folosinţa imobilului. Nelegalitate
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr.2690 din 3 noiembrie 2010
Prin sentinţa civilă nr.460 a Tribunalului Cluj a fost respinsă acţiunea reclamantului M.G. împotriva Instituţiei Primarului Municipiului Turda.
Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că reclamantul a folosit întreaga suprafaţă de teren de 8,63 ha aşa cum rezultă din considerentele deciziei nr.459/2006 exercitând prerogativa pe care i-o conferă dreptul de proprietate chiar dacă eliberarea titlului a avut loc numai la data de 15.10.2008. Pe de altă parte reţine instanţa în această perioadă reclamantul a încheiat şi contractul de arenda nr.27/2005 cu S.C. N.L.A. SRL comportându-se ca un adevărat proprietar iar conform prevederilor art.256 din Legea nr.571/2003 „orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel”. Prin urmare reţine instanţa apărarea reclamantului cu privire la netemeinicia şi nelegalitatea procesului verbal şi a dispoziţiei nr.3719/2009 este neîntemeiată.
În privinţa deciziei de impunere nr.1970/2009 reţine instanţa că împotriva unui atare act în conformitate cu prevederile art. 174, 176 din OG nr.92/2003 există posibilitatea promovării contestaţiei la organul fiscal emitent iar prin probaţiunea administrată nu s-a făcut dovada parcurgerii acestei proceduri prealabile şi numai după pronunţarea unei decizii o putea contesta în instanţă.
Împotriva soluţiei arătate a declarat recurs reclamantul solicitând admiterea acestuia casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în principal iar în
subsidiar modificarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii cu obligarea intimatei la cheltuieli.
În motivarea recursului se arată că în mod greşit s-a reţinut de instanţă că nu ar fi contestat suma impusă prin decizie aceasta rezultă din cuprinsul contestaţiei.
Referitor la obligaţia stabilită în sarcina sa recurentul arată în esenţă că au fost interpretate în mod greşit dispoziţiile art.255 şi art.259 C.fiscal.
Analizând recursul declarat, Curtea reţine următoarele:
Prin decizia nr.1970 emisă la 25.09.2009 a fost stabilită în sarcina recurentului obligaţia plăţii sumei de 2676,95 lei reprezentând impozit pe teren, dobândă şi penalităţi aferente perioadei 1.04.2009- 25.09.2009.
Potrivit consemnărilor făcute în cuprinsul deciziei la baza obligaţiei stabilite au fost avute în vedere procesele verbale de constatare şi impunere. Prin aceste din urmă acte s-a arătat că din verificările fiscale, registrului agricol şi adresa de chemare reiese că recurentul deţine teren extravilan în suprafaţă de 6,61 ha respectiv rectificativ potrivit deciziei M.459/R/2006 suprafaţa de 8,63 ha pentru care se datorează impozit.
Cele stabilite prin actele menţionate au fost contestate recurentul solicitând reanalizarea şi ştergerea impozitului fundamentat pe aceea că pentru teren s-a judecat iar autoritatea a fost obligată să procedeze la punerea în posesie şi ca atare numai de la punerea în posesie a intrat în drepturi pe suprafaţa de teren de 8,63 ha ce i se cuvin.
Ulterior la 20.11.2009 prin decizia nr. 3719 contestaţia recurentului se respinge în considerarea că dreptul de proprietate al recurentului contestator a fost recunoscut din anul 1991 pentru suprafaţa de 8,63 ha aşa cum reiese din hotărârea de validare a comisiei judeţene de fond funciar.
Nemulţumit fiind recurentul s-a adresat instanţei arătând că actele autorităţii sunt nelegale în raport de dispoziţiile art.259 alin.1 C.fiscal ce instituie obligaţia impozitului începând cu data de întâi a lunii următoare celei care imobilul a fost dobândit.
Din cele expuse se observă că prin demersul adresat autorităţii -contestaţie -recurentul a solicitat reanalizarea şi ştergerea impozitului dat fiind că autoritatea avea obligaţia de a proceda la punerea în posesie şi de la această dată a intrat în drepturi pe suprafaţa de 8,63 ha ce i se cuvine.
Consemnarea chiar generică de reanalizare şi ştergere a impozitului duce la concluzia că recurentul a avut în vedere nelegalitatea tuturor actelor ce au constatat existenţa obligaţiei de plată a impozitului pe teren. Că este aşa rezultă şi din dispoziţia dată în soluţionarea contestaţiei atunci când autoritatea a reţinut că organele fiscale au procedat corect la emiterea procesului verbal şi a deciziei de impunere nr. 1970/25.09.2009. Prin urmare faţă de cele consemnate în acte în mod greşit reţine instanţa că nu ar fi fost contestată decizia de impunere.
Greşite sunt însă şi reţinerile instanţei în privinţa obligaţiei fiscale stabilite în sarcina recurentului. În acest sens se reţine că potrivit dispoziţiilor art.256 alin.11 din Legea nr.571/2003 „orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel.
Reiese din norma enunţată că impozitul pe teren se plăteşte de către proprietar cu anumite excepţii când proprietar este statul sau unitatea administrativ teritorială precum şi în cazul contractelor de leasing financiar – „situaţiile astfel prevăzute în titlu – în care cel ce datorează impozitul este chiriaşul.
Cu alte cuvinte doar în situaţiile de excepţie impozitul se plăteşte de o altă persoană decât proprietarul.
Actele dosarului atestă că recurentul reclamant s-a judecat cu autoritatea iar în urma demersului prin hotărâre aceasta din urmă a fost obligată să procedeze la punerea în posesie. Hotărârea irevocabilă nu a fost pusă în aplicare decât la data de 07.08.2008
când a fost încheiat procesul verbal de punere în posesie. Ca atare până la acest moment nu se poate reţine că recurentul ar fi proprietar şi că ar datora impozit de la o altă dată. Faptul că a folosit în parte terenul nu înseamnă că este proprietar că aceasta îi conferă toate atribuţiile dreptului de proprietar. Se consideră proprietar de terenuri acel contribuabil căruia i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului agricol sau forestier după caz de la data punerii în posesie constatat prin proces verbal, fişa au alt document de punere în posesie chiar dacă la această dată nu este emis titlul sau parţial se foloseşte terenul.
Prin urmare raportat la norma enunţată şi la cele rezultate din acte susţinerile recurentului cu privire la greşita reţinere a instanţei în privinţa nelegalităţii actelor contestate sunt întemeiate şi vor fi admise.
Aşadar faţă de cele arătate în baza art.312 C.pr.civ. coroborat cu art.20 din Legea nr.554/2004, Curtea va admite recursul şi va modifica hotărârea conform dispozitivului. (Judecător Floarea Tămaş)
