Prin cererea adresată Tribunalului Suceava – Secţia civilă la data de 14.02.2014 şi înregistrată sub nr. 1401/86/2014, reclamantul E. N .România S.A. a solicitat obligarea fideiusorului M.S. – prin primar la plata sumei de 4.225.370,66 lei din care suma de 4.161.673,44 lei reprezentând contravaloare gaze naturale conform facturilor emise în perioada 10 octombrie 2013 – 10 decembrie 2013 şi suma de 63.697,22 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente, calculate până la data de 11.02.2014.
Prin sentinţa nr. 1136 din 20 iunie 2014, Tribunalul Suceava – secţia civilă, a disjuns cererea de chemare în garanţie, a admis acţiunea formulată de reclamanta E.N ROMÂNIA SA, împotriva pârâtului M. S.- prin primar, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4.225.370,66 lei din care suma de 4.161.673,44 lei reprezentând contravaloare gaze naturale conform facturilor emise în perioada 10 octombrie 2013- 10 decembrie 2013 şi suma de 63.697,22 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente, calculate până la data de 11.02.2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 45.859 lei.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel pârâtul M. S.-prin primar, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de apel invocate, Curtea a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte primul motiv de apel vizând nelegalitatea şi netemeinicia disjungerii cererii de chemare în garanţie, Curtea a apreciat că este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 74 al. 4 Cod pr. civilă, dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată de cererea de chemare în garanţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat.
În speţă, cum chemata în garanţie SC T. SA se află în procedura insolvenţei, devin incidente disp. art.36 din Legea nr.85/2006 care impun suspendarea tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare şi măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor îndreptate împotriva patrimoniului debitoarei falite, eventualii creditori având posibilitatea de a-şi îndestula creanţele direct în procedura insolvenţei, fie înscriindu-se la masa credală (pentru creanţele anterioare deschiderii procedurii), fie pe parcursul acesteia prin plăţile efectuate de către administratorul judiciar, în cazul continuării activităţii curente, fără a mai fi necesară depunerea unei declaraţii de creanţă,conform art. 64 al. 6 din Legea nr. 85/2006 ( în cazul creanţelor născute după data deschiderii procedurii).
Aşadar, cum cererea de chemare în garanţie urma a fi suspendată conform art. 36 din Legea nr.85/2006, împiedicând astfel judecarea acţiunii principale, soluţia procedurală de disjungere dispusă în temeiul art. 74 al. 4 Cod pr. civilă, apare ca fiind legală şi temeinică, criticile apelantei dovedindu-se astfel nefondate.
Nici în ceea ce priveşte fondul cauzei, criticile apelantei nu sunt pertinente.
Astfel, argumentele acesteia expuse atât în faţa instanţei de fond, în apărare, cât şi prin apelul declarat nu vizează cuantumul debitului din litigiu ci sunt subsumate ideii conform căreia reclamanta E. N România SA, în calitate de furnizor era îndrituită a-şi recupera creanţele pretinse cu titlu de c/val. gaze naturale (conform facturilor emise în perioada 10 octombrie 2013- 10 decembrie 2013) şi penalităţile contractuale aferente (calculate la data de 11.02.2014), direct de la debitoarea SC T. SA Suceava, în calitate de beneficiar, conform contractului de furnizare gaze naturale încheiat la data de 1.10.2009.
Concret, reclamanta a invocat beneficiul de discuţiune care reprezintă o excepţie pe care o poate pune creditorului urmăritor un fideiusor, cerând creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal şi abia apoi, dacă va mai fi nevoie, să urmărească bunurile sale ( ale fideiusorului).
Apelanta însă ignoră clauza stipulată prin lit. c din Preambul şi prin art.5 din Convenţia de plată şi fideiusiune, din 30 august 2013, probată de C. L. Suceava prin Hotărârea 213 din 30 august 2013, prin care a renunţat expres la beneficiul de discuţiune.
Astfel, prin art. 5 din Convenţia tripartită menţionată (încheiată între reclamantă, pârâtă şi chemata în garanţie), părţile au stipulat expres, de comun acord, următoarele: „Nerespectarea oricăreia din condiţiile prevăzute şi/sau a termenelor de plată cuprinse în prezenta Convenţie de către T. sau Fideiusor, dă dreptul EER de a proceda la sistarea furnizării gazelor naturale şi energie electrice către T., fără un preaviz/notificare prealabilă, de a declara scadentă întreaga sumă ce face obiectul prezentei Convenţii şi de a urmării direct pe Fidejusor pentru executarea sumelor neachitate conform art. 1 şi art. 3 din prezenta Convenţie, Fideiusorul renunţând prin semnarea prezentei Convenţii la dreptul de a invoca beneficiul de discuţiune”.
Totodată apelanta însăşi şi-a asumat prin art. 4 din acelaşi contract, obligaţia de a achita direct către intimata E.N România SA, ( fostul EER) sumele datorate de T. SA în termen de 5 zile calendaristice de la notificarea trimisă în acest sens, „în situaţia neîndeplinirii de către Termica a oricărei obligaţii de plată, din orice motiv datorat sau nu culpei sale”.
S-a remarcat şi faptul că în pofida clauzelor menţionate, intimata E.N România SA a efectuat demersurile necesare pentru a încasa debitele restante de la debitoarea SC T. SA.
Astfel, în data de 16 ianuarie 2014, prin adresa nr. 7258/V a fost notificată SC T. SA Suceava, cu privire la faptul că nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată asumate prin convenţia de plată şi fideiusiune din 30 august 2013, adresa fiind comunicată şi fideiusorului – M. S.
Tot la data de16 ianuarie 2014, prin adresa nr. 7262/V a fost notificat şi fideiusorul Municipiul Suceava, conform art. 4 din Convenţie şi i s-a pus în vedere să achite debitul restant în termen de 5 zile , de la data primirii notificării, conform angajamentului asumat.
Această notificare a fost trimisă apelantei la data de 16 ianuarie 2014, prin fax, astfel încât termenul de 5 zile sus-menţionat a expirat la data de 21 ianuarie 2014, motiv pentru care, faţă de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, intimata a fost nevoită să o acţioneze în judecată.
Ori în conformitate cu art. 2280 din Codul civil, fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută, iar potrivit art. 2282 Cod civil fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.
După cum se poate observa, în cazul de faţă este vorba de o fideiusiune convenţională, constatată printr-un înscris sub semnătura privată.
Conform art. 2293 Cod civil fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă acesta nu o execută, iar potrivit art. 2294 Cod civil, fideiusorul are facultatea de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunţat la acest beneficiu în mod expres.
Aşadar, beneficiul de discuţiune nu poate fi invocat de către fideiusorul care a renunţat în mod expres la această facultate, cum se prevede expres în teza finală a art. 2294 alin. (1) din Noul cod civil.
În speţă, potrivit lit. c din preambulul la Convenţia de plată şi fideiusiune şi art. 5 din Convenţie, apelanta, în calitate de fideiusor a renunţat expres la dreptul de a invoca beneficiul de discuţiune.
Conform dispoziţiilor legale sus menţionate, în situaţia în care debitorul nu îşi achită datoria, creditorul poate cere plata datoriei direct de la fideiusor, fără să fie obligat să îl urmărească în prealabil pe debitor.
În concluzie, cum faţă de argumentele de fapt şi de drept expuse, criticile apelantei apar ca fiind nefondate, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică, în temeiul art. 480 al. 1 NCPC, apelul de faţă a fost respins ca nefondat.
