Prin cererea înregistrată la nr. 3501/95/2007 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanţii P. V. şi P. D.V. au chemat în judecată pe pârâţii Statul român prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, Prefectura Gorj, Parchetul Judeţean Gorj , Primăria Municipiului Tg-Jiu, solicitând obligarea pârâtelor în solidar la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 1325 mp. şi 450 mp. , ambele situate în Tg-Jiu, strada 23 August, nr. 136, obligarea aceloraşi pârâte la restituirea în natură a suprafeţei de 542 mp. cu aceeaşi situare, obligarea pârâtelor la plata prejudiciului cauzat prin lipsa folosinţei terenurilor de la data exproprierii până la data acordării despăgubirilor, cât şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii a arătat că terenurile sunt proprietatea reclamanţilor şi că prin Decretul de expropriere nr. 328/1981 li s-a expropriat fără despăgubiri suprafaţa de 1775 mp. şi li s-a preluat fără titlu suprafaţa de 542 mp. care este liberă de utilităţi şi solicită să fie retrocedată.
Pentru dovedirea cererii reclamanţii depun acte de filiaţie, respectiv certificate de naştere, de deces şi de căsătorie, certificatul de moştenitor 756/1982, contract de vânzare – cumpărare din 10 mai 1958.
În drept, reclamanţii îşi întemeiază cererea pe disp. Legii nr. 33/1994, precizând în mod expres că nu solicită despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001.
În cauză formulează întâmpinare Primăria Municipiului Tg-Jiu, prin care solicită respingerea acţiunii reclamantei cu motivarea că pentru terenul expropriat reclamanţii nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994, anexând întâmpinării dispoziţia nr. 69 din 10.01.2007 privind construcţiile, notificarea depusă de reclamanţi, decretul de expropriere şi schiţele anexe, tabel nominal privind ridicarea despăgubirilor.
Apărătorul reclamanţilor a solicitat prin cererea depusă la data de 14.06.2007 să se ia act că aceştia renunţă la soluţionarea capătului de cerere privind restituirea suprafeţei de 542 mp.
Prin sentinţa civilă nr.234 din 14 iunie 2007, Tribunalul Gorj a respins cererea formulată de reclamanţi cu privire la suprafaţa de 1775 mp. şi a luat act de renunţarea reclamanţilor la capătul de cerere pentru suprafaţa de 542 mp.
Hotărând astfel, instanţa a reţinut că dispoziţiile Legii 33/1994 pe care reclamanţii şi-au fundamentat cererea introductivă în instanţă, nu-şi găsesc aplicabilitatea în speţă.
S-a reţinut că prin acest act normativ, nu se reglementează acordarea de despăgubiri pentru imobilele expropriate, ci se prevede că dacă aceste imobile nu au fost utilizate în termen de 1 an, potrivit scopului pentru care au fost ridicate de la expropriat, foştii proprietari pot cere retrocedarea lor dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică conf.art.35, cuantumul despăgubirilor primite de expropriaţi stabilindu-se potrivit art.36.
A apreciat instanţa că bunurile din litigiu, respectiv supraf.de 1775 mp.dispusă în două suprafeţe de 1325 m,p. şi 450 mp. au fost expropriate prin Decretul de expropriere nr.328/1981, în speţă găsindu-şi aplicabilitatea dispoziţiile Lg.10/2001, fiind bunuri preluate de stat şi reglementate de dispoz.art.10 şi 11 din această lege, însă reclamanţii au precizat în mod expres că nu înţeleg să se judece pe acest temei şi de altfel, din notificarea depusă de reclamanţi precum şi din dispoziţia emisă de primarul Mun.Tg.Jiu, reiese că reclamanţii au formulat notificare pentru imobilul reprezentând construcţii, nedepunându-se la dosar o altă notificare privind terenul.
Cum reclamanţii nu au solicitat retrocedarea imobilelor expropriate pe acest temei, al Lg.10/2001, ci au cerut despăgubiri pentru acestea în condiţiile Lg.33/1994, instanţa de fond a apreciat că ţinându-se seama de principiul disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, acţiunea părţilor nu poate fi calificată de instanţă peste voinţa acestora.
În consecinţă, instanţa a procedat la respingerea cererii privind petitul referitor la suprafaţa de 1775 mp., respectiv plata despăgubirilor şi a uzufructului, iar cu privire la restituirea în natură a terenului care nu a fost expropriat în suprafaţă de 542 mp., s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la acest capăt de cerere, conform art.246 c.pr.civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen reclamanţii, considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând faptul că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispoz.art.35 din Lg.33/1994, în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 1775 mp.
Apelanţii reclamanţi susţin că de vreme ce procedura prevăzută de art.21-27 din Lg.33/1994 se referă la acordarea despăgubirilor la instanţa de judecată, în cauză sunt aplicabile aceste dispoziţii, fiind vorba de proceduri date exclusiv în atribuţia instanţei de judecată.
Arată că nu au solicitat retrocedarea imobilelor expropriate, ci au cerut despăgubiri pentru acestea, potrivit Lg.33/1994, întrucât nu mai puteau solicita retrocedarea imobilelor expropriate care nu mai pot fi restituite în natură.
Apelul este fondat pentru următoarele considerente :
Verificându-se sentinţa supusă apelului, se constată că instanţa de fond a procedat la respingerea cererii formulată de reclamanţi, pentru acordarea de despăgubiri cu privire la terenul expropriat prin Decretul de expropriere nr.328/1981 în suprafaţă de 1775 mp., reţinând că dispoziţiile Legii 33/1994 pe care aceştia şi-au fundamentat acţiunea introductivă, nu sunt incidente şi că reclamanţii trebuiau să promoveze cererea în condiţiile Legii 10/2001.
Deşi la data sesizării instanţei de către reclamanţi, 19 martie 2007, erau în vigoare dispoziţiile Legii 10/2001, lege specială de reparaţie pentru imobilele preluate abuziv, inclusiv prin expropriere, în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, se constată că la acea dată, referitor la dreptul la reparaţie pentru imobilele expropriate, în perioada de referinţă a Lg.10/2001, practica judiciară nu era unitară.
Astfel, au fost pronunţate atât soluţii prin care s-a recunoscut valorificarea acestui drept în baza art.35 din Lg.33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică, în aplicarea Deciziei nr.VI din 27 septembrie 1999 dată în recurs în interesul legii de Curtea Supremă de Justiţie, cât şi soluţii în sensul că dispoziţiile art.35 din Lg.33/1994 nu pot constitui temei al acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă aceste cereri au fost promovate după intrarea în vigoare a Lg.10/2001, act normativ aplicabil şi imobilelor expropriate.
Existenţa unei practici judiciare neunitare sub aspectul legii aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 a constituit motivul pentru care la data de 04 iunie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţiile Unite, a luat în examinare recursul în interesul legii promovat de procurorul general, hotărând cu putere obligatorie pentru viitor, prin decizia nr.53 din 4 iunie 2007, că în cazul acestor acţiuni, dispoz.art.35 din Lg.33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică după intrarea în vigoare a Lg.10/2001.
Întrucât însă acţiunea promovată de apelanţii reclamanţi a fost introdusă anterior apariţiei acestei decizii, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu-şi pot valorifica dreptul la reparaţie pe motiv că despăgubirile băneşti nu pot fi acordate în baza Lg.33/1994, ci numai potrivit Lg.10/2001.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală prin decizia nr.1425 din 14 martie 2008 a statuat că admiterea unei asemenea teze este de neacceptat, venind în contradicţie cu jurisprudenţa CEDO, potrivit căreia incertitudinea jurisprudenţială, care are ca efect lipsirea reclamanţilor de orice posibilitate de a obţine beneficiul recunoscut altei persoane în situaţii similare, constituie o încălcare a art.6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva principiului securităţii juridice, ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil (cauza Beian contra României, hotărârea din 06 decembrie 2007).
Ca atare, dacă reclamanţilor nu le-ar fi recunoscut dreptul la reparaţie bănească conform Lg.33/1994 s-ar ajunge în speţă tocmai la o asemenea situaţie, întrucât calea Lg.10/2001 indicată prin hotărârea instanţei de fond nu mai poate fi utilizată de aceştia, întrucât termenul prevăzut de lege în acest scop a expirat.
Apelanţilor reclamanţi nu li se poate imputa vreo culpă în faptul că nu au uzat în termen de calea Lg.10/2001 câtă vreme incertitudinea jurisprudenţială a existat până la data de 4 iunie 2007 când s-a pronunţat decizia din recursul în interesul legii nr.53, creându-le acestora speranţa legitimă că-şi pot valorifica dreptul la reparaţie pentru imobilul preluat abuziv prin expropriere şi pe calea acţiunii în justiţie, întemeiată pe dispoz.Lg.33/1994.
Rămânerea apelanţilor reclamanţi în continuare lipsiţi de proprietate – retrocedarea imobilelor expropriate nemaiputând fi dispusă în natură, aspect pe care chiar aceştia îl susţin- fără însă a fi încasat vreo despăgubire, ar conduce la ruperea echilibrului rezonabil dintre măsura exproprierii şi consecinţele acesteia, încălcând în acest mod şi dispoz.art.481 c.civ., care arată că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.
Aşa fiind, se constată că în mod nelegal prima instanţă a procedat la soluţionarea acţiunii pe excepţia inadmisibilităţii cererii reclamanţilor, fundamentată pe dispoziţiile Legii 33/1994.
În temeiul dispoz.art.297 alin.1 c.pr.civ., se va admite apelul reclamanţilor, desfiinţându-se sentinţa cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Gorj când se va examina pe fond legalitatea şi temeinicia cererii reclamanţilor, aşa cum a fost precizată de aceştia.
