Prin sentinţa civilă nr. 292/02.02.2016 pronunţate de Tribunalul Maramureş, în dosarul nr. 150/100/2013/a1, a fost respinsă cererea formulată de către reclamantul L I SPRL în calitate de lichidator al debitoarei SC P D SRL în contradictoriu cu pârâtul Ş M F şi cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs L I SPRL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S P D SRL (fosta SC S E SRL),
Analizând recursul declarat de către recurentă prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art.304 şi 3041 C.pr.civ., Curtea l-a apreciat ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Demersul judiciar al lichidatorului judiciar desemnat în procedura insolvenţei debitoarei SC P D SRL a fost justificat prin invocarea dispoziţiilor art. 138 lit. a şi d din Legea nr.85/2006, arătându-se că judecătorul sindic poate dispune ca pasivul debitoarei persoană juridică, ajunsă în stare de insolvenţă, neacoperit din bunurile acesteia, să fie plătită de către administratorii statutari.
Declanşarea demersului judiciar având ca finalitate antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere – administratori, directori, cenzori şi orice altă persoană – care au contribuit la ajungerea debitoarei în insolvenţă impune existenta unei proceduri în baza Legii nr. 85/2006, condiţie îndeplinită în speţă.
Probele administrate în cauză relevă împrejurarea că după numirea lichidatorului, practicianul în insolvenţă a notificat atât societatea debitoare, cât şi pe foştii administratori să predea registrele şi actele societăţii.
Administratorul statuar al debitoarei pârâtul invocat predarea documentelor la momentul cesiunii de la data de 29.03.2010, a predat diverse acte si documente contabile noului administrator.
Toate aserţiunile referitoare la predarea documentelor altei persoane la momentul cesiunii sunt lipsite de eficienţă juridică atâta timp cât din analiza efectuată de administratorul judiciar ca reieşit faptul că societatea debitoare nu a comunicat nici uneia din autorităţile îndreptăţite datele pe care normele speciale le impun astfel că concluzia titularului cererii că nu au fost efectuate acte subsecvent cesiunii apare ca fiind corectă şi prin urmare faţă de pârâtul ŞTEFAN MIRCEA FLORIN apre ca justificată legitimarea procesuală pasivă .
Susţinerea intimatului în sensul că „reclamanta nu face o analiză a situaţiilor contabile şi a situaţiei încasărilor şi plăţilor efectuate în perioada de desfăşurare efectivă a activităţii” şi faptul că „nu mi se poate imputa nedeclararea stării de insolvenţă în termen, în condiţiile în care procedura a fost deschisă la cererea debitorului” nu poate primi valenţele pe care acesta i le conferă întrucât tocmai analiza ac elor documente care au fost analizate a relevat atât momentul apariţiei insolvenţei cât şi existenţa stocurilor.
Cerinţa textului legal invocat în promovarea demersului judiciar pentru ca pasivul debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană este ca una dintre persoanele enumerate să fi cauzat starea de insolvenţă a debitorului, nefiind impusă condiţia ca acesta să îndeplinească anumite funcţii la momentul deschiderii procedurii .
Potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. 1 lit. a) şi d) din Legea nr. 85, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, sa fie suportata de membrii organelor de conducere si/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane şi d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.”
Judecătorul sindic a constatat că pârâtul nu mai deţinea calitatea de administrator statutar la data intrării debitoarei în insolvenţă şi nu îi revenea potrivit Legii nr.82/1991 obligaţia de preda /ţine evidenţa contabilă în conformitate cu legea, fără a fi îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii pentru fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea 85/ 2006.
Contrar celor reţinute de judecătorul sindic predarea documentelor solicitate de către administratorul judiciar în conformitate cu prevederile legale nu reprezintă un motiv de înlăturare a răspunderii fundamentate pe prevederile art 138 alin 1 lit d din LPI întrucât fapta care se impută nu este nepredarea documentelor.
Împrejurarea că pârâtul nu mai deţinea calitatea de administrator statutar la dat deschiderii procedurii nu este de natură a înlătura răspunderea aşa cum a reţinut judecătorul sindic întrucât aşa cum s-a mai evidenţiat cerinţa este aceea de a fi cauzat prin fapta imputată insolvenţa şi nu de a fi îndeplinit o anumită funcţie , nici la momentul la care survine insolvenţa , nici la momentul deschiderii procedurii .
Exercitarea mandatului de administrator a presupus respectarea Legii nr 82/1991 iar obligaţiile analizate concomitent sunt distincte şi au temeiuri legale distincte.
Astfel contrar susţinerilor judecătorului sindic până la momentul cesiunii administratorului statutar, pârâtul S M F îi reveneau toate obligaţiile reglementate de art 72 şi 73 din Legea nr 31/1990, între care corecta conducere a evidenţelor şi registrelor astfel că nu poate opera exonerarea de răspundere în raport de împrejurarea că la data deschiderii procedurii nu mai îndeplinea această funcţie atâta timp cât prejudiciul s-a născut în perioada de exercitare a mandatului de către pârât.
Este adevărat că probele administrate au relevat că nu puteau fi predate de câtre pârât documentele însă fapta care este reglementată de art 138 alin 1 lit d din Legea nr 85/2006 nu este nepredarea documentelor prevătute de art 28 din legea specială.
Practica a reţinut în mod constant acest fapt al nepredării ca reprezentând un element al prezumţiei referitoare la neîndeplinirea exigenţelor legale c u privire obligaţiile instituite de art 73 din Legea nr 31/1990 care pot justifica aplicarea art 138 alin 1 lit d din Lgea nr 85/2006 însă nu a inclus între elementele constitutive ale faptei nepredarea documentelor .
Concluzia judecătorului sindic privitoare la lipsa unei obligaţii de predare a documentelor din care rezulta lipsa obligaţiei de a ţine corect contabilitatea este aşadar eronată întrucât aşa cum s-a evidenţiat cele două obligaţii sunt distincte , în speţă aparţin unor persoane diferite , însă sub aspect temporal trebuie reţinut că obligaţia instituită de art 73 din Legea nr 31/1990 revenea pârâtului până la momentul cesiunii.
Probele administrate au relevat că ultimele declaraţii depuse sunt aferente lunii martie 2010 şi au fost depuse în 26.04.2010, dată de la care nu se mai înregistrează declaraţii depuse de debitoare sau obligaţii de plată din alte documente.
Mai mult, analiza efectuată asupra documentelor existente , documentele care au însoţit declaraţia de creanţă a creditorului bugetar , au relevat faptul că societatea debitoare nu a mai efectuat acte şi operaţiuni subsecvent cesiunii , prin urmare întregul prejudiciu a fost produs în perioada în care pârâtul a fost administratorul statutar al debitoarei şi prin urmare singurul care trebuie să răspundă pentru prejudiciul produs în patrimoniul creditorilor.
Legiuitorul a creat în mod expres această formă de răspundere pentru repararea prejudiciului cauzat creditorilor societăţii de către membrii organelor de conducere ale persoanei juridice, care prin activitatea lor neloială au adus societatea în stare de insolvenţă şi ca o consecinţă a acestei stări patrimoniale s-a produs o reducere în valoarea reală a creanţelor pe care o aveau creditorii faţă de societate.
Textul legal invocat nu distinge între conducătorii, organele de conducere în funcţie la data deschiderii procedurii şi conducătorii a căror mandate au încetat la diverse date, iar împrejurarea că pârâtul faţă de care s-a solicitat antrenarea răspunderii susţine că în fapt nu mai îndeplinea atribuţiile ce decurgeau din calitatea de administrator nu au relevanţă atâta timp cât s-a stabilit că insolvenţa a survenit în perioada în care acesta işi exercita mandatul.
Sensul dispozitiei legale, potrivit căreia judecatorul sindic poate dispune că o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere în ipoteza săvârşirii faptelor enumerate limitativ, trebuie coroborat cu dispozitiile art. 2 din Legea insolvenţei, care statuează că scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
Determinarea cuantumului prejudiciului trebuie să se realizeze în conditii identice celor dintr-o acţiune în răspundere civilă, prin administrarea tuturor probelor de natură a conduce la aflarea acestor limite iar în speţă probatoriul administrat a confirmat cuantumul, prejudiciul fiind în raport de cauzalitate demonstrat cu fapta.
Răspunderea administratorului fiind una convenţională, culpa administratorului se apreciază după tipul abstract, culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în faţa unei culpe prezumate de unde derivă şi obligativitatea administratorului de a răsturna prezumţia de culpă, sarcina probei aparţinându-i.
Înscrisurile prezentate aşa cum s-a evidenţiat anterior nu sunt de natură a răsturna această prezumţie întrucât în fapt relevă că nu a fost respectate nici dispoziţiile care reglementează corecta conducere a contabilităţii.
Raportul de cauzalitate se verifică în concret şi nu pot fi reţinute susţinerile că starea de insolvenţă nu a fost determinată de fapta atât timp cât s-a demonstrat existenţa unui raport de cauzalitate suficient de caracterizat între fapta reţinută şi starea de insolvenţă cauzată.
Aşadar, faţă de situaţia relevată de actele depuse la dosarul cauzei de către lichidator, judecătorul sindic a apreciat , în mod greşit că nu există elementele necesare pentru antrenarea răspunderii atâta timp cât au existat bunuri în patrimoniul debitoarei, iar la momentul deschiderii procedurii acestea nu mai existau în fapt fiind prezente condiţiile instituite de art 138 alin 1 lit a, bunurile persoanei juridice fiind folosite în folosul propriu sau în cel al unei alte personae, cât timp subsecvent predării acestora nici o operaţiune destinată atingerii scopului societăţii nu a mai fost îndeplinită.
Raportul de cauzalitate este prezent în ipoteza în care există fapta generatoare care a constituit condiţia necesară, adică fapta în lipsa căreia dauna nu s-ar fi produs.
Complexitatea vieţii unei societăţi comerciale implică succesiunea şi împletirea unor fapte şi împrejurări între care trebuie decelat care pot îndeplini condiţia de a fi considerate cauza insolvenţei.
Determinarea raportului cauzal specific implică identificarea acelor fapte care fie au declanşat punerea în mişcare a acestor cauze, fie că au favorizat desfăşurarea lor nestingherită, fie nu au împiedicat această desfăşurare, deşi intervenţia ar fi fost posibilă şi eficientă împiedecând apariţia consecinţelor nedorite, între care insolvenţa debitoarei care a fost şi cauza prejudiciului creditoarei recurente.
Raportul cauzal nu trebuie să fie întotdeauna unul direct putând fi şi unul mediat în sensul că fapta imputată a permis unor factori exteriori să acţioneze şi să producă prejudiciul.
Curtea apreciază că judecătorul sindic a reţinut în mod greşit starea de fapt, întrucât nu a dat relevanţa cuvenită înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, fapt ce a dus la concluzia greşită a nedovedirii raportului de cauzalitate între fapta imputată, prevăzută de art. 138 lit. a şi d din Legea nr. 85/2006 şi prejudiciul invocat .
Practica a reţinut în mod constant premisa coexistenţei dintre cauză şi condiţii, cuprinzând în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie cauza necesară, dar şi condiţiile cauzale, adică faptele care au mediat acţiunea cauzală .
Pârâtul, în calitate de administrator, îi revenea obligaţia de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredinţat în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, administratorii fiind solidar răspunzători pentru modul în care este ţinută evidenţa contabilă, obligaţiile lor reieşind cu claritate din disp. art. 73 alin. 1 lit. c şi alin. 2 ale Legii nr. 31/1990.
Astfel, administratorii sunt răspunzători faţă de societate, pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţinând şi creditorilor societăţii care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementată de legea insolvenţei.
Totodată, conform prev. art. 10 alin. 1 din Legea nr.82/1991 republicată, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului, care are obligaţia gestionării societăţii respective.
Neţinerea contabilităţii în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăţilor cu care se confruntă societatea şi face insesizabilă starea de insolvenţă care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condiţiile unei contabilităţi ţinute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situaţii ceea ce denotă că există un raport de cauzalitate suficient de caracterizat în această ipoteză .
În condiţiile neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea se confirmă existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor.
Curtea apreciază că în sarcina pârâtului poate fi reţinută săvârşirea faptei reglementate de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, respectiv neţinerea contabilităţii în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, faptă care a condus la producerea stării de insolvenţă a debitoarei.
Apoi, Curtea reţine că din probele administrate în cauză rezultă faptul că la data ultimului bilanţ întocmit, debitoarea avea în patrimoniu stocuri de marfă în sumă de 72.217.7 lei care, însă, la data deschiderii procedurii insolvenţei nu au fost predate lichidatorului judiciar în scopul achitării datoriilor debitoarei ceea ce conduce la concluzia că au fost folosite bunurile debitoarei în altei persoane.
Pentru aceste considerente, reţinând incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat, a modificat hotărârea recurată în sensul că a admis cererea de antrenare a răspunderii şi a obligat pârâtul Ş M F să suporte pasivul debitoarei până la concurenţa sumei de 69.494 lei.
Recursul formulat de pârâtul Ş M F, având ca obiect soluţionarea cererii de acordare, în primă instanţă, a cheltuielilor de judecată, în raport de soluţia pronunţată asupra recursului formulat de L I SPRL în calitate de lichidator judiciar al SC P D SRL a fost respins reţinând că partea care a căzut în pretenţii este chiar recurentul .
