Imobil. Expropriere în baza Decretului nr. 241/1949. Invocarea nevalabilităţii titlului statului. Persoană îndreptăţită.
Legea nr. 10/2001 – art. 3 lit. c
O.U.G. nr. 94/2000 modificată prin Legea nr. 501/2002 şi O.U.G. nr. 184/2002 – art. 1
În situaţia în care imobilul a fost expropriat de la o fundaţie şi nu de la un centru de cult, iar reclamanta nu a făcut dovada transmisiunii în persoana sa a drepturilor procesuale ale respectivei fundaţii, ea nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 lit. c din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia nr. 934/R din 13 aprilie 2006
Prin sentinţa civilă nr. 917 din 26 februarie 2004, Judecătoria Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta Fundaţia „C.” B. împotriva pârâţilor S.C. „S.” S.R.L., Statul Român prin Consiliul Local A., Primăria A. prin Primar şi Municipiul A., având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român cu privire la imobilul înscris în C.F. 5370 A., nr. top. 893 şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părţi cu privire la acelaşi imobil.
Prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea Orfelinatului de Fete „Fundaţia F.E.”, imobil expropriat prin Decretul nr. 241/3.06.1949 şi dat în folosinţa Ministerului Sănătăţii care, la rândul său, l-a dat Spitalului de Obstetrică şi Ginecologie A.
S-a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 4399 din 12 iulie 2000, definitivă şi irevocabilă, pârâta S.C. „S.” S.R.L. A. a devenit proprietara apartamentului nr. 6 din imobil, ca urmare a dezmembrării imobilului şi încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În ce o priveşte pe reclamantă, Judecătoria a stabilit că aceasta s-a înfiinţat prin sentinţa civilă nr. 60 din 5 martie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti şi că are drept scop revendicarea bunurilor ce au aparţinut cultului mozaic şi care au fost preluate de către Statul Român, context în care s-a considerat că reclamanta are calitate procesuală activă în cauză.
Pe fond, instanţa a stabilit că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, prin exproprierea făcută în baza Decretului nr. 241/1949, că dispoziţiile art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată, a fost încheiat în temeiul unei hotărâri judecătoreşti care a intrat în puterea lucrului judecat.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri reclamanta şi pârâta S.C. „S.” S.R.L. A.
Prin decizia civilă nr. 998 din 13 mai 2004, pronunţată în dosar nr. 3180/C/2004, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtei S.C. „S.” S.R.L. A., în sensul că a schimbat în parte sentinţa civilă şi a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei S.C. „S.” S.R.L. A. suma de 15.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, modificată prin Legea nr. 501/2002 şi art.6 din O.U.G. nr. 184/2002.
Că, O.U.G. nr. 94/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 4.07.2000, urmând să intre în vigoare în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial, deci de la data de 4.09.2000.
Întrucât actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 14.08.2000 în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate la 12.07.2002, nu se poate susţine că prima instanţă ar fi ignorat dispoziţiile acestui act normativ care nu retroactivează şi deci, nu este aplicabil speţei.
S-a mai reţinut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu pârâta 1, nu existau impedimente legale la înstrăinare, iar la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000, actul juridic atacat şi-a produs deja efectele.
Referitor la reaua-credinţă a părţilor contractante, instanţa de apel a stabilit că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut în baza unei hotărâri judecătoreşti, deci conduita părţilor a fost stabilită de instanţă.
Cu privire la apelul pârâtei, instanţa de apel, a conchis că pârâta apelantă S.C. „S.” S.R.L. a dovedit cuantumul cheltuielilor de judecată şi că în raport de art. 274 C. pr. civ., pârâtei i se cuveneau aceste cheltuieli, câtă vreme acţiunea reclamantei a fost respinsă.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului s-a invocat incidenţa art. 304 pct. 5 C. pr. civ., în sensul că prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 C. pr. civ.
Recurenta a susţinut că nu a avut cunoştinţă de faptul că pârâta a declarat apel, iar necomunicarea apelului este dovedită cu fila de citaţie în care nu se menţionează anexarea unui exemplar din apelul motivat.
S-a arătat că art. 289 alin. 2 C. pr. civ., prevede obligativitatea comunicării unei copii de pe motivele de apel, iar art. 291 alin. 2 C. pr. civ., prevede că în situaţia în care intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare, iar instanţa constată că motivele de apel nu au fost comunicate, se dispune amânarea cauzei cu împlinirea cerinţelor art. 114 alin. 3 C. pr. civ.
O altă critică adusă hotărârii este cea prevăzută de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Astfel, s-a susţinut că instanţa a omis să cerceteze problema nevalabilităţii titlului statului reţinând doar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român şi pârâta S.C. „S.” S.R.L. A.
Un alt motiv de recurs invocat, a fost cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., respectiv hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
S-a susţinut că imobilul în litigiu, având natura juridică a unui imobil care a aparţinut unui cult religios şi care intra sub incidenţa O.U.G. nr. 94/29.06.2000 nu putea fi înstrăinat, întrucât toate înstrăinările efectuate de Statul Român după publicarea în Monitorul Oficial al O.U.G. nr. 94/2000, la data de 4.07.2000, sunt lovite de nulitate absolută.
Că, după publicarea acestei ordonanţe în Monitorul Oficial, nimeni nu mai poate invoca buna-credinţă în apărarea sa chiar dacă actul normativ urma să intre în vigoare la 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial.
Pe de altă parte, imobilul fiind preluat fără titlu valabil, nici dobânditorul nu putea dobândi un drept de proprietate de la un neproprietar, întrucât nimeni nu putea transmite mai multe drepturi decât are el însuşi.
În fine, s-a mai susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze faptul că reclamanta nu a fost parte în hotărârea judecătorească pronunţată, ca faţă de terţi nu există autoritate de lucru judecat, terţul putând acţiona pe calea unei acţiuni principale.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi a reiterat excepţiile invocate atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.
A susţinut că reclamanta nu are calitate procesuală activă, întrucât nu a făcut dovada transmisiunii drepturilor procesuale de la Fundaţia „E.F.” Arad la Fundaţia „C.” B., că proprietatea revendicată a aparţinut unei fundaţii, nicidecum unui cult religios, iar potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2002, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 501/2002, retrocedarea se face foştilor proprietari, adică cultelor religioase şi nu altor persoane juridice.
S-a susţinut de asemenea că acţiunea este şi inadmisibilă, întrucât a fost motivată în drept cu prevederile Legii nr. 501/2002, iar recursul este nefondat.
Analizând legalitatea hotărârii recurate, în raport de motivele de recurs invocate şi dispoziţiile cuprinse în art. 304 C. pr. civ., Curtea l-a respins ca nefundat, însă pentru următoarele considerente:
Reclamanta a fost înfiinţată prin sentinţa civilă nr. 60/A din 5 martie 1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cu scopul de a revendica bunurile imobiliare ce au aparţinut comunităţii evreieşti.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de Stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora.
Art. 1 din O.U.G. nr. 94 din 26 iunie 2000, aşa cum a fost modificată prin Legea 501 din 11 iunie 2002, prevede că „se retrocedează foştilor proprietari …, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de către Statul Român”.
La art. 3 lit. c din Legea nr. 10/2001 se prevede că, sunt îndreptăţite, în înţelesul acestei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură, sau după caz, prin echivalent … c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6.03.1945; îndreptăţirea la măsurile reparatorii este condiţionată de continuarea activităţii ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a acestei legi sau de împrejurarea că activitatea lor să fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, iar acestea să-şi fi reluat activitatea după data de 22.12.1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă.
Referindu-se la „persoanele îndreptăţite la restituire”, textele enunţate se referă la „foştii proprietari sau moştenitorii acestora”.
Problema juridică din speţă este aceea a titlului sub care reclamanta acţionează în justiţie, dacă aceasta este titulara dreptului subiectiv, cu alte cuvinte, dacă reclamanta are sau nu legitimare procesuală activă aşa cum este ea definită ca fiind „puterea în virtutea căreia o persoană exercită acţiunea în justiţie”.
Reclamanta nu a făcut dovada calităţii procesuale active, în sensul că nu a probat existenţa identităţii între persoana sa şi titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii şi nu a făcut dovada transmisiunii drepturilor procesuale de la Fundaţia „E.F.” la Fundaţia „C.” B., care de altfel, nu este un centru de cult şi deci nu are calitatea de a revendica imobilul în temeiul Legii nr. 501/2002.
Din analiza statului Fundaţiei „C.”, rezultă că scopul acesteia, (pct. 3 lit. a din statut) îl constituie, „formularea cererilor de retrocedare a bunurilor imobile comunitare evreieşti, inclusiv a celor deţinute în trecut de comunităţile şi organizaţiile evreieşti şi de instituţiile publice evreieşti, care au fost confiscate, naţionalizate sau trecute în patrimoniul Statului Român prin constrângere”.
Din analiza extrasului C.F. 5730 A., rezultă că proprietar al imobilului litigios este Orfelinatul izraelit de Fete – Fundaţiunea „E.F.”, iar comunitatea izraelită bisericească din Arad, a deţinut doar un drept de administrare asupra acestui imobil.
Văzând că în speţă, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. 3 lit. c din Legea nr. 10/2001.
Că, proprietatea imobilului revendicat de reclamantă a aparţinut unei fundaţii şi nu cultului religios mozaic.
Că, O.U.G. nr. 94/2000 arată la art. 1 pct. 3 că „prin centre de cult se înţelege instituţia cu sediul în România, care coordonează toate unităţile locale ale unui cult religios.
Întrucât, Orfelinatul izraelit de Fete – Fundaţia „E.F.”, nu a aparţinut cultului mozaic în proprietate, fiind doar administrată de Comunitatea izraelită bisericească din Arad, nefiind aplicabile prevederile art. 6 pct. IV din O.U.G. nr. 184/2002, iar art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 501/2002, prevede că retrocedarea se face foştilor proprietari în condiţiile în care proprietatea imobilelor a aparţinut cultelor religioase.
Curtea a stabilit că reclamanta nu are calitate procesuală activă şi nu poate revendica imobilul nici în baza Legii nr. 10/2001 şi nici în baza O.U.G. nr. 94/2000 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002.
Notă: O.U.G. nr. 94/2000 a fost republicată în baza art. V din Titlul II al Legii nr. 247/2005 care a şi modificat-o.
5
