Art.211 alin. 1 din Legea nr.95/2006
Art.220 din Legea nr.95/2006
Art.305 din Legea nr.95/2006
În speţă recurentul-reclamant nu a pretins că neîncheierea contractului respectiv poate fi imputată intimatei-pârâte, ceea ce atrage concluzia că această situaţie i se datorează lui însuşi şi, ca atare, asigurările sociale de sănătate sunt datorate în condiţiile prevăzute de art.211 alin.1 din Legea nr.95/2006.
Este real că, potrivit art.220 din Legea nr.95/2006, persoanele care nu fac dovada că sunt asigurate (potrivit art.212 alin.1 documentele prin care se atestă calitatea de asigurat sunt, după caz, adeverinţa de asigurat sau carnetul de asigurat eliberate prin grija casei de la care este înscris asiguratul), beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial edemo-epidemic şi cele prevăzute în Programul naţional de imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi al lehuziei, servicii de planificare familială în condiţiile art.223 în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale stabilit prin contractul cadru.
Aceasta însă nu înseamnă că persoanele respective nu au obligaţia plăţii contribuţiei legale către F.N.U.A.S.S. Dimpotrivă, reducerea serviciilor medicale de care beneficiază aceste persoane este doar consecinţa neplăţii contribuţiei şi/sau a nedovedirii calităţii de asigurat.
Mai mult, un argument în plus al obligativităţii asigurării îl constituie şi acela că potrivit art.305 din Legea nr.95/2006 constituie contravenţie refuzul de a pune la dispoziţia organelor de control ale A.N.A.F. şi ale caselor de asigurări a documentelor justificative şi a actelor de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor la Fond.
Prin urmare, chiar dacă nu se încheie contract de asigurare, o persoană obligată să se asigure în temeiul Legii nr.95/2006 păstrează obligaţia de a se asigura şi de a achita contribuţia legală, întrucât acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă.
(Decizia nr. 448/R-cont/03 Februarie 2014)
La data de 27.07.2012, pe rolul Tribunalului Vâlcea a fost înregistrată contestaţia formulată de către contestatorul BG, în contradictoriu cu intimata Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, prin care a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de impunere nr.395 din 26.04.2012, emisă de intimată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, contestatorul a arătat că prin decizia de impunere cu numărul de mai sus s-au stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale datorate bugetului F.N.U.A.S.S , în sumă totală de 204 lei, aferente trimestrului I – 2011 – trimestrul I – 2012, constând în contribuţie CASS (996 lei), penalităţi de întârziere (119 lei) şi dobânzi (89 lei).
Contestatorul a considerat că decizia de impunere cu numărul de mai sus este netemeinică şi nelegală, principiul obligativităţii contribuţiei la fondul naţional de asigurări de sănătate neoperând în cazul său deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.211 din Legea nr.95/2006, între părţi nefiind încheiat contract de asigurare.
Art.211 din Legea nr.95/2006, a arătat în continuare contestatorul, stabileşte condiţiile pentru ca o persoană, cu domiciliul în România, să devină asigurat, trebuie să facă dovada plăţii contribuţiei la fond în condiţiile legii, iar în continuare se menţionează că ”persoana în cauză încheie un contract de asigurare, direct sau prin angajator”.
Acestei susţineri, a considerat contestatorul, nu i se poate opune decât art.208 alin.2 din Legea nr.95/2006 care prevede că „ asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar”, text de lege cu caracter general, chiar ambiguu, legiuitorul înţelegând să lege naşterea acestuia raport juridic de încheierea unui contract de asigurare. La această concluzie se ajunge văzând şi alte dispoziţii din Legea nr.95/2006, dispoziţii care, susţine contestatorul, nu fac referire la obligaţia de plată a contribuţiei, ci la obligaţia de a se asigura în condiţiile art.211 din acelaşi act normativ.
Dovada inexistenţei obligaţiei de plată a acestei contribuţii de către avocaţi o reprezintă chiar modificarea adusă Codului fiscal prin OUG nr.125/27.12.2011 în care se precizează expres că toate persoanele datorează această contribuţie chiar şi cele care nu realizează venituri, iar plăţile se stabilesc prin decizie de impunere, pe baza declaraţiei de estimat, contestatorul considerând că abia la această dată legiuitorul a înţeles să stabilească ope legis această obligaţie de plată a contribuţiei sociale de sănătate şi a eliminat existenţa contractului de asigurare şi totodată a stabilit modalitatea de impunere a acestei contribuţii.
În plus, contestatorul a susţinut că, dacă Legea nr.95/2006 ar fi stabilit un sistem obligatoriu de plată a acestor contribuţii, nu ar fi trebuit să condiţioneze plata de prestarea serviciilor medicale.
Art.4 alin.3 din HG nr.972/2006 reglementează dreptul asiguratului de a fi informat cel puţin o dată pe an prin casele de asigurări asupra serviciilor de care beneficiază, nivelul de contribuţie personală şi modalitatea de plată, contestatorul arătând că nu a primit nicio informare în acest sens şi nici nu i s-a solicitat încheierea unui contract de asigurare.
Art.220 din Legea nr.95/2006 reglementează tipul de serviciu de care beneficiază persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat, legiuitorul recunoscând prin aceasta că există şi o astfel de categorie de persoane, persoane care, nefiind asigurate, au obligaţia să comunice direct casei de asigurări alese veniturile pe baza contractului de asigurare în vederea stabilirii şi achitării contribuţiei.
Contestatorul a mai arătat că este încălcată puterea de lucru judecat de către intimată, aceasta în condiţiile în care, decizia de impunere nr.538 din 20.11.2011 care privea perioada 2007 – 2010 a fost anulată în mod irevocabil tocmai pe considerentul lipsei contractului de asigurare.
Contestatorul a arătat că şi majorările aplicate constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere nu sunt datorate, întrucât fapta de neplată a contribuţiei de asigurări sociale nu există.
La contestaţie s-au anexat: decizie de impunere nr. 395 din 26.04.2012, dovada contestaţiei acesteia pe cale administrativă adresată intimatei, decizia nr.186/R/cont din 25.01.2012.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că potrivit art.208 alin.3 din Legea nr.95/2006, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar.
La întâmpinare intimata a anexat decizia 2093/ R-cont din 05.10.2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr.1823/90/2011, precum şi decizia nr.998 R/Cont din 20.04.2012, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr.2946/90/2011.
În şedinţa publică din 05 martie 2013, intimata prin consilier a precizat că plângerea prealabilă formulată de către contestator împotriva deciziei de impunere nr.395/2012 a fost soluţionată.
În această situaţie contestatorul a precizat obiectul contestaţiei ca fiind plângere împotriva dispoziţiei de soluţionare pe cale administrativă a plângerii formulate împotriva deciziei de impunere.
Intimata a depus la dosarul cauzei dispoziţia de soluţionare nr.26109 din 11.07.2012.
Prin sentinţa nr. 2948/23.04.2013, Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, a respins contestaţia, ulterior precizată, formulată de contestator, împotriva dispoziţiei de soluţionare nr.26109 din 11.07.2012 şi a deciziei de impunere nr.395/26.04.2012, ambele emise de intimata Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin decizia de impunere nr.395 din 26.04.2012, intimata Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea a stabilit în sarcina contestatorului din prezenta cauză obligaţii fiscale datorate bugetului FNUASS în sumă totală de 1204 lei reprezentând contribuţie CASS, penalităţi întârziere şi dobânzi aferente perioadei trimestrul I – 2011 – trimestrul I – 2012.
Împotriva deciziei de impunere cu numărul de mai sus, contestatorul a formulat contestaţie pe cale administrativă, care a fost respinsă, ca nefondată, prin dispoziţia de soluţionare nr.26109 din 11.07.2012.
Atât dispoziţia de soluţionare cu numărul de mai sus, cât şi decizia de impunere, sunt legale şi temeinice pentru considerentele expuse în continuare.
Asigurările sociale de sănătate sunt, potrivit Legii nr.-95/2006, obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar.
Potrivit dispoziţiilor art.256 alin.1 din Legea nr.95 / 2006, Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate se formează şi din contribuţiile persoanelor fizice şi juridice, colectarea contribuţiilor persoanelor fizice şi juridice care au calitatea de angajator făcându-se de către prin ANAF, iar colectarea contribuţiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări.
Sunt asiguraţi, potrivit art.211 din Legea nr.95/2006, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare încetând odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de şedere în România.
Prevederile art.208 alin.3 lit. E şi alin.6 din Legea nr.95/2006 consacră participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.
Asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de plată pentru asigurările sociale de sănătate.
În conformitate cu dispoziţiile art.215 alin. 1 şi 3 din Legea nr.95/2006, obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine şi persoanelor fizice care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi independente.
Din conţinutul prevederilor legale suscitate rezultă că obligaţia de plată a contribuţiei sociale de sănătate subzistă independent de încheierea unui contract cu casa asigurărilor de sănătate, iar împrejurarea că reclamantul din prezenta cauză este avocat nu o scuteşte de plata contribuţiei reglementată de Legea nr.95/2006, aceasta deoarece contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată în temeiul Legii nr.95/2006 nu se asimilează noţiunii de contribuţie profesională obligatorie.
Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din OUG nr.221/2000, privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, această categorie profesională beneficiază de un sistem unic propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România.
Contribuţia individuală obligatorie a avocatului la fondul sistemului de asigurări sociale ale avocaţilor se determină prin raportare la venitul brut lunar realizat din profesie.
Potrivit Legii nr. 95/2006, indiferent de opţiunea contestatorului din prezenta cauză, de a accesa sau nu sistemul public de sănătate, acesta, în temeiul legii organice care reglementează sistemul de asigurări sociale de sănătate, are obligaţia de a contribui la fondul naţional de asigurări de sănătate.
Mai mult, drepturile şi obligaţiile sunt stabilite prin Contractul cadru, aşa cum stipulează art.217 din Legea nr.95/2006, adus la cunoştinţă asiguraţilor prin publicarea în Monitorul oficial.
Pe cale de consecinţă, contestatorul din prezenta cauză, care a realizat venituri impozabile din desfăşurarea unei activităţi libere care se supune impozitului pe venit, avea obligaţia legală de a plăti o contribuţie lunară către FNUASS, în forma unei cote procentuale care se aplică asupra veniturilor impozabile.
Întrucât acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a contribuţiei de asigurări sociale şi nici nu a depus declaraţia prevăzută de OG nr.92/2003 şi art.215 din Legea nr.95/2006. în mod legal intimata a procedat la emiterea deciziei de impunere nr.395, respectând prevederile art.83 alin.4 din OG nr.92/2003, iar în condiţiile Codului de procedură fiscală şi art.261 din Legea nr.95/2006 aceasta a calculat şi majorările de întârziere, obligaţia de plată născându-se la data realizării venitului şi nu în virtutea contractului de asigurare.
Pe cale de consecinţă, susţinerile contestatorului potrivit cărora nu datorează contribuţia pentru asigurările sociale în lipsa contractului încheiat cu casa sunt neîntemeiate, nefiind reţinute de instanţă.
Sunt neîntemeiate şi susţinerile acestuia potrivit cărora decizia nr.395 din 26.04.2012 a fost emisă de intimată pentru perioada 2011- trimestrul I – 2012 cu nerespectarea puterii lucrului judecat, în condiţiile în care decizia nr.538/20.11.2011 care priveşte perioada 2007-2010 a fost anulată irevocabilă de către Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr.186/R/Cont din 25.01.2012, tocmai pentru lipsa contractului de asigurare.
Aceasta deoarece, anterior pronunţării deciziei nr.186 /R/Cont. din 25.01.2012, Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II- a Civilă a pronunţat în data de 05.10.2011, decizia nr.2093/R-Cont. În dosarul nr.1823/90/2011, prin care a statuat că, chiar în lipsa contractului de asigurare, în baza Legii nr.95/2006, există obligaţia de plată a asigurărilor sociale de sănătate.
Şi ulterior pronunţării deciziei nr.186/R-Cont. din 25.01.2011 în dosarul nr.1723/90/2011, Curtea de Apel Piteşti s-a pronunţat în sensul că obligaţia de plată a asigurărilor sociale de sănătate este obligatorie, independent de încheierea contractului de asigurare, în baza Legii nr.95/2006, această obligaţie a încheierii contractului fiind numai o consecinţă a dobândirii calităţi de asigurat. În acest sens este decizia nr.998 /R-Cont. din 20.04.2012, în dosarul nr.2946/90/2011.
Pentru considerentele expuse mai sus contestaţia este neîntemeiată, fiind respinsă.
Împotriva sentinţei de mai sus, în termen legal a formulat recurs contestatorul BG, solicitând admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei recurate, iar pe fond admiterea contestaţiei cu consecinţa anulării actului administrativ atacat – Decizia nr.266109/11.07.2012, emisă în soluţionarea contestaţiei administrative şi Decizia de impunere nr.395 din data de 26.04.2012, cu cheltuieli de judecată.
Recurentul critică hotărârea pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând următoarele:
Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra efectului pozitiv al puterii de lucru judecat. Apreciază că trebuie analizată cu prioritate contestaţia prin prisma Deciziei nr.186/R-cont pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.1723/90/2011, irevocabilă. Prin această decizie s-a anulat decizia de impunere a CAS care privea obligaţii datorate fondului FNUASS în perioada trim. I 2007 – trim. IV 2010, pentru mai multe considerente de fond, în principal acela al lipsei contractului de asigurare între părţi.
Apreciază recurentul că în cauză trebuie ţinut cont de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat cu privire la hotărârea Curţii de Apel Piteşti.
Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune, într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această prezumţie are caracter absolut, ceea ce înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior, în mod irevocabil.
Ca atare, recurentul apreciază că intimata nu mai poate readuce în faţa instanţelor, chiar dacă decizia de impunere contestată priveşte o altă perioadă de timp, însă este emisă pentru aceleaşi temeiuri juridice, o chestiune deja soluţionată, respectiv faptul că trebuie să plătească asigurări sociale de sănătate la această casă.
Instanţa de fond a motivat această apărare a sa prin referire la alte soluţii din practica judiciară. Însă ceea ce trebuia verificat de către instanţa de fond era nu precedentul judiciar anterior, de care instanţele nu sunt ţinute, ci aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, instituţie reglementată legal şi care produce efecte juridice. Motivarea greşită a instanţei asupra acestei apărări, echivalează cu o nemotivare şi duce la nulitatea hotărârii judecătoreşti.
Asupra fondului cauzei, recurentul solicită să fie analizată susţinerea care priveşte faptul că avocaţii care nu au încheiat contracte de asigurări cu casele de asigurări de sănătate, nu datorează aceste contribuţii, iar deciziile de impunere emise exclusiv pe baza veniturilor comunicate de ANAF (deci fără un control de fond), sunt nelegale.
Astfel, în primul rând art.211 din Legea nr.95/2006, stabileşte condiţiile pentru care o persoană, cetăţean român cu domiciliul în România, să devină asigurat, respectiv trebuie să facă „dovada plăţii contribuţiei la fond în condiţiile legii”, iar în continuare se menţionează că „persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator”.
Aşadar, textul Legii nr.95/2006, este foarte clar, stabilind că dobândirea calităţii de asigurat urmează a se face în baza unui contract de asigurare.
Existenţa obligaţiei de plată a acestei contribuţii ope legis nu ar putea fi reţinută decât în lipsa reglementării necesităţii încheierii unui contract de asigurare. Aşadar dacă Legea nr.95/2006 ar fi conţinut doar art.208, fără a fi avut în conţinutul său şi art.211 se putea susţine caracterul ope legis al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.
De asemenea, această concluzie este susţinută şi de alte dispoziţii din Legea nr.95/2006, care nu fac referire la „obligaţia de plată a contribuţiei”, ci la obligaţia de a se asigura în condiţiile art.211; în acest sens, spre exemplu art.213 alin.4 prevede că persoanele ce nu sunt prevăzute la art.213 alin.1 şi 3 „ au obligaţia să se asigure în condiţiile art.211”, adică să încheie contract de asigurare.
O dovadă în sensul inexistenţei obligaţiei de plată a avocaţilor a acestei contribuţii o reprezintă chiar modificarea adusă Codului fiscal prin OUG nr.125/2011, în care se precizează expres că toate persoanele datorează această contribuţie chiar şi cele care nu realizează venituri, iar plăţile se stabilesc prin decizia de impunere, pe baza declaraţiei de venit estimat/declaraţiei privind venitul realizat sau pe baza normelor de venit. Aşadar, numai ulterior acestei modificări, legiuitorul a înţeles să stabilească ope legis această obligaţie de plată a contribuţiei sociale de sănătate şi a eliminat existenţa contractului de asigurare şi totodată a stabilit modalitatea de stabilire a contribuţiilor.
De asemenea, alte argumente juridice susţin lipsa obligaţiei de plată a contribuţiei sociale de sănătate, în lipsa unui contract de asigurare, respectiv art. 35 din Ordinul 617/2007, art.4 alin.3 din HG nr.972/2006 privind aprobarea statutului CNAS, precum şi art.222 din Legea nr.95/2006.
Dacă Legea nr.95/2006 ar fi stabilit un sistem obligatoriu de plată a acestor contribuţii, nu ar fi trebuit să condiţioneze plata acestora de prestarea serviciilor medicale.
Art.220 din Legea nr.95/2006 reglementează tipul de servicii de care beneficiază persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat. Deci, legiuitorul prin această dispoziţie recunoaşte că există categorii de persoane care nu fac dovada calităţii de asigurat şi care totuşi beneficiază de anumite servicii.
Art.259 alin.4 din Legea nr.95/2006 stabileşte că persoanele care nu sunt asigurate au obligaţia să comunice direct casei de asigurări alese veniturile pe baza contractului de asigurare în vederea stabilirii şi achitării contribuţiei.
Mai arată recurentul că, deşi a contestat şi majorările aplicate (dobânzi şi penalităţi de întârziere), atât asupra cuantumului, cât şi asupra unei presupuse culpe a sa, instanţa de fond a apreciat că sunt corect stabilite.
Recurentul susţine că nu crede că este corect sub aspectul principiului protecţiei universale echitabile şi nediscriminatorii, să plătească o dată serviciile medicale, să plătească şi sumele din decizia de impunere, pentru a deveni „asigurat retroactiv”, fără însă niciun beneficiu şi să mai plătească şi penalităţi de întârziere şi dobânzi pentru servicii medicale care nu i-au fost oferite gratuit, ci contracost. Această situaţie vine în contradicţie şi cu normele europene, în speţă drepturile conferite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub aspectul cuantumului majorărilor, acestea sunt greşit calculate cu privire la termenul de la care începe să curgă aplicarea lor.
Intimata nu poate calcula majorări de întârziere de la data declarării la organele fiscale a veniturilor impozabile, ci de la data individualizării sumelor prin emiterea titlului de creanţă, în speţă decizia de impunere nr.538/20.01.2011.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile Legii nr.77/1994, titlu IX din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art.112, 304 şi următoarele Cod procedură civilă, precum şi legile speciale invocate în cuprinsul contestaţiei.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea soluţiei primei instanţe.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ce priveşte critica privind nerespectarea efectului pozitiv al lucrului judecat, se reţine că prin Decizia nr. 186/R-cont pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. 1723/90/2011 s-a anulat Decizia de impunere nr. 537/20.01.2011 prin care se stabilise în sarcina recurentului-reclamant obligaţia de plată a contribuţiilor pentru asigurări sociale de sănătate către F.N.U.A.S.S. aferente perioadei trimestrul I 2007 – trimestrul IV 2010.
Pe de altă parte, în cauza de faţă se contestă legalitatea Decizei de impunere nr. 395/2012 prin care s-au stabilit contribuţiile de asigurări sociale pentru perioada trimestrul I 2011 – trimestrul I 2012.
Faţă de această situaţie, Curtea apreciază că în cauză nu se poate da eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, cele două decizii de impunere stabilind obligaţii de plată aferente unor perioade diferite, astfel că şi analiza legalităţii lor, precum şi dezlegarea dată de instanţă problemelor de fapt şi de drept este limitată la intervalul de timp supus controlului. Prin urmare, numai în situaţia în care pentru perioada pentru care s-a emis decizia anulată (trimestrul I 2007 – trimestrul IV 2010) s-ar fi stabilit şi alte obligaţii decurgând din calitatea de asigurat, recurentul-reclamant putea să invoce cu succes efectul pozitiv al puterii de lucru judecat ce decurge din Decizia nr. 186/R-cont pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. 1723/90/2011, pentru acest interval de timp nemaiputând fi pusă în discuţie problema de drept dezlegată prin hotărârea menţionată.
Pe fondul cauzei, referitor la obligativitatea plăţii contribuţiei la F.N.U.A.S.S., Curtea constată că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale.
Astfel, potrivit art.208 alin.1 şi 3 din Legea nr.95/2006, asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei, sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, iar obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate se realizează inclusiv pe baza principiului participării obligatorii la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.
La rândul său art.211 alin.1 şi 2 din aceeaşi lege prevede că „sunt asiguraţi, potrivit prezentei legi, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, în condiţiile prezentei legi. În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator al cărui model se stabileşte prin ordin al preşedintelui C.N.A.S. cu avizul consiliului de administraţie. Calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de şedere în România.
Din interpretarea acestor prevederi, rezultă cu evidenţă că legiuitorul a instituit ca regulă asigurarea obligatorie pentru fiecare român cu domiciliul în ţară. Asigurarea atrage plata unei contribuţii cu anumite excepţii stricte prevăzute de art.213, nefiind permis persoanelor vizate de lege să opteze între a plăti sau nu contribuţia sub pretextul că nu au încheiat un contrat cu casa de asigurări.
Încheierea respectivului contract este o obligaţie derivată din obligativitatea asigurării, iar după încheierea contractului şi în temeiul acestuia decurg obligaţiile părţilor, aşa cum şi le-au asumat, în limitele prescripţiilor legale, inclusiv obligaţia prevăzută de art.215 alin.3 pentru persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, cum sunt avocaţii, şi care constă în depunerea obligatorie la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare a declaraţiilor privind obligaţiile faţă de fond.
Conform art.257 alin.1 şi 2 şi art.259 din Legea nr. 95/2006 persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate, iar în cazul persoanelor ce desfăşoară activităţi independente, care se supun impozitului pe venit, contribuţia se plăteşte trimestrial sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceştia. Pentru aceştia obligaţia virării contribuţiei de asigurări sociale de sănătate revine asiguraţilor.
În consecinţă, nu are suport interpretarea potrivit căreia legea deşi stabileşte obligativitatea asigurării, lasă la aprecierea persoanelor vizate ca şi asiguraţi încheierea contractului cu casa de asigurări.
În speţă recurentul-reclamant nu a pretins că neîncheierea contractului respectiv poate fi imputată intimatei-pârâte, ceea ce atrage concluzia că această situaţie i se datorează lui însuşi şi, ca atare, asigurările sociale de sănătate sunt datorate în condiţiile prevăzute de art.211 alin.1 din Legea nr.95/2006.
Este real că, potrivit art.220 din Legea nr.95/2006, persoanele care nu fac dovada că sunt asigurate (potrivit art.212 alin.1 documentele prin care se atestă calitatea de asigurat sunt, după caz, adeverinţa de asigurat sau carnetul de asigurat eliberate prin grija casei de asigurare la care este înscris asiguratul), beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial edemo-epidemic şi cele prevăzute în Programul naţional de imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi al lehuziei, servicii de planificare familială în condiţiile art.223 în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale stabilit prin contractul cadru.
Aceasta însă nu înseamnă că persoanele respective nu au obligaţia plăţii contribuţiei legale către F.N.U.A.S.S. Dimpotrivă, reducerea serviciilor medicale de care beneficiază aceste persoane este doar consecinţa neplăţii contribuţiei şi/sau a nedovedirii calităţii de asigurat.
Mai mult, un argument în plus al obligativităţii asigurării îl constituie şi acela că potrivit art.305 din Legea nr.95/2006 constituie contravenţie refuzul de a pune la dispoziţia organelor de control ale A.N.A.F. şi ale caselor de asigurări a documentelor justificative şi a actelor de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor la Fond.
Prin urmare, chiar dacă nu se încheie contract de asigurare, o persoană obligată să se asigure în temeiul Legii nr.95/2006 păstrează obligaţia de a se asigura şi de a achita contribuţia legală, întrucât acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă.
Noua modificare adusă Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal prin OUG nr.125/2011 readuce în discuţie situaţia plăţii contribuţiilor sociale de sănătate de către avocaţi, reglementând într-un capitol separat contribuţiile sociale obligatorii privind persoanele care realizează venituri din activităţi independente, activităţi agricole şi asocieri fără personalitate juridică (art. 296/21-296/26), însă nu priveşte litigiul de faţă, aceasta intrând în vigoare începând cu data de 2 ianuarie 2012.
Prin urmare, în mod corect Tribunalul nu a reţinut argumentele invocate de reclamant în sensul că acesta nu datorează contribuţiile la fondul asigurărilor de sănătate. Astfel, la data când a fost emis actul administrativ ce se contestă legiuitorul nu condiţiona plata acestora de încheierea contractului de asigurare, calitatea de asigurat fiind recunoscută tuturor persoanelor cu cetăţenia română care au domiciliul în România.
Faptul că în O.U.G. nr.221/2000, privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor nu se face o referire expresă la această obligaţie, nu înseamnă că aceştia nu datorează contribuţia respectivă, întrucât prevederile din legea specială au prioritate.
Nici celelalte prevederi legale invocate de recurent din cuprinsul legii 95/2006 nu contrazic această concluzie. Acestea se referă la dovada calităţii de asigurat, la contribuţiile datorate de persoanele asigurate şi la drepturile acestora, ceea ce nu condiţionează calitatea de asigurat de încheierea contractului. Nici prevederile Ordinului CNAS nr.617/2007, care sunt date în baza şi în limitele legii, pentru aplicarea acesteia nu instituie o asemenea condiţionare, neprevăzută în lege.
Curtea constată că nici critica bazată pe principiul autonomiei de voinţă nu este întemeiată. Specificul raportului juridic de drept administrativ, faţă de cel de drept privat, este poziţia de inegalitate juridică a părţilor, ceea ce se poate materializa, ca în cazul de faţă, în obligaţia impusă de lege de încheiere a unui anumit contract, în anumite condiţii, de asemenea impuse de lege.
De asemenea, nefondată este şi critica referitoare la calcularea accesoriilor aferente debitului principal.
În primul rând trebuie subliniat că, deşi în faţa primei instanţe reclamantul a contestat majorările aplicate, acesta nu a indicat prin cererea de chemare în judecată motivele de nelegalitate ale deciziei sub acest aspect sau criticile concrete aduse modalităţii de calcul a accesoriilor.
Verificânddin oficiu legalitatea actului administrativ contestat, Curtea nu constată însă că ar fi fost nesocotite dispoziţii legale de ordine publică, care să justifice modificarea sau anularea acestuia.
Astfel, de vreme ce legea prevede expres în sarcina debitorului obligaţia de plată la scadenţă a obligaţiei principale, în absenţa unei asemenea plăţi (fapt imputabil exclusiv debitorului) încep să curgă dobânzile şi penalităţile de întârziere fără nicio condiţionare de emitere a unui act fiscal.
Concluzionând prin urmare în sensul că recurentul reclamant avea obligaţia de a plăti contribuţiile pentru asigurările de sănătatechiar dacă nu a încheiat contract de asigurare, neplata acestora la scadenţă determinând şi curgerea accesoriilor (dobânzi şi penalităţi de întârziere), în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
