. 338 Cod procedură civilă se aplică în mod corespunzător, dispoziţiile art. 335 Cod procedură civilă nu sunt aplicabile în speţă deoarece obiecţiunile ridicate de către debitor sunt neîntemeiate şi nu sunt de natură să ducă la respingerea cererii creditorului.
Doar dacă invocarea unor obiecţiuni de către debitor ar fi de natură să schimbe caracterul necontencios al cererii întemeiate pe dispoziţiile O.G. nr. 5/2001 şi să determine respingerea cererii pentru emiterea somaţiei de plată, atunci O.G. nr. 5/2001 nu ar mai avea aplicabilitate, deşi ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1 din acest act normativ.
In ceea ce priveşte legea aplicabilă, instanţa constată că, în conformitate cu clauza contractuală prevăzută în art. 11 din contractul încheiat între părţi, acest contract este conform legilor belgiene, iar orice dispută care apare în legătură cu contractul va fi prezentată în faţa Tribunalului din Bruxelles, numai dacă vânzătorul nu alege ca disputa să fie prezentată în faţa Curţii de la domiciliul cumpărătorului.
în speţă, vânzătorul a introdus cererea pentru emiterea somaţiei de plată la Tribunalul Satu Mare, optând astfel pentru instanţa de la domiciliul cumpărătorului. Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 159 din Legea nr. 105/1992, conform cărora instanţele române aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres şi legea română stabileşte şi dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de drept material.
Prin contractul încheiat, părţile nu au stabilit care lege procedurală să fie aplicată în caz de litigii, ci doar legea aplicabilă contractului. Emiterea somaţiei de plată este o problemă de drept procedural şi prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în legea română, respectiv dispoziţiile speciale cuprinse în O.G. nr. 5/2001. în această situaţie, stabilirea caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei se face în baza normelor de procedură prevăzute în legea română.
Legea belgiană este aplicabilă doar contractului încheiat între părţi, respectiv cu privire la condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească, interpretarea clauzelor, drepturile şi obligaţiile părţilor şi alte elemente, astfel cum prevăd şi dispoziţiile cuprinse în art. 91 din Legea nr. 105/1992 privind legea aplicabilă vânzării. La lit. g) din art. 91, se prevede că legea aplicabilă vânzării cârmuieşte şi consecinţele neexecutării contractului, inclusiv obţinerea reparaţiei pentru prejudicii, cu excepţia chestiunilor care sunt supuse legii procedurale a forului.
Aşa cum am mai arătat, emiterea somaţiei de plată reprezintă o problemă de procedură, fiind aplicabilă în speţă lex fori unde are loc judecata. Debitoarea arată în acţiunea în anulare formulată că a invocat şi problema prescripţiei care trebuia examinată chiar din oficiu de instanţă. în cauză, nefiind îndeplinit termenul de prescripţie al dreptului la acţiune al creditoarei, instanţa în mod corect nu a pus în discuţie această excepţie.
Din actul actele dosarului, rezultă că termenul de plată era 15 noiembrie 1999, aceasta fiind data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, termen care a fost întrerupt prin recunoaşterea debitului în sumă de 262.735 USD de către debitoare, aşa cum rezultă din procesul-verbal de conciliere directă încheiat la 11 noiembrie 2002. Cererea creditoarei fiind introdusă la 15 noiembrie 2002, se observă că nu s-a împlinit termenul de prescripţie.
Pentru aceste considerente, instanţa constată că acţiunea în anulare formulată de debitoare împotriva ordonanţei nr. 129/2003 este nefondată şi a obligat reclamanta la cheltuieli de judecată către pârâtă.
Curtea de Apel Oradea, sentinţa nr. 38/C din 18 ianuarie 2003
