In cazul în care condamnata are un copil care nu a împlinit vârsta de 1 an, executarea pedepsei închisorii poate fi amânată până la încetarea cauzei care a determinat amânarea, respectiv până când copilul va împlini vârsta de 1 an, nefiind incidente dispoziţiile referitoare la concediul acordat salariaţilor până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani.
(Decizia nr. 1488 din 9 octombrie 2001 – Secţia a II-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 461/2001 a Judecătoriei Sectorului 2, a fost admisă cererea formulată de condamnata N.D.R.A. şi s-a dispus amânarea executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 98/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 850/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, până la împlinirea vârstei de 1 an de către minora R.A., născută la 18.06.2000.
S-a reţinut că petenta condamnată are un copil minor care nu a împlinit vârsta de 1 an şi că nu a mai beneficiat de o altă amânare a executării pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 1069/A din 05.07.2001 a Tribunalului Bucureşti-Secţia a ll-a penală, a fost respins ca nefondat apelul condamnatei.
S-a reţinut că dispoziţiile referitoare la amânarea executării pedepsei pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acordă salariatelor înainte şi după naştere, respectiv până la împlinirea vârstei de 2 ani de către copil, sunt incidente în situaţia în care pedeapsa se execută la locul de muncă, situaţie în care se aplică prin analogie normele legale privitoare la concediul salariatelor înainte şi după naştere.
Recursul condamnatei este nefondat.
Prin sentinţa instanţei de fond, s-a dispus amânarea executării pedepsei până la împlinirea de către copilul minor al condamnatei a vârstei de 1 an, făcându-se astfel aplicarea art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală.
Susţinerea recurentei, în sensul că se impunea amânarea executării pedepsei până când minorul va face 2 ani, nu este fondată, de această posibilitate beneficiind numai persoanele angajate care au în întreţinere copii până la vârsta de 1 an.
Soluţia este corectă, deşi este motivată necorespunzător.
Potrivit art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, executarea pedepsei poate fi amânată când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de 1 an. în aceste cazuri, executarea se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
Totodată, în art. 453 alin. final din Codul de procedură penală se precizează că dispoziţiile acestui articol se aplică şi în cazul celui condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă. în situaţia prevăzută la lit. b), executarea pedepsei poate fi amânată pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acordă salariatelor înainte şi după naştere.
Rezultă aşadar că legiuitorul a înţeles să trateze distinct situaţia condamnatelor la pedeapsa închisorii executabile prin privare de libertate şi situaţia condamnatelor la pedeapsa închisorii executabile la locul de muncă.
Astfel, dacă în cazul executării pedepsei la locul de muncă, persoana condamnată poate beneficia de amânarea executării pedepsei “pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acordă salariatelor înainte şi după naştere”, în situaţia în care pedeapsa urmează a fi executată efectiv, prin privare de libertate, amânarea se poate dispune numai până la data la care copilul condamnatei va împlini vârsta de 1 an.
în speţa analizată (mai ales în motivarea instanţei de apel), ca, de altfel, şi în alte soluţii din practica judiciară se susţine că în cazul în care pedeapsa ar fi executabilă la locul de muncă, în condiţiile art. 867 şi următoarele din Codul penal, amânarea executării pedepsei s-ar putea dispune până când copilul condamnatei va împlini vârsta de 2 ani, interferând în acest sens legislaţia muncii în materie.
Avem rezerve în această privinţă.
Referitor la executarea pedepsei la locul de muncă, este de observat că, potrivit art. 868 alin. 1 din Codul penal, condamnatul are toate drepturile recunoscute unui angajat, cu limitările enumerate în acest text de lege.
Este adevărat că, prin Legea nr. 120/1997 privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la 2 ani, se recunoştea femeilor asigurate în cadrul sistemului de asigurări sociale de stat dreptul la un concediu plătit pentru sarcină şi lăuzie de 112 de zile, precum şi dreptul la un concediu plătit pentru îngrijirea copilului până la împlinirea de către acesta a vârstei de 2 ani.
Prin art. 198 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, a fost abrogată Legea nr. 120/1997, întrucât prin legea abrogatoare s-au reglementat şi ipotezele prevăzute în legea abrogată.
Astfel, conform art. 118 din noua lege, asiguratele au dreptul pe o perioadă de 126 de zile la un concediu pentru sarcină şi lăuzie, perioadă în care beneficiază de indemnizaţia de maternitate. Potrivit art. 121 din aceeaşi lege, asiguraţii au dreptul la o indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, cu condiţia îndeplinirii stagiului de cotizare prevăzut de lege.
Revenind la problema analizată, observăm că legiuitorul foloseşte, pentru a determina perioada pentru care se poate dispune amânarea executării pedepsei la locul de muncă, sintagma “perioadă stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acordă salariatelor înainte şi după naştere”.
Or, la momentul adoptării Codului de procedură penală şi implicit a art. 453, salariatele beneficiau numai de concediu de maternitate, compus din concediu prenatal de 52 de zile şi concediu postnatal de 60 de zile.
Rezultă că intenţia legiuitorului a fost de a adopta o soluţie mai restrictivă în situaţia condamnatelor care execută pedeapsa la locul de muncă, decât în situaţia în care pedeapsa se execută prin privare de libertate, căci dacă primele puteau beneficia de amânarea executării pedepsei pe o perioadă maximă de 112 zile, din care doar 60 după naştere, în a doua ipoteză amânarea se putea dispune pentru
1 an după naşterea copilului.
De altfel, soluţia este şi logică, ţinând seama că legiuitorul a urmărit să protejeze, prin instituirea cazului de amânare a executării pedepsei prevăzute de art. 453 lit. b) din Codul de procedură penală, interesele persoanei aflate în ocrotirea condamnatei, respectiv ale copilului aflat în primele luni de viaţă.
Este de observat că, în cazul în care pedeapsa se execută la locul de muncă, contactul între mama condamnată şi copil are loc zilnic, acesta putând beneficia de o îngrijire corespunzătoare, nefiind necesară prezenţa continuă a condamnatei lângă minor, cu excepţia perioadei mai dificile, situată în timp la circa 60 de zile după naştere, pe care de altfel legiuitorul a avut-o în vedere în art. 453 alin. ultim din Codul de procedură penală.
Având în vedere diferenţa între cele două modalităţi de a pedepsei (în detenţie şi la locul de muncă), proiectată în planul relaţiei mamă – copil, legiuitorul a înţeles, la data adoptării Codului de procedură penală, să instituie un regim de favoare condamnatei care va executa efectiv pedeapsa, lăsând-o să se ocupe de îngrijirea minorului până la vârsta de 1 an, iar nu doar până la expirarea concediului postnatal.
Ţinând seama de această interpretare teleologică, împrejurarea că după 1990 au intervenit în materia legislaţiei muncii şi alte reglementări de natură să protejeze interesele minorilor, însă pe termen mediu, cum sunt cele referitoare la concediul, respectiv indemnizaţia, pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani, nu poate avea relevanţă în ce priveşte amânarea executării pedepsei, chiar în ipoteza în care pedeapsa se execută la locul de muncă.
în consecinţă, amânarea executării pedepsei se poate dispune până când copilul împlineşte 1 an (dacă pedeapsa se execută în detenţie), respectiv pe o perioadă de 126 de zile (în cazul pedepselor executabile la locul de muncă), pe parcursul cărora condamnata se află în concediu pentru sarcină şi lăuzie.
