Cereri de atragere a răspunderii prevăzute de Legea nr.64/1995. Calitate procesuală activă.
În temeiul art.137 din Legea nr.64/1995 republicată şi modificată creditorii din speţă au formulat cereri de atragere a răspunderii administratorilor societăţii debitoare. Ulterior, Legea nr.64/1995 a fost înlocuită cu Legea nr.85/2006, art.137 devenind art.138. Mai mult, noua lege relevă că, promovarea acţiunii în răspundere revine administratorului sau lichidatorului iar, în subsidiar, comitetului creditorilor. În acest context, intimaţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentelor creditoare, excepţie respinsă de Curte motivat de faptul că, cererile de atragere a răspunderii intimaţilor au fost formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.85/2006.
(Decizia comercială nr.552R din 03.04.2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială în dosarul nr.497/3/2003)
Asupra cererii de recurs de faţă,
Deliberând constată că, prin sentinţa comercială nr.3395/18.12.2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială în dosarul nr.497/3/2003 au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.D., I.R., S.E.C., F.L. De asemenea, s-au respins ca neîntemeiate cererile de atragere a răspunderii formulate de creditoarele AFP S 1 Bucureşti şi D.I.T.L. S.1 Bucureşti.
Prin sentinţa comercială nr.1628/20.10.2003 s-a dispus deschiderea procedurii reorganizării şi lichidării judiciare a debitoarei S.C. “C” S.A. potrivit prevederilor Legii nr.64/1995 iar prin încheierea din data de 27.06.2005 s-a dispus trecerea la faliment.
Creditoarele AFP S.1 Bucureşti şi D.I.T.L. S.1 Bucureşti au formulat cereri de atragere a răspunderii pârâţilor Sârbu Gheorghe, S.D., I.R. în calitate de administratori şi S.E.C., F.L. şi R.G. în calitate de cenzor, pentru pasivul debitoarei în temeiul art.137 lit.c, respectiv, lit.a din Legea nr.64/1995.
Pârâţii au formulat întâmpinări invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive iar, pe fond, arată în esenţă că, nu li se pot antrena răspunderea întrucât, cauzele care au condus la încetarea de plăţi nu le sunt imputabile, peste 95% din datorii provenind din perioada 1993 – 1995 când aceştia nu erau angajaţi ai societăţii, la data naşterii societăţii din care ei au făcut parte, acţionar fiind statul care a privatizat o societate falimentară.
Instanţa de fond prin judecătorul sindic a motivat respingerea excepţiei precitate arătând în esenţă că răspunderea prevăzută de art.137 din Legea nr.64/1995 (art.138 din Legea nr.85/2006) vizează orice persoană care pe parcursul funcţionării societăţii s-a aflat în poziţia de administrator, numai săvârşirea faptelor prevăzute de lege urmând a fi stabilite cu prilejul soluţionării în fond a cauzei.
Pe fond s-a arătat că, răspunderea reglementată de art.137 din Legea nr.64/1995 are o natură juridică delictuală cu un caracter special şi care trebuie să cuprindă elementele prevăzut de art.998-999 Cod civil şi anume, fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea şi vinovăţia.
Se mai arată că, creditoarea D.I.T.L. S.1 Bucureşti deşi invocă fapta prevăzută de art.137 lit.a din Legea nr.64/1995 republicată nu a indicat nici o faptă pe care s-o fi săvârşit pârâţii din care să rezulte o utilizare a bunurilor sau creditelor societăţii în interesul unei alte persoane, neputând fi reţinut îndeplinirea cerinţelor legii sub acest aspect.
Creditoarea AFP S.1 Bucureşti deşi susţine continuarea în interes personal a unei activităţi care ducea în mod vădit la încetare de plăţi, s-a limitat la aprecieri de ordin general cu privire la natura juridică a răspunderii administratorului faţă de societate, fără a indica nici o faptă sau împrejurare concretă de natură a duce la această concluzie şi fără a indica care era contribuţia fiecărui pârât la săvârşirea faptei respective, în condiţiile în care o parte din ei aveau funcţia de cenzor.
Se mai arată că nici incidenţa a art.137 lit.c din Legea nr.64/1995 nu a fost probată.
Împotriva sentinţei precitate au formulat recurs creditoarele AFP S.1 Bucureşti şi D.I.T.L. S.1 Bucureşti.
1. Recurenta AFP S.1 Bucureşti consideră că hotărârea atacată este casabilă în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă susţinând în esenţă că:
În speţă probele fac dovada incidenţei prevederilor art.138 lit.c din Legea nr.85/2006 care reglementează răspunderea administratorilor care au dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit societatea la încetare de plăţi.
Altfel, faţă de dispoziţiile art.72 din Legea nr.31/1990 republicată coroborat cu art.1540 Cod civil aceştia răspund inclusiv pentru culpă în exercitarea mandatului.
Prin urmare, având în vedere caracterul oneros al mandatului comercial reglementat de art.374 Cod comercial şi faţă de dispoziţiile art.27 alin.1 din Legea nr.85/2006, intimaţii ar fi fost obligaţi prin lege să solicite ei înşişi în maxim de 30 de zile (de la data la care societatea debitoare se afla în stare de insolvenţă) intrarea în stare de faliment a debitoarei, altfel aceştia au omis să ia o măsură impusă cu titlu imperativ de legiuitor, intrând în domeniul răspunderii civile contractuale (art.1082 Cod civil).
În fine, potrivit art.370 Cod comercial mandatul comercial se prezumă a fi oneros, intimaţii neproducând nici o dovadă în răsturnarea acestei prezumţii.
În concluzie, deşi societatea era în stare de încetare de plăţi, intimaţii au continuat să conducă societatea debitoare impunându-se antrenarea răspunderii acestora, între conduita mandatarilor şi starea de insolvenţă a societăţii existând o legătură de cauzalitate prin crearea unui prejudiciu bugetului de stat.
Invocând prevederile art.72 şi 73 din Legea nr.31/1990 republicată recurenta susţine că în discuţie ar fi o răspundere civilă contractuală guvernată de regulile mandatului, redând prevederile art.72 din Legea nr.31/1990 republicată şi ale art.1540 Cod civil. Se concluzionează că răspunderea intimaţilor ar fi angajată în baza prezumţiei că aceştia au acţionat în temeiul unui mandat comercial oneros.
Recurenta solicită admiterea recursului cum a fost formulat.
În drept se invocă art.299 şi următoarele coroborat cu cele ale art.3041 Cod procedură civilă.
S-a propus proba cu înscrisuri.
Potrivit art.242 alin.2 Cod procedură civilă s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Recurenta invocă prevederile art.26 alin.2 din OMJ nr.760/1999 şi ale art.197 Cod procedură fiscală pentru susţinerea scutirii de plata timbrajului.
2. Recurenta D.I.T.L. S.1 Bucureşti consideră că pârâţii în calitate de administratori ai debitoarei nu au dus o activitate în concordanţă cu atribuţiile pe care le aveau.
Altfel creanţele cu care recurenta s-a înscris la masa credală vizează perioada 15.03.2003 – 15.03.2005 când administratori erau intimaţii S.G., I.R. şi S.D.
În fine faptele care au condus la starea de insolvenţă a societăţi debitoare pot fi calificate în mod neechivoc de natură să atragă răspunderea patrimonială a administratorilor acesteia.
În drept se invocă dispoziţiile art.299 Cod procedură civilă precum şi dispoziţiile Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.
Ca probe s-au propus înscrisuri.
Potrivit art.242 alin.2 Cod procedură civilă s-a solicitat judecarea în lipsă.
Intimaţii SG., F.L., I.R. şi S.D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul S.G. arată în esenţă că, recurenta AFP S.1 Bucureşti nu probează culpa sa, bazându-se pe prezumţii şi nu pe dovezi concludente.
Intimatul a dezvoltat amplu această apărare şi a definit noţiunea de prezumţie cu redarea unor texte de lege, respectiv, art.1199, 1203, 953, 960, 1014, 1130, 1191, 1175 Cod civil.
Intimaţii F.L., I.R. şi S.D. au invocat apărări comune pe cale de excepţie şi pe fond.
Pe cale de excepţie intimaţii invocă lipsa calităţii procesuale active a creditoarei în promovarea recursului în raport de prevederile art.138 din Legea nr.85/2006 care relevă că promovarea acţiunii în răspundere revine administratorului sau lichidatorului iar, în subsidiar comitetului creditorilor.
Aşadar, creditorii nu puteau formula cererile în temeiul art.137 din Legea nr.64/1995 (art.138 din Legea nr.85/2006 în prezent) în mod in individual, solicitându-se admiterea acestei excepţii în privinţa recurentei AFP S.1 Bucureşti.
Pe fond, intimaţii arată în esenţă că potrivit literaturii de specialitate răspunderea civilă în temeiul art.138 presupune îndeplinirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale de drept comun şi a condiţiilor speciale instituite de textul precitat şi anume: săvârşirea unei fapte ilicite dintre cele enumerate de lege la art.138 (1), existenţa şi întinderea prejudiciului, existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia. Se mai arată că, nici unul din elementele precitate nu a fost dovedit.
Intimaţii dezvoltă aceste apărări şi redă cazuri din jurisprudenţă în materie.
Intimata S.E.C. a depus concluzii scrise.
Recurenta D.I.T.L. S.1 Bucureşti a depus note scrise.
Examinând în ansamblu motivele de recurs în raport de probele administrate în cauză ca şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimaţilor, Curtea reţine că atât excepţia cât şi recursurile apar nefondate pentru considerentele de mai jos.
1. Cererile de atragere a răspunderii intimaţilor au fost formulate de creditoarele AFP S.1 Bucureşti şi D.I.T.L. S.1 Bucureşti înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.85/2006 şi anume la 20.02.2006 (AFP S.1 Bucureşti) şi la 12.05.2006 (D.I.T.L. S.1 Bucureşti), având ca temei legal Legea nr.64/1995 republicată şi modificată care era atunci în vigoare. Ori faţă de această împrejurare, creditoarele au calitate procesuală pasivă în promovarea recursurilor de faţă.
Pentru aceste motive Curtea în baza art.137 Cod procedură civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentelor ca nefondată.
2. Pe fond, criticile recurentei AFP S.1 Bucureşti apar nefondate pentru că nu se sprijină pe probe concludente ci pe prezumţii.
Din conţinutul raportului întocmit de lichidatorul judiciar rezultă că “singura cauză a stării de insolvenţă o reprezintă neîncasarea chiriei aferente acestui imobil” (închirierea spaţiilor din B-dul Lascăr Catargiu, nr.46, sector 1, fiind singurul obiect de activitate din anul 1996). Nu rezultă aplicabilitatea în speţă a art.137 şi nici persoanele care s-ar fi făcut vinovate de săvârşirea vreunei fapte din cele prevăzute de art.137 din Legea nr.64/1995 republicată.
În aceste condiţii recurenta avea un motiv în plus să probeze susţinerile sale cu privire la aplicarea dispoziţiilor art.137 lit.e din Legea nr.64/1995 republicată.
În concret, recurenta trebuia să determine faptele săvârşite de fiecare dintre intimaţi constând în aceea că ar fi dispus continuarea activităţii în interes personal deşi era evidentă încetarea de plăţi şi să producă dovezi concludente.
Teoria recurentei construită pe existenţa mandatului comercial nu are sprijin în materialul probator, constituind simple prezumţii pe baza cărora nu poate fi atrasă răspunderea intimaţilor.
Se mai reţine că, în speţă, raportat la momentul cererii introductive de instanţă privind reorganizarea judiciară a societăţii debitoare erau în vigoare prevederile Legii nr.64/1995 şi nu Legea nr.85/2006, invocată de recurentă.
De aceea în speţă nu sunt incidente prevederile art.27 alin.1 din Legea nr.85/2006.
În materia răspunderii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.64/1995 art.137, literatura de specialitate şi jurisprudenţa au statuat că operează răspunderea specială prevăzută de art.137 precitat coroborată cu elementele răspunderii civile delictuale ale cărei elemente constând în fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia trebuie dovedite şi nu prezumate.
În fine şi dacă s-ar admite că ar fi aplicabilă răspunderea civilă contractuală trebuie reţinut că numai culpa este prezumată, celelalte elemente trebuind a fi dovedite şi nu numai prezumate.
3. Recurenta D.I.T.L. S.1 Bucureşti nu a arătat în ce au constat faptele săvârşite de fiecare intimat când a susţinut că aceştia nu au dus o activitate în concordanţă cu atribuţiile pe care le aveau în calitate de administratori ai societăţii.
Practic recurenta nu a descris aceste fapte şi nu le-a probat făcând referiri generice nesusţinute de materialul probator administrat în cauză chiar dacă sumele cu care s-a înscris la masa credală sunt din perioada 15.03.2003 – 15.03.2005.
Nici raportul lichidatorului judiciar nu reţine incidenţa dispoziţiilor art.137 lit.a din Legea nr.64/1995 cum nici persoanele vinovate cum de altfel s-a mai arătat.
Aşadar, recurentele în temeiul principiului disponibilităţii nu au propus alte probe în afara celor administrate în cauză şi care nu le susţin afirmaţiile.
Pentru aceste considerente Curtea în baza art.312 (1) Cod procedură civilă a respins recursurile ca nefondate.
Curtea a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
